ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 200/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

calea contenciosului administrativ la data de 17 aprilie 2006, reclamanta C.E.

a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să

se dispună anularea hotărârii nr. 15815/161 din 23 martie 2006 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind

recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că hotărârea de respingere adoptată de pârâtă

este eronată în raport cu dispozițiile legii menționate.

Prin sentința civilă nr. 1407

din 13 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei C.E., a anulat hotărârea nr.

15815/161 din 23 martie 2006, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului

București, pe care a obligat-o să emită o nouă hotărâre, prin care să-i

recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru

perioada 18 aprilie 1943 - 6 martie 1945, în calitate de soție supraviețuitoare

a defunctului C.C., începând cu data de 1 aprilie 2006.

Pentru a se pronunța în

acest sens, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză,

rezultă că tatăl soțului reclamantei, C.N., a fost strămutat din Bulgaria, în

România, din localitatea Arabogi, județul Durostor, în comuna Nicolae Bălcescu,

județul Tulcea, făcând obiectul schimbului de populație prevăzut de Tratatul de

la Craiova din septembrie 1940. Totodată, instanța de fond a mai reținut că

soțul reclamantei s-a născut la 18 aprilie 1943, în perioada avută în vedere de

lege, nefiind necesar ca acesta să se fi născut anterior efectivei strămutări a

familiei sale, iar interpretarea dată de pârâtă, prevederilor art. 1 lit. c)

din Legea nr. 189/2000, în sensul că beneficiază de aceste prevederi, doar

persoanele născute sau concepute la data strămutării este restrictivă și adaugă

la lege.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta apreciază că poate

fi considerată strămutată, doar persoana care, la data semnării Tratatului de la Craiova, era domiciliată pe teritoriul județelor menționate în tratat.

În recursul declarat se mai

arată că, născându-se după aproape 3 ani de la semnarea Tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940), soțul reclamantei nu putea fi persecutat etnic, întrucât se găsea

într-un teritoriu aflat sub administrație românească. Referitor la tratatul

româno-bulgar amintit, se menționează că acesta a avut un termen de punere în

aplicare de 3 luni de la schimbul instrumentelor de ratificare, iar copiii

născuți după strămutarea părinților nu pot dobândi statutul de strămutat.

Examinându-se sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].

Prin Normele pentru

aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin

persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a

fost mutată, sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice. În această categorie au fost incluse prin

aceleași norme și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și

cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat

bilateral.

Din interpretarea

prevederilor ordonanței menționate, rezultă că atât obiectul, cât și scopul

reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru

prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în

perioada arătată, din motive etnice.

Având în vedere că

legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele,

cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor etnice exercitate,

prin persoană persecutată trebuie înțeleasă atât persoana care a suferit aceste

persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au îndurat persecuțiile respective

în mod indirect, prin consecințele care s-au răsfrânt asupra lor.

Acesta este cazul copiilor

care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat ori au fost

strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit, astfel,

toate consecințele nefavorabile ce au decurs din această situație.

În cauză, făcându-se dovada

că soțul reclamantei s-a născut la data de 19 aprilie 1943, în localitatea

Nicolae Bălcescu, județul Tulcea, după strămutarea părinților săi din județul

Durostor (Bulgaria), rezultă că instanța de fond a făcut o justă aplicare a

dispozițiilor legale menționate, stabilind reclamantei calitatea de beneficiară

a Legii nr. 189/2000, ca soție supraviețuitoare, în raport cu dispozițiile art.

1 lit. c) și art. 3 din același act normativ.

Nu poate fi primită critica

din recurs, potrivit căreia Tratatul româno-bulgar din septembrie 1940 a avut o perioadă limitată de punere în aplicare și, astfel, persoanele născute după scurgerea

celor 3 luni nu ar mai putea fi considerate strămutate. Această concluzie

rezultă din împrejurarea că actul normativ prin care s-au acordat drepturile

compensatorii, nu cuprinde vreo limitare în această privință.

Cum intimata-reclamantă C.E.

a făcut dovada că este soția supraviețuitoare a defunctului C.C., decedat la 29

mai 1995, nu există nici o justificare pentru ca acesteia să i se refuze

acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Rezultă că soluția

pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, urmând a se respinge

recursul declarat, ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1407

din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2007.