ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6296/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub 7382/C/2006, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin

care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în

statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul J.S., ca urmare a faptului

că acesta a fost returnat din Franța, în baza acordului de readmisie încheiat

de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 93 din 25

ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în

motivarea soluției faptul că Protocolul nr. 11 la Convenția pentru apărarea

drepturilor și a libertăților fundamentale (ratificat de România prin Legea nr.

79/1995) prevede la art. 2 libertatea de circulație.

Exercitarea acestui drept nu poate

face obiectul altor constrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitate

națională, siguranță publică, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății,

ori protejarea drepturilor și a libertăților altora.

Cum aceste cerințe s-a constatat a

nu fi îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a

persoanei care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății, cererea a fost găsită

neîntemeiată și respinsă în consecință.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii

dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării

cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să

condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 71/A din 10 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, deși pârâtul a fost returnat din Franța la o dată anterioară

aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei

situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a

găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru

al Uniunii Europene.

De aceea, în speță au devenit

incidente normele comunitare (Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004) iar acestea

reglementează libera circulație a persoanelor ca fiind una dintre libertățile

fundamentale, cetățenia Uniunii conferind fiecărui cetățean al acesteia dreptul

la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva

limitărilor prevăzute expres.

Ca atare, legislația comunitară

prevalând asupra celei interne, ea trebuie să fie aplicată în mod prioritar, cu

respectarea principiului proporționalității și să se bazeze (pentru

sancționarea cu restrângerea libertății de circulație), pe conduita personală a

individului în cauză, conduită care trebuie să reprezinte o amenințare reală,

prezentă și suficient de serioasă la adresa unui interes fundamental al

societății (ceea ce nu se regăsește în speță).

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație

nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către

instanță a aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod

greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui

caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției situației juridice. Cum

returnarea intimatei-pârâte pe baza acordului de readmisie s-a făcut anterior

aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar

nu erau incidente.

Sancțiunea impusă de art. 38 din

Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o

măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord

cu prevederile Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților Fundamentale.

Criticile recurentei urmează să fie

încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de

recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se

invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a

din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație,

ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea

României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European

și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune

drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana

în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în

timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept

fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică ]art. 27 alin. (2) din Directivă]

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național,

jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în

lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul

(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor

art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine

obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să

aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile

naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod

care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul

de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat

membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se

mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea

atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 71/A din 10 aprilie 2007 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2007.