ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7762/2007

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 16 ianuarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a

solicitat Tribunalului București, secția a IV-a civilă, să dispună restrângerea

exercitării de către pârâtul D.V. a dreptului la liberă circulație în Italia pe

o perioadă de până la 3 ani.

Motivând cererea, reclamanta a

susținut că pârâtul a fost returnat din Italia la 28 octombrie 2006, în baza

acordului de readmisie dintre România și acest stat, fiind astfel aplicabile

dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu

care măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a

cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de până la 3 ani.

Cererea astfel motivată a fost

respinsă prin sentința nr. 112 din 22 ianuarie 2007, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond, a reținut în esență, după analiza dispozițiilor din dreptul intern

comparativ cu dreptul comunitar, că readmisia persoanelor aflate în situație

ilegală nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei

ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului și nu

poate fi privită ca necesară într-o societate democratică și proporțională cu

scopul urmărit.

Pe de altă parte, în cauză nu au fost

administrate probe concludente din care să rezulte că restrângerea temporară a

dreptului la liberă circulație în privința pârâtului se înscrie în limitele

prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituție.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 289 A din 9 mai 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel, a reținut, că în raportul dintre legislația națională și legislația

comunitară, au prioritate normele comunitare, relevantă fiind Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004,

privind dreptul la liberă circulație și la ședere pe teritoriul statelor membre

pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora și Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

A mai reținut, că returnarea

pârâtului în baza acordului de readmisie nu este prin ea însăși suficientă

pentru ca instanța română să restricționeze dreptul la liberă circulație a

pârâtului pe teritoriul Italiei.

Condiția persoanei în cauză trebuie

să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății.

Simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său

a unui cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine,

siguranță sau sănătate publică, pentru ca acțiunea reclamantei să fie admisă.

În contra acestei decizii a declarat

recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, prin care a solicitat

casarea hotărârilor de mai sus și pe fond, admiterea cererii așa cum a fost

formulată.

Dezvoltând critica de nelegalitate,

reclamanta a susținut că hotărârea atacată încalcă prevederile art. 38 lit. a)

și art. 52 din Legea nr. 248/2005, prin aceea că returnarea unei persoane în

baza acordului de readmisie constituie temei suficient și necenzurabil pentru

luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație.

S-a susținut că prevederile Legii

nr. 248/2005, sunt în deplină concordanță cu normele dreptului comunitar și

oferă garanțiile necesare pentru înlăturarea abuzurilor.

Recursul nu este fondat.

Așa cum rezultă din considerentele

deciziei atacate și a dezvoltării recursului criticile recurentei exced

considerentelor care au determinat soluția adoptată de curte.

Astfel, în esență curtea de apel a

făcut o analiză a dispozițiilor legale din dreptul intern comparativ cu dreptul

comunitar în materie și a statuat că simpla returnare nu este suficientă prin

ea însăși pentru a se lua măsura limitării exercitării dreptului la liberă

circulație, în timp ce recurenta, după arătarea conținutului unor texte legale

s-a limitat la a susține că faptul returnării constituie temei suficient pentru

luarea măsurii.

Asemenea susținere nu poate fi

primită.

Esențial pentru corecta aplicare a

legii este a se stabili faptele care au determinat returnarea persoanei în baza

acordului de readmisie și dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile

restrictive prevăzute în dreptul intern sau în dreptul comunitar precum și

existența unui raport de proporționalitate între faptele săvârșite și măsura

propusă.

Aceasta pentru că însuși textul art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, exclude simplul fapt al returnării ca unic

și suficient temei pentru luarea măsurii prevăzută folosind sintagma „instanța

poate ...”.

Posibilitatea legală prevăzută

impune judecătorului național să cerceteze faptele fără ca prin aceasta să

cenzureze în vreun fel măsura returnării.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

289 A din 9 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie

2007.