ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8378/2007

Deliberând asupra recursului de față, în temeiul art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 noiembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Elveția pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului P.P.B., returnat la data de 7 august 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin H.G. nr. 411/1996, invocând incidența dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 316/C din 13 martie 2007, Tribunalul Bihor, secția civilă, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată. În motivarea sentinței, instanța a reținut că potrivit talonului de returnare încheiat de autoritățile de frontieră române, pârâtul a fost returnat din Elveția la data de 7 august 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G.

nr. 411/1996, pentru ședere ilegală. Având în vedere că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, România este membră a Uniunii Europene și parte a Convenției Europene a Drepturilor Omului, care în art. 2 pct. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție reglementează libertatea de circulație a persoanelor iar la pct. 3 prevede că exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele care privesc securitatea, siguranța și ordinea publică, prima instanță a reținut că nu se justifică solicitarea reclamantei. Prin decizia civilă nr. 212/A/2007 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

În motivarea deciziei, Curtea a reținut că în cauză se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetățeanului care este dreptul la liberă circulație, reglementat de art. 25 din Constituție, în componenta ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul altor state.

Cum în speță, expulzarea dispusă de autoritățile elvețiene nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică, la rândul ei, dreptul de circulație al cetățeanului său și cum, în prezent, în materia liberei circulații a persoanelor având cetățenia română sunt aplicabile dispozițiile art. 48 din Tratatul C.E.E precum și ale art. 4 din Directiva 2004/38/CE, care prevăd condițiile în care poate fi restrâns exercițiul acestui drept, condiții care nu sunt îndeplinite în speță, instanța de apel a conchis în sensul că, în mod corect prima instanță a respins solicitarea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut și faptul că nu poate primi nici argumentul invocat de către reclamantă, anume că potrivit art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului pot fi stabilite anumite îngrădiri drepturilor unei anumite persoane în scopul de a asigura respectarea drepturilor și libertăților altora, îngrădiri care, în dreptul intern sunt cele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 248/2005. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamanta susține că atât instanța de fond cât și instanța de apel, au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.

Recurenta-reclamanta susține, de asemenea, că prin actul normativ mai sus arătat, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului adițional nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prin d ispozițiile art. 2 garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate, dar instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept. Recurenta-reclamantă reiterează apărarea potrivit căreia limitarea exercițiului acestui drept este necesară în scopul evitării migrație ilegale, cetățenii români având obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, condiții care nu au fost respectate de către pârât.

Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs, prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect de instanțele de fond întrucât acestea vin în conflict cu dispozițiile art. 2 din Protocolul 4, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tratat internațional inspirat din Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin intermediul căruia statele membre ale Consiliului Europei, printre care se numără și Elveția, au garantat anumite drepturi și libertăți fundamentale tuturor acelora care se află sub jurisdicția lor, inclusiv dreptul la libera circulație.

Potrivit paragrafului 3 al art. 2 din Protocolul 4, exercitarea dreptului la liberă circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, condiții stipulate și de art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 53 din Constituția României. Ca atare, norma de drept intern invocată de reclamantă, care impune drept singură condiție pentru restrângerea acestui drept doar faptul ca persoana să fi fost retumată dintr-un alt stat în baza acordului de readmisie contravine dispozițiilor legale internaționale mai sus arătate.

Dat fiind conflictul ivit între normele de drept intern și normele de drept internațional, instanțele de fond au acordat în mod corect preeminență, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, acestora din urmă și au reținut că îndeplinirea condițiilor de natură a permite restrângerea exercițiului la liberă circulație a unei persoane nu poate rezulta în mod suficient din faptul returnării cetățeanul român în condițiile art. 38 lit. a), întrucât aceasta ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei internaționale.

Cu alte cuvinte, instanțele de fond au reținut că returnarea pârâtului dispusă de autoritățile elvețiene în baza acordului de readmisie, pe motiv de ședere nelegală, nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său cât timp fapta pârâtului nu constituie, prin ea însăși, o amenințare reală prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al unei societăți iar sancțiunea solicitată este disproporționată în raport cu fapta imputată. Este de observat că reclamanta nici la judecata în fond și nici prin motivele de recurs nu a invocat alte circumstanțe, de fapt sau personale referitoare la conduita intimatului-pârât, de natură să justifice necesitatea restricționării dreptului la liberă circulație, ci, s-a rezumat a reitera că este suficient în scopul luării acestei măsuri faptul returnării, în condițiile menționate, a pârâtului de către statul elvețian.

Or, această apărare reiterată de reclamantă, fără vreo altă argumentare în raport cu dispozițiile legale reținute a fi incidente în cauză, nu poate fi primită întrucât, astfel cum au reținut și instanțele fond, condiția impusă de legea internă, anume cea prevăzută de dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, nu este suficientă prin ea însăși pentru restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație. Aceasta întrucât, pe de o parte, condiția invocată nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de securitatea națională, siguranța publică, ordine publică iar, pe de altă parte, conduita culpabilă a pârâtului nu constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăți democratice, condiții impuse de dispozițiile internaționale pentru a opera astfel de restrângeri.

În acest context al analizei, este de menționat că stoparea de către statul român a fenomenelor de migrație ilegală, argument invocat de reclamantă prin recurs, trebuie să se realizeze prin mijloace specifice acestui fenomen infracțional fără însă a afecta și restricționa, în afara dispozițiilor legale, dreptul la liberă circulație a cetățenilor români. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate care, în parte, se substituie celor reținute greșit de instanțele de fond, anume cele referitoare la aplicabilitatea în cauză și a dispozițiilor Directivei 2004/38/CE, Elveția nefiind stat membru al Uniunii Europene, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurenta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 212/A/2007 din 16 mai 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 12 decembrie 2007.