ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 795/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 795/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Oradea la data de 30 septembrie 2011, reclamanta B.L.E. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună anularea articolului 11 din H.G. nr. 652/2009.

În fapt, reclamanta a

arătat că în baza dispozițiilor art. 11 din H.G. nr. 652/2009, Ministrul

Justiției a delegat secretarului de stat semnarea Ordinului nr. 3364/ C din

data de 15 decembrie 2009 al Ministrului Justiției și Libertăților Cetățenești,

în temeiul căruia i-a încetat calitatea de notar public, cu încălcarea

dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, dispoziții care prevăd

că „încetarea calității de notar public se constată sau se dispune, după caz,

de Ministrul Justiției", având de-a face, așadar, cu o competență

exclusivă a Ministrului Justiției, instituită printr-o lege specială.

Ministerul Justiției

a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României,

solicitând a se constata că dispozițiile art. 11 din H.G. nr. 652/2009,

criticate pentru nelegalitate, nu încalcă și nu adaugă la prevederile art. 23 alin.

(2) din Legea nr. 36/1995 și nu contravin nici normelor de tehnică legislativă

edictate de Legea nr. 24/2000.

instanței de fond

Prin Sentința nr. 278

din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, a respins acțiunea formulată de reclamanta

B.L.E. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a admis cererea de

intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de

intervenientul Ministerul Justiției.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1)

din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea ministerului

justiției, în forma în vigoare la data emiterii Ordinului nr. 3364/ C din 15

decembrie 2009, ministrul poate delega prin ordin oricare dintre atribuțiile de

conducere, reprezentare si angajare a Ministerului, în primul rând secretarilor

de stat, subsecretarului de stat, secretarului general sau altor angajați ai

Ministerului.

Acest text modifică,

în opinia reclamantei, o dispoziție legală cu forță juridică superioară

cuprinsă în Legea nr. 36/1995, dispoziție care prevede că încetarea calității

de notar public se constată sau se dispune, după caz, de Ministrul Justiției,

fapt ce contravine dispozițiilor Legii nr. 24/2000.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că redarea conținutului celor două dispoziții legale nu

relevă existența unor elemente de contrarietate, întrucât sfera lor de

reglementare este diferită. Astfel, textul legal vizat de acțiunea în anulare

reglementează delegarea de către Ministrul Justiției a atribuțiilor de

conducere, reprezentare și angajare ale ministerului, în timp ce art. 23 din

Legea nr. 36/1995 reglementează aspecte legate de încetarea calității de notar

public, stipulându-se că aceasta se dispune sau se constată de către Ministrul

Justiției. Ca atare, s-a reținut că susținerea reclamantei, în sensul că art. 11

din H.G. nr. 652/2009 contravine normelor de tehnică legislativă cuprinse în

Legea nr. 24/2000, este nefondată.

A mai reținut

instanța de fond că problema care se pune în cauza dedusă judecății este una de

interpretare a dispozițiilor legale, în sensul de a stabili dacă în temeiul art.

11 din H.G. nr. 652/2009 era posibilă semnarea ordinului prin care reclamantei

i-a încetat calitatea de notar public de către secretarul de stat.

Acest aspect însă, a

reținut instanța, urmează a fi clarificat în cadrul Dosarului nr. 368/25/2010

aflat pe rolul Curții de Apel Oradea, în care s-a invocat printre altele, ca

motiv de nelegalitate a ordinului prin care reclamantei i-a încetat calitatea

de notar public, faptul că acesta nu a fost semnat personal de către Ministrul

Justiției, ci de către un secretar de stat.

Ca urmare a soluției

de respingere a acțiunii, instanța a admis

cererea de intervenție în interesul pârâtului

Guvernul României, formulată de intervenientul Ministerul Justiției.

Reclamanta a atacat

cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii,

pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304

1

C.

proc. civ.

În esență, recurenta -

reclamantă a arătat că instanța de fond și-a fondat soluția pe o premisă greșită,

pentru că litigiul supune analizei o problemă de legalitate a unei dispoziții

cuprinse într-o H.G. care aduce o modificare unei norme au forță juridică

superioară cuprinse într-o lege, prin faptul că permite delegarea exercitării unei

atribuții ce intră în competența personală a ministrului justiției,

contravenind prevederilor Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică

legislativă.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatul - pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului,

ca nefondat, arătând că art. 11 din H.G. nr. 652/2009 „își are resortul în

prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și

funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit cărora:

„Art.

47 (1) În activitatea de conducere a Ministerului, Ministrul este ajutat de

unul sau mai mulți secretari de stat, potrivit H.G. de organizare și

funcționare a

ministerului.

(2). În cadrul

ministerelor, instituțiilor publice și altor organe de specialitate ale

administrației publice centrale poate fi

utilizată și funcția de subsecretar de stat, potrivit

H.G. privind

organizarea și funcționarea acestora".

Art. 48 - Secretarii

de stat exercită atribuțiile delegate de către ministru."

Niciuna dintre atribuțiile

miniștrilor nu este prevăzută în competența lor exclusivă, dimpotrivă, art. 53 alin.

(3) din Legea nr. 90/2001 statuează că miniștrii își îndeplinesc atribuțiile folosind

aparatul propriu al ministerului sau prin instituțiile aflate în subordonarea,

coordonarea sau autoritatea ministerelor.

Intimatul –

intervenient nu a formulat întâmpinare, dar prin notele scrise depuse la dosar a

arătat că art. 11 din H.G. nr. 652/2009 este legal în raport cu prevederile

art. 47, art. 48 și art. 53 din Legea nr. 90/2001.

Întrucât ideea

centrală a apărărilor recurentei-reclamante a fost aceea că este nelegală

delegarea dreptului de a semna ordinul de încetare a calității de notar public,

intimatul – intervenient a arătat că și ordinul de numire în profesie (anexat),

respectiv O.M.J. nr. 310/ C din 17 ianuarie 2006, care se emite de către

ministrul justiției în conformitate cu dispozițiile art. 17 din Legea notarilor

publici și a activității notariale nr. 36/1995, a fost semnat, pentru ministrul

justiției, secretarul de stat, care avea delegate atribuțiile de coordonare și

dreptul de semnătură pentru lucrările Direcției servicii conexe din Ministerul

Justiției.

În

concluzie nu s-ar putea afirma cu bună-credință că este nelegală delegarea

către secretarul de stat coordonator a dreptului de a semna ordinul de încetare

a calității de notar public,

câtă vreme

numirea în funcție a avut loc printr-un ordin semnat, pentru ministrul

justiției, tot

de către secretarul de stat coordonator la acel moment.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Norma administrativă a

cărei anulare a solicitat-o recurenta – reclamantă, cuprinsă în art. 11 din

H.G. nr. 659/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției,

prevede că „Ministrul poate delega, prin ordin, oricare dintre atribuțiile de

conducere, reprezentare, angajare a Ministerului în primul rând secretarilor de

stat, subsecretarilor de stat, secretarului general sau altor angajați ai

ministerului”.

Instanța de fond a reținut

în mod corect că între această normă și prevederile art.  23 alin. (2) din Legea

nr. 36/1995, potrivit cărora încetarea calității de notar public se constată

sau se dispune, după caz, de Ministerul Justiției, nu există o contrarietate care

să constituie o încălcare a normelor de tehnică legislativă cuprinse în legea

nr. 24/2000.

În plus, față de

considerentele avute în vedere de judecătorul fondului, instanța de control

judiciar reține că soluția de respingere a acțiunii reclamantei se impunea și

prin prisma interpretării și aplicării art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1)

și (1

1

) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, Înalta

Curte constată că, prin normele cuprinse în art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8

alin. (1), Legea nr. 554/2004 oferă subiectelor de drept privat un mecanism de

contencios administrativ subiectiv, în cadrul căruia sancțiunea juridică a anulării

unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are

efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat

de reclamant.

Interesul legitim

poate fi atât public cât și privat, dar art. 8 alin. (1

1

) din Legea

nr. 554/2004 permite subiectelor de drept privat să formuleze „capete de cerere

prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în

măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din

încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.”

Totodată, Înalta

Curte reține că art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 definește interesul

legitim privat ca fiind „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea

realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”.

La rândul său,

noțiunea de interes legitim public are o definiție legală în art. 2 alin. (1)

lit. r): „interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională,

garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale

cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței

autorizațiilor publice”.

În speță, după cum

rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie,

recurenta - reclamantă a invocat în principal interesul public vizând pe de o

pare, ordinea de drept și democrația constituțională – principiul ierarhiei probei

juridice a actelor normative și, pe de altă parte, exercitarea competenței

administrative unipersonale a ministrului justiției, susținând, în esență, că

dreptul de a delega, prin ordin, oricare dintre atribuțiile de conducere,

reprezentare sau angajare, conferit ministrului prin art. 11 din H.G. nr. 652/2009

s-ar putea solda cu delegarea tuturor atribuțiilor, ce ar goli de conținut

funcția de ministru al justiției.

În ceea ce privește vătămarea

interesului privat, recurenta – reclamantă a arătat că aplicarea art. 11 din

H.G. nr. 652/2009 a permis semnarea ordinului de încetare a calității sale de notar

public de către un secretar de stat, deși această atribuție este prevăzută în competența

exclusivă a ministerului justiției, prin art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.

Verificând înscrisul

depus la dosarul de recurs în susținerea apărărilor formulate de intimatul -

intervenient, Înalta Curte constată însă că nici ordinul de numire a recurentei

- reclamante în funcția de notar public nu a fost semnat de ministru, astfel

că, raportat la întregul context în care a luat naștere raportul juridic dedus judecății,

nu se poate reține că demersul procesual al recurentei – reclamante tinde în

mod real să apere în principal un interes legitim privat, conform art. 8 alin. (1

1

)

din Legea nr. 554/2004.

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art.

304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de B.L.E. împotriva Sentinței nr. 278 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel Oradea-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2013.