ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6739/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București sub 40759/3/2006, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație

în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta M.M.C., ca urmare

a faptului că aceasta a fost returnată din Elveția, în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 7 din 8

ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în

motivarea soluției faptul că, potrivit dispoziției înscrise în art. 2 din cel

de-al patrulea Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, dreptul la libera circulație este

garantat, prevăzându-se totodată că restrângerea exercitării acestui drept este

posibilă numai atunci când este vorba de măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea

ordinii publice.

Aceste cerințe s-a constatat a nu fi

îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei

care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa

unui interes fundamental al societății. Returnarea pârâtei din Elveția, în baza

acordului dintre România și această țară, privind readmisia persoanelor aflate

în situație ilegală, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica

persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a

pârâtei. Această ingerință nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică

și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii

dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării

cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să

condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 239 din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea,

circulația, ieșirea de pe teritoriul țării nu este de natură a constitui, în

sine, o conduită care să constituie, prin ea însăși, o măsură de limitare a

libertății de circulație. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulație

implică existența unei amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de

natură a afecta interesele fundamentale ale societății.

Așa cum în mod corect a stabilit

instanța de fond, conform art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, exercitarea

dreptului la libera circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât

acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate

democratică pentru securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii

publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei.

Or, raportat la aceste aspecte,

depășirea termenului de ședere legală de către intimat, nu impune luarea

măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al

criticilor formulate de către apelantă.

S-a apreciat de asemenea, că, odată cu

intrarea României în Uniunea Europeană, au devenit aplicabile cetățenilor

români, prevederile Directivei 2004/38/CE, care impune limitarea dreptului la

libera circulație pentru situații extreme, iar dreptul intern trebuie să cedeze

supremația normelor comunitare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație

nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

De asemenea, din Declarația

universală a drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultă același

aspect, în legătură cu posibilitatea îngrădirii prin lege, a exercițiului drepturilor

și libertăților umane.

În ce privește aprecierea de către

instanță a aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod

greșit, față de împrejurarea că Elveția (stat de pe teritoriul căruia a fost

expulzată pârâta) nu face parte din Uniunea Europeană, pentru a fi aplicate

normele comunitare.

Criticile recurentei urmează să fie

încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), în motivul de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se

invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele dreptului de drept internațional.

Astfel, dispozițiile invocate, din

legislația internă, vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional

la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune

drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca

persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede

că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât

acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,

pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora”, iar în paragraful 4 al

aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face

obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public

într-o societate democratică”.

Or, astfel de motive care să impună

restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din

faptul însuși al expulzării (determinat de șederea ilegală pe teritoriul altui

stat), pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea

măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei

internaționale.

De aceea, în conflictul care apare

între norma internă și cea internațională, trebuie să fie acordată preeminență

acesteia din urmă.

La această interpretare obligă

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Considerentul instanței de apel

referitor la incidența normei comunitare (în speță, Directiva 2004/38/CE) este

într-adevăr eronat, în condițiile în care expulzarea pârâtei s-a făcut de pe

teritoriul Elveției, care nu este stat membru al Uniunii Europene.

Această inadvertență în motivarea

soluției, nu este însă de natură să conducă la nelegalitatea deciziei, întrucât

subzistă argumentele referitoare la aplicabilitatea reglementării

internaționale, care se impune în raport de dreptul intern (mult mai restrictiv

în ce privește posibilitățile de exercitare a unui drept fundamental, cum este

cel referitor la libera circulație a persoanei).

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 239 din 13 aprilie

2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie

2007.