ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7587/2007

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 8 februarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a chemat-o în judecată pe pârâta R.F., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtei dreptul la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Prin sentința civilă nr. 434 din 22 martie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în Italia, pe motiv că aceasta a fost returnată în România pe baza acordului de readmisie dintre cele două state, dar nu a produs nicio probă concludentă cu privire la conduita pârâtei, din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă în ceea ce privește interesul fundamental al societății. Existența acordului bilateral de readmisie impune statului român doar obligația de a readmite pe teritoriul său pe cetățenii români expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu justifică, în lipsa altor dovezi, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate.

Prin decizia civilă nr. 392A din 7 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Din declarația pârâtei, depusă la dosar, reiese că aceasta a ieșit legal din țară, cu pașaport valabil, la data de 11 octombrie 2005, având ca destinație Italia, unde a găsit de lucru timp de un an, la un cetățean în vârstă. La data de 6 noiembrie 2006 a fost reținută de poliția italiană, deoarece își pierduse pașaportul în condiții necunoscute în cursul anului 2005; i s-a cerut să părăsească teritoriul Italiei, fără a fi judecată și condamnată în acest stat. Dreptul la liberă circulație este un drept fundamental al persoanei, fiind garantat prin art. 25 din Constituția României și prin art. 18 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene și art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Excepțiile de la această regulă se regăsesc deopotrivă în art. 38 și art. 39 din Legea internă nr. 248/2005, dar și în legislația comunitară, respectiv în art. 27 din Directiva 2004/38/CE. Norma comunitară prevede limitativ doar trei situații în care statul ar putea să restrângă dreptul la liberă circulație al persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice. Respectând principiul inaplicabilității normelor dreptului național contrare dreptului comunitar și principiul supremației celui din urmă, curtea de apel a concluzionat că restrângerea dreptului la liberă circulație nu se poate face decât pentru unul din motivele prevăzute în norma comunitară.

Or, simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul la ședere pe teritoriul acestui stat nu poate fi circumscrisă excepțiilor care ar putea justifica restrângerea dreptului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate. În motivarea cererii, recurenta arată că pârâta a fost returnată din Italia la data de 14 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin Legea nr. 173/1997, care în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante.

Măsura prevăzută de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan extern, cât și pe plan intern. Astfel, nu se poate susține că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încalcă prevederile din Constituție sau din alte instrumente juridice internaționale, cum ar fi Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau Tratatul de aderare ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, prin care s-a negociat o perioadă de tranziție de 2 până la 7 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2007, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state.

Intimata nu a depus la dosar întâmpinare. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Curtea de apel a reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de dreptul comunitar, aplicabil și în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit membră a Uniunii Europene; totodată, a reținut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că în cauză nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri. Curtea de apel nu a reținut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este în sine contrară Constituției sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.

Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 14 noiembrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în acest stat al Uniunii Europene. Deși potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.

Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtei din Italia, luată în baza acordului de readmisie, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una din valorile mai sus menționate. Dobândind statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene. Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, mărginindu-se să invoce un interes de ordin general, referitor la obiectivul stopării migrației ilegale, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 392 din 7 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2007.