ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7762/2007

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 16 ianuarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat Tribunalului București, secția a IV-a civilă, să dispună restrângerea exercitării de către pârâtul D.V. a dreptului la liberă circulație în Italia pe o perioadă de până la 3 ani. Motivând cererea, reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din Italia la 28 octombrie 2006, în baza acordului de readmisie dintre România și acest stat, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de până la 3 ani.

Cererea astfel motivată a fost respinsă prin sentința nr. 112 din 22 ianuarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, a reținut în esență, după analiza dispozițiilor din dreptul intern comparativ cu dreptul comunitar, că readmisia persoanelor aflate în situație ilegală nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului și nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit. Pe de altă parte, în cauză nu au fost administrate probe concludente din care să rezulte că restrângerea temporară a dreptului la liberă circulație în privința pârâtului se înscrie în limitele prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituție.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 289 A din 9 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reținut, că în raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, au prioritate normele comunitare, relevantă fiind Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulație și la ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora și Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. A mai reținut, că returnarea pârâtului în baza acordului de readmisie nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să restricționeze dreptul la liberă circulație a pârâtului pe teritoriul Italiei.

Condiția persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică, pentru ca acțiunea reclamantei să fie admisă. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, prin care a solicitat casarea hotărârilor de mai sus și pe fond, admiterea cererii așa cum a fost formulată. Dezvoltând critica de nelegalitate, reclamanta a susținut că hotărârea atacată încalcă prevederile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005, prin aceea că returnarea unei persoane în baza acordului de readmisie constituie temei suficient și necenzurabil pentru luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație.

S-a susținut că prevederile Legii nr. 248/2005, sunt în deplină concordanță cu normele dreptului comunitar și oferă garanțiile necesare pentru înlăturarea abuzurilor. Recursul nu este fondat. Așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate și a dezvoltării recursului criticile recurentei exced considerentelor care au determinat soluția adoptată de curte. Astfel, în esență curtea de apel a făcut o analiză a dispozițiilor legale din dreptul intern comparativ cu dreptul comunitar în materie și a statuat că simpla returnare nu este suficientă prin ea însăși pentru a se lua măsura limitării exercitării dreptului la liberă circulație, în timp ce recurenta, după arătarea conținutului unor texte legale s-a limitat la a susține că faptul returnării constituie temei suficient pentru luarea măsurii.

Asemenea susținere nu poate fi primită. Esențial pentru corecta aplicare a legii este a se stabili faptele care au determinat returnarea persoanei în baza acordului de readmisie și dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în dreptul comunitar precum și existența unui raport de proporționalitate între faptele săvârșite și măsura propusă. Aceasta pentru că însuși textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, exclude simplul fapt al returnării ca unic și suficient temei pentru luarea măsurii prevăzută folosind sintagma „instanța poate ...”. Posibilitatea legală prevăzută impune judecătorului național să cerceteze faptele fără ca prin aceasta să cenzureze în vreun fel măsura returnării.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 289 A din 9 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2007.