ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8378/2007

Deliberând asupra recursului de față, în temeiul

art. 256 C. proc. civ., constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10

noiembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Elveția pentru o

perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului P.P.B., returnat la data de 7 august

2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și

ratificat prin H.G. nr.

411/1996, invocând

incidența dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința

civilă nr. 316/C din 13 martie 2007, Tribunalul Bihor, secția civilă,

a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că

potrivit talonului de returnare încheiat de autoritățile de frontieră române,

pârâtul a fost returnat din Elveția la data de 7 august 2006, în baza Acordului

de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G. nr.

411/1996, pentru ședere ilegală.

Având în vedere că, începând cu data de 1

ianuarie 2007, România este membră a Uniunii Europene și parte a Convenției

Europene a Drepturilor Omului, care în art. 2 pct. 1 și 2 din Protocolul nr. 4

adițional la Convenție reglementează libertatea de circulație a persoanelor iar

la pct. 3 prevede că exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor

restrângeri decât cele care privesc securitatea, siguranța și ordinea publică,

prima instanță a reținut că nu se justifică solicitarea reclamantei.

Prin decizia

civilă nr. 212/A/2007 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Oradea,

secția civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă.

În motivarea deciziei, Curtea a reținut că în

cauză se pune problema

interpretării și

aplicării dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept

fundamental

al cetățeanului care este dreptul la liberă circulație, reglementat de art. 25

din Constituție, în componenta ce implică dreptul de a părăsi teritoriul

României în scopul de a circula pe teritoriul altor state.

Cum în speță,

expulzarea dispusă de autoritățile elvețiene nu este prin

ea

însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică, la rândul ei, dreptul

de circulație al cetățeanului său și cum, în prezent, în materia liberei

circulații a persoanelor având cetățenia română sunt aplicabile dispozițiile

art. 48 din Tratatul C.E.E precum și ale art. 4 din Directiva 2004/38/CE, care

prevăd condițiile în care poate fi restrâns exercițiul acestui drept, condiții

care nu sunt îndeplinite în speță, instanța de apel a conchis în sensul că, în

mod corect prima instanță a respins solicitarea

reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut și

faptul că nu poate primi nici argumentul invocat de către reclamantă, anume că

potrivit art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului pot fi

stabilite anumite îngrădiri drepturilor unei anumite persoane în scopul de a

asigura respectarea drepturilor și libertăților altora, îngrădiri care, în

dreptul intern sunt cele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 248/2005.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta, invocând incidența art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamanta

susține că atât instanța de fond cât și instanța de apel, au înlăturat în mod

eronat aplicabilitatea în speță a art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005,

dispoziții care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de

circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul

pentru care s-a dispus această măsură.

Recurenta-reclamanta susține, de asemenea, că

prin actul normativ

mai sus arătat,

legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este

absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt

care

este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului

adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prin

d

ispozițiile art. 2 garantează dreptul

cetățenilor la liberă circulație în țară și în

străinătate,

dar instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept.

Recurenta-reclamantă reiterează apărarea

potrivit căreia limitarea exercițiului acestui drept este necesară în scopul

evitării migrație ilegale, cetățenii români având obligația de a respecta

condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

Europene, condiții care nu au fost respectate de către pârât.

Analizând criticile formulate care se

circumscriu motivului de recurs,

prevăzut

de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că nu

pot fi primite pentru următoarele considerente:

Înlăturarea aplicabilității la speță a

dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect de

instanțele de fond întrucât acestea vin în conflict cu dispozițiile art. 2 din

Protocolul 4, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tratat

internațional inspirat din Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin

intermediul căruia statele membre ale Consiliului Europei, printre care se

numără și Elveția, au garantat anumite drepturi și libertăți fundamentale

tuturor acelora care se află sub jurisdicția lor, inclusiv dreptul la libera

circulație.

Potrivit paragrafului 3 al art. 2 din

Protocolul 4, exercitarea dreptului la liberă circulație nu poate face obiectul

altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța

publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția

sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților

altora, condiții stipulate și de art. 29 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului și art. 53 din Constituția României.

Ca atare, norma

de drept intern invocată de reclamantă, care impune

drept

singură condiție pentru restrângerea acestui drept doar faptul ca persoana să

fi fost retumată dintr-un alt stat în baza acordului de readmisie contravine

dispozițiilor legale internaționale mai sus arătate.

Dat fiind conflictul ivit între normele de

drept intern și normele de drept internațional, instanțele de fond au acordat

în mod corect preeminență, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

acestora din urmă și au

reținut că

îndeplinirea condițiilor de natură a permite restrângerea exercițiului

la

liberă circulație a unei persoane nu poate rezulta în mod suficient din faptul

returnării cetățeanul român în condițiile art. 38 lit. a), întrucât aceasta ar

însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei internaționale.

Cu alte cuvinte, instanțele de fond au reținut

că returnarea pârâtului dispusă de autoritățile elvețiene în baza acordului de

readmisie, pe motiv de ședere nelegală, nu este prin ea însăși suficientă

pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului

său cât timp fapta pârâtului nu constituie, prin ea însăși, o amenințare reală

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al unei

societăți iar sancțiunea solicitată este disproporționată în raport cu fapta

imputată.

Este de observat că reclamanta nici la judecata

în fond și nici prin motivele de recurs nu a invocat alte circumstanțe, de fapt

sau personale referitoare la conduita intimatului-pârât, de natură să justifice

necesitatea restricționării dreptului la liberă circulație, ci, s-a rezumat a

reitera că este suficient în scopul luării acestei măsuri faptul returnării, în

condițiile menționate, a pârâtului de către statul elvețian.

Or, această apărare reiterată de reclamantă,

fără vreo altă argumentare în raport cu dispozițiile legale reținute a fi

incidente în cauză, nu poate fi primită întrucât, astfel cum au reținut și

instanțele fond, condiția

impusă de legea

internă, anume cea prevăzută de dispozițiile art. 38 lit. a) din

Legea

nr. 248/2005, nu este suficientă prin ea însăși pentru restrângerea dreptului

pârâtului la liberă circulație. Aceasta întrucât, pe de o parte, condiția

invocată nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de securitatea națională,

siguranța publică, ordine publică iar, pe de altă parte, conduita culpabilă a

pârâtului nu constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale

ale unei societăți democratice, condiții impuse de dispozițiile internaționale

pentru a opera astfel de restrângeri.

În acest context al analizei, este de menționat

că stoparea de către statul român a fenomenelor de migrație ilegală, argument

invocat de

reclamantă prin recurs, trebuie

să se realizeze prin mijloace specifice acestui

fenomen infracțional

fără însă a afecta și restricționa, în afara dispozițiilor legale, dreptul la

liberă circulație a cetățenilor români.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de

drept arătate care, în parte, se substituie celor reținute greșit de instanțele

de fond, anume cele referitoare la aplicabilitatea în cauză și a dispozițiilor

Directivei 2004/38/CE, Elveția nefiind stat membru al Uniunii Europene, Înalta

Curte urmează a respinge recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei civile nr. 212/A/2007 din 16 mai 2007 a

Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 12 decembrie 2007.