ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6735/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 7887/111/2006, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație

în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul A.M.F., ca urmare

a faptului că acesta a fost returnat din Italia, în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 212/C din

15 februarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în

motivarea soluției faptul că, potrivit dispoziției înscrise în art. 2 din cel

de-al patrulea Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, dreptul la libera circulație este

garantat, prevăzându-se totodată că restrângerea exercitării acestui drept este

posibilă numai atunci când este vorba de măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea

ordinii publice.

Cum aceste cerințe s-a constatat a

nu fi îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a

persoanei care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății, cererea a fost găsită

neîntemeiată și respinsă în consecință.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii

dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării cetățeanului

român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiționeze

instituirea restricției de alte cerințe.

Acțiunea a fost promovată pentru a

se respecta legea națională și pentru a se apăra un interes al statului român,

față de obligația asumată de acesta prin acorduri internaționale, în scopul

stopării migrației ilegale.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 198 din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea,

circulația, ieșirea de pe teritoriul țării nu este de natură a constitui, în

sine, o conduită care să constituie, prin ea însăși, o măsură de limitare a

libertății de circulație. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulație

implică existența unei amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de

natură a afecta interesele fundamentale ale societății.

Așa cum în mod corect a reținut

instanța de fond, conform art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, exercitarea

dreptului la libera circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât

acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate

democratică, pentru securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii

publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei.

Or, raportat la aceste aspecte,

depășirea termenului de ședere legală de către intimat, nu impune luarea

măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al

criticilor formulate de către apelantă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație

nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către

instanță a aplicabilității dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional

la Convenție, s-a arătat că sancțiunea impusă de legea internă (art. 38 al

Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internațională,

întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie

într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public (așa

cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4).

Criticile recurentei urmează să fie

încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se

invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material și a reglementării

internaționale în soluționarea cauzei.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele de drept internațional.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune

drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca

persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede

că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât

acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,

pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora”, iar în paragraful 4 al

aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face

obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public

într-o societate democratică”.

Or, astfel de motive, care să

justifice îngrădirea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient

din faptul însuși al expulzării (determinat de șederea ilegală), pentru că ar

însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.

De aceea, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea internațională,

dând preeminență acesteia din urmă.

La această interpretare o obligau

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, „dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În consecință, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

internațional, libertatea de circulație poate fi îngrădită doar atunci când

este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea

principiului proporționalității în adoptarea măsurii și a exigențelor impuse de

art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenție, situație neregăsită în

speță.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 198/A din 19

aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie

2007.