ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7587/2007

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 februarie

2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor a chemat-o în judecată pe pârâta R.F., solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă pârâtei dreptul

la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 434 din 22

martie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca

nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat restrângerea

exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în Italia, pe motiv că

aceasta a fost returnată în România pe baza acordului de readmisie dintre cele

două state, dar nu a produs nicio probă concludentă cu privire la conduita

pârâtei, din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină

ar constitui o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă în ceea ce

privește interesul fundamental al societății.

Existența acordului bilateral de

readmisie impune statului român doar obligația de a readmite pe teritoriul său

pe cetățenii români expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu

justifică, în lipsa altor dovezi, luarea unor măsuri de restrângere a libertății

de circulație a persoanelor returnate.

Prin decizia civilă nr. 392A din 7

iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a

reținut următoarele:

Din declarația pârâtei, depusă la dosar, reiese că aceasta a ieșit legal

din țară, cu pașaport valabil, la data de 11 octombrie 2005, având ca

destinație Italia, unde a găsit de lucru timp de un an, la un cetățean în

vârstă.

La data de 6 noiembrie 2006 a fost

reținută de poliția italiană, deoarece își pierduse pașaportul în condiții

necunoscute în cursul anului 2005; i s-a cerut să părăsească teritoriul

Italiei, fără a fi judecată și condamnată în acest stat.

Dreptul la liberă circulație este un drept fundamental al persoanei,

fiind garantat prin art. 25 din Constituția României și prin art. 18 din

Tratatul de Instituire a Comunității Europene și art. 4 din Directiva

2004/38/CE.

Excepțiile de la această regulă se regăsesc deopotrivă în art. 38 și

art. 39 din Legea internă nr. 248/2005, dar și în legislația comunitară,

respectiv în art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Norma comunitară prevede limitativ doar trei situații în care statul ar

putea să restrângă dreptul la liberă circulație al persoanelor, respectiv

afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice.

Respectând principiul inaplicabilității normelor dreptului național

contrare dreptului comunitar și principiul supremației celui din urmă, curtea

de apel a concluzionat că restrângerea dreptului la liberă circulație nu se

poate face decât pentru unul din motivele prevăzute în norma comunitară.

Or, simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea italiană

referitoare la dreptul la ședere pe teritoriul acestui stat nu poate fi

circumscrisă excepțiilor care ar putea justifica restrângerea dreptului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta arată că

pârâta a fost returnată din Italia la data de 14 noiembrie 2006, în baza

acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin Legea

nr. 173/1997, care în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte contractantă

readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără

formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru

intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții

contractante.

Măsura prevăzută de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se

circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema migrației ilegale din România spre statele europene

prezintă interes atât pe plan extern, cât și pe plan intern.

Astfel, nu se poate susține că măsura restrângerii exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate

dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încalcă prevederile din

Constituție sau din alte instrumente juridice internaționale, cum ar fi

Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau Tratatul de aderare ratificat prin

Legea nr. 157 din 24 mai 2005, prin care s-a negociat o perioadă de tranziție

de 2 până la 7 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2007, astfel că unele state

membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state.

Intimata nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Curtea de apel a reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație

este un drept garantat de legea națională, dar și de dreptul comunitar,

aplicabil și în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit

membră a Uniunii Europene; totodată, a reținut că acest drept poate fi supus anumitor

limitări, dar că în cauză nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei

măsuri.

Curtea de apel nu a reținut că măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie

este în sine contrară Constituției sau altor instrumente juridice referitoare

la dreptul la liberă circulație, ci doar că returnarea unei persoane în baza

unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate

de reclamantă.

Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Italia la data de 14

noiembrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe

viitor a dreptului acestuia la libera circulație în acest stat al Uniunii

Europene.

Deși potrivit art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca

fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație

a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne

ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se

poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de

sănătate publică.

Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării

pârâtei din Italia, luată în baza acordului de readmisie, nu poate nici să

restrângă dreptul pârâtului la liberă circulație pe viitor, câtă vreme

reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia

una din valorile mai sus menționate.

Dobândind statutul de țară membră a

Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului

comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a

statelor membre ale Uniunii Europene.

Or, dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Tratatul

de instituire a comunităților

europene, precum

și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Cum reclamanta nu a fost în măsură

să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de

scopul urmărit, mărginindu-se să invoce un interes de ordin general, referitor

la obiectivul stopării migrației ilegale, recursul declarat de aceasta este

nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

392 din 7 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie

2007.