ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 795/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 30 septembrie 2011, reclamanta B.L.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea articolului 11 din H.G. nr. 652/2009. În fapt, reclamanta a arătat că în baza dispozițiilor art. 11 din H.G.

nr. 652/2009, Ministrul Justiției a delegat secretarului de stat semnarea Ordinului nr. 3364/ C din data de 15 decembrie 2009 al Ministrului Justiției și Libertăților Cetățenești, în temeiul căruia i-a încetat calitatea de notar public, cu încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, dispoziții care prevăd că „încetarea calității de notar public se constată sau se dispune, după caz, de Ministrul Justiției", având de-a face, așadar, cu o competență exclusivă a Ministrului Justiției, instituită printr-o lege specială. Ministerul Justiției a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, solicitând a se constata că dispozițiile art. 11 din H.G. nr. 652/2009, criticate pentru nelegalitate, nu încalcă și nu adaugă la prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 și nu contravin nici normelor de tehnică legislativă edictate de Legea nr. 24/2000.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 278 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, a respins acțiunea formulată de reclamanta B.L.E. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de intervenientul Ministerul Justiției. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea ministerului justiției, în forma în vigoare la data emiterii Ordinului nr. 3364/ C din 15 decembrie 2009, ministrul poate delega prin ordin oricare dintre atribuțiile de conducere, reprezentare si angajare a Ministerului, în primul rând secretarilor de stat, subsecretarului de stat, secretarului general sau altor angajați ai Ministerului.

Acest text modifică, în opinia reclamantei, o dispoziție legală cu forță juridică superioară cuprinsă în Legea nr. 36/1995, dispoziție care prevede că încetarea calității de notar public se constată sau se dispune, după caz, de Ministrul Justiției, fapt ce contravine dispozițiilor Legii nr. 24/2000. Instanța de primă jurisdicție a reținut că redarea conținutului celor două dispoziții legale nu relevă existența unor elemente de contrarietate, întrucât sfera lor de reglementare este diferită. Astfel, textul legal vizat de acțiunea în anulare reglementează delegarea de către Ministrul Justiției a atribuțiilor de conducere, reprezentare și angajare ale ministerului, în timp ce art. 23 din Legea nr. 36/1995 reglementează aspecte legate de încetarea calității de notar public, stipulându-se că aceasta se dispune sau se constată de către Ministrul Justiției.

Ca atare, s-a reținut că susținerea reclamantei, în sensul că art. 11 din H.G. nr. 652/2009 contravine normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, este nefondată. A mai reținut instanța de fond că problema care se pune în cauza dedusă judecății este una de interpretare a dispozițiilor legale, în sensul de a stabili dacă în temeiul art. 11 din H.G. nr. 652/2009 era posibilă semnarea ordinului prin care reclamantei i-a încetat calitatea de notar public de către secretarul de stat. Acest aspect însă, a reținut instanța, urmează a fi clarificat în cadrul Dosarului nr. 368/25/2010 aflat pe rolul Curții de Apel Oradea, în care s-a invocat printre altele, ca motiv de nelegalitate a ordinului prin care reclamantei i-a încetat calitatea de notar public, faptul că acesta nu a fost semnat personal de către Ministrul Justiției, ci de către un secretar de stat.

Ca urmare a soluției de respingere a acțiunii, instanța a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de intervenientul Ministerul Justiției. 3. Recursul reclamantei Reclamanta a atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 1 C. proc. civ. În esență, recurenta - reclamantă a arătat că instanța de fond și-a fondat soluția pe o premisă greșită, pentru că litigiul supune analizei o problemă de legalitate a unei dispoziții cuprinse într-o H.G. care aduce o modificare unei norme au forță juridică superioară cuprinse într-o lege, prin faptul că permite delegarea exercitării unei atribuții ce intră în competența personală a ministrului justiției, contravenind prevederilor Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă.

4. Apărările intimaților Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că art. 11 din H.G. nr. 652/2009 „își are resortul în prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: „Art. 47 (1) În activitatea de conducere a Ministerului, Ministrul este ajutat de unul sau mai mulți secretari de stat, potrivit H.G. de organizare și funcționare a ministerului. (2). În cadrul ministerelor, instituțiilor publice și altor organe de specialitate ale administrației publice centrale poate fi utilizată și funcția de subsecretar de stat, potrivit H.G.

privind organizarea și funcționarea acestora". Art. 48 - Secretarii de stat exercită atribuțiile delegate de către ministru." Niciuna dintre atribuțiile miniștrilor nu este prevăzută în competența lor exclusivă, dimpotrivă, art. 53 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 statuează că miniștrii își îndeplinesc atribuțiile folosind aparatul propriu al ministerului sau prin instituțiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor. Intimatul – intervenient nu a formulat întâmpinare, dar prin notele scrise depuse la dosar a arătat că art. 11 din H.G. nr. 652/2009 este legal în raport cu prevederile art. 47, art. 48 și art. 53 din Legea nr. 90/2001. Întrucât ideea centrală a apărărilor recurentei-reclamante a fost aceea că este nelegală delegarea dreptului de a semna ordinul de încetare a calității de notar public, intimatul – intervenient a arătat că și ordinul de numire în profesie (anexat), respectiv O.M.J.

nr. 310/ C din 17 ianuarie 2006, care se emite de către ministrul justiției în conformitate cu dispozițiile art. 17 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, a fost semnat, pentru ministrul justiției, secretarul de stat, care avea delegate atribuțiile de coordonare și dreptul de semnătură pentru lucrările Direcției servicii conexe din Ministerul Justiției. În concluzie nu s-ar putea afirma cu bună-credință că este nelegală delegarea către secretarul de stat coordonator a dreptului de a semna ordinul de încetare a calității de notar public, câtă vreme numirea în funcție a avut loc printr-un ordin semnat, pentru ministrul justiției, tot de către secretarul de stat coordonator la acel moment.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Norma administrativă a cărei anulare a solicitat-o recurenta – reclamantă, cuprinsă în art. 11 din H.G. nr. 659/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, prevede că „Ministrul poate delega, prin ordin, oricare dintre atribuțiile de conducere, reprezentare, angajare a Ministerului în primul rând secretarilor de stat, subsecretarilor de stat, secretarului general sau altor angajați ai ministerului”.

Instanța de fond a reținut în mod corect că între această normă și prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora încetarea calității de notar public se constată sau se dispune, după caz, de Ministerul Justiției, nu există o contrarietate care să constituie o încălcare a normelor de tehnică legislativă cuprinse în legea nr. 24/2000. În plus, față de considerentele avute în vedere de judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că soluția de respingere a acțiunii reclamantei se impunea și prin prisma interpretării și aplicării art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1) și (1 1 ) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin normele cuprinse în art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1), Legea nr. 554/2004 oferă subiectelor de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancțiunea juridică a anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant.

Interesul legitim poate fi atât public cât și privat, dar art. 8 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004 permite subiectelor de drept privat să formuleze „capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.” Totodată, Înalta Curte reține că art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 definește interesul legitim privat ca fiind „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”. La rândul său, noțiunea de interes legitim public are o definiție legală în art. 2 alin. (1) lit. r): „interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorizațiilor publice”.

În speță, după cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, recurenta - reclamantă a invocat în principal interesul public vizând pe de o pare, ordinea de drept și democrația constituțională – principiul ierarhiei probei juridice a actelor normative și, pe de altă parte, exercitarea competenței administrative unipersonale a ministrului justiției, susținând, în esență, că dreptul de a delega, prin ordin, oricare dintre atribuțiile de conducere, reprezentare sau angajare, conferit ministrului prin art. 11 din H.G. nr. 652/2009 s-ar putea solda cu delegarea tuturor atribuțiilor, ce ar goli de conținut funcția de ministru al justiției. În ceea ce privește vătămarea interesului privat, recurenta – reclamantă a arătat că aplicarea art. 11 din H.G.

nr. 652/2009 a permis semnarea ordinului de încetare a calității sale de notar public de către un secretar de stat, deși această atribuție este prevăzută în competența exclusivă a ministerului justiției, prin art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995. Verificând înscrisul depus la dosarul de recurs în susținerea apărărilor formulate de intimatul - intervenient, Înalta Curte constată însă că nici ordinul de numire a recurentei - reclamante în funcția de notar public nu a fost semnat de ministru, astfel că, raportat la întregul context în care a luat naștere raportul juridic dedus judecății, nu se poate reține că demersul procesual al recurentei – reclamante tinde în mod real să apere în principal un interes legitim privat, conform art. 8 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de B.L.E. împotriva Sentinței nr. 278 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2013.