ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 238/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1414 din 13 iunie 2006

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins

acțiunea formulată de reclamantul C.M.R. în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Sănătății, privind anularea Ordinului nr. 1100 din 14 octombrie 2005

emis de pârât.

În motivarea sentinței se

reține că prin art. 1 din ordinul menționat, publicat în M. Of. Partea I, nr. 1114

din 9 decembrie 2005 s-a prevăzut că începând cu data de 1 ianuarie 2006

unitățile sanitare publice și cabinetele medicale înființate potrivit O.G. nr. 124/1998

privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, vor elibera un decont de cheltuieli

pacienților, pentru valoarea serviciilor medicale acordate. Acest ordin a fost

emis, astfel cum rezultă din preambulul acestuia, în baza prevederilor art. 2 lit.

d) din H.G. nr. 168/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Sănătății, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează că

Ministerul Sănătății elaborează reglementările specifice domeniului sanitar.

Instanța de fond a

argumentat că acest decont se referă la servicii publice medicale oferite de

unități sanitare, astfel că nu este un document strict contabil, ci și unul medical,

iar potrivit art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a

contabilității, societățile comerciale, societățile/companiile naționale,

regiile autonome, institutele de cercetare – dezvoltare, societățile

cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să

conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit

acestei legi și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.

Totodată, competența generală a Ministerului Finanțelor Publice de a emite

norme și reglementări în domeniul contabilității nu exclude competența

celorlalte ministere de a emite reglementări specifice domeniului pe care îl

reglementează, iar potrivit art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 124/1998 controlul

privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, indiferent de forma

de organizare, se exercită de Ministerul Sănătății și de C.M.R.

De asemenea, instanța de

fond a motivat că acest ordin este în concordanță și cu Legea nr. 46/2003

privind drepturile pacientului, în sensul că prin decontul menționat se obține

o informație directă de la prestator, privind costul serviciilor medicale

efectuate, felul și numărul acestora.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs reclamantul C.M.R., susținând că hotărârea este nelegală și

netemeinică pentru următoarele considerente:

Ministerul Sănătății,

emitentul Ordinului nr. 1100/2005 și-a depășit competențele legale, neavând

atribuția de a emite reglementări privind documentele financiar – contabile,

singura instituție competentă în acest sens fiind Ministerul Finanțelor

Publice; recurentul precizează că nici actuala lege privind reforma în domeniul

sanitar, Legea nr. 95/2006 nu atribuie Ministerului Sănătății competența de a

emite reglementări cu caracter financiar – contabil.

Se mai susține de către

recurent că în mod greșit instanța a calificat decontul de cheltuieli, impus

prin ordinul contestat, ca fiind un document cu caracter medical, pe

considerentul că este emis de o unitate medicală, acesta fiind în realitate un

document financiar – contabil, de evidențiere a unor costuri.

În consecință, recurentul

solicită modificarea în tot a sentinței atacate și anularea ordinului emis de

pârât ca fiind nelegal.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond și motivele de recurs invocate, care se încadrează

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prima instanță a reținut în

mod corect că Ordinul nr. 1100/2005 privind introducerea decontului de

cheltuieli ce se eliberează pacientului pentru serviciile medicale primite este

un act normativ legal emis, în conformitate cu normele cu putere de lege și

actele cu forță juridică superioară, aplicabile în domeniu.

Astfel, art. 4 din Legea nr.

82/1991 a contabilității stabilește competența generală a Ministerului

Finanțelor Publice de a emite norme și reglementări în domeniul contabilității,

fără a exclude competența ministerelor de resort, de a elabora reglementări

detaliate, în domeniile specifice de activitate.

Imposibilitatea exceptării

unităților sanitare de la aplicarea normelor contabile generale, adaptate la

specificul activității acestora rezultă din prevederile art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 82/1991: „Societățile comerciale, societățile/companiile naționale,

regiile autonome, institutele naționale de cercetare – dezvoltare, societățile

cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să

conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit

prezentei legi și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul

activității”.

Prin H.G. nr. 24/2004 pentru

acordarea încrederii Guvernului, la Cap. 8 se prevede „obligativitatea

evidențierii cheltuielilor efectuate pentru fiecare pacient, pentru toate

actele medicale”, iar art. 89 din O.G. nr. 150/2002 privind organizarea și funcționarea

sistemului de asigurări sociale de sănătate prevede atribuția Ministerului

Sănătății de a asigura, de a răspunde, coordona și controla, după caz,

organizarea activității de asistență medicală care se acordă prin unitățile

sanitare publice și private; totodată H.G. nr. 168/2005 privind organizarea și

funcționarea Ministerului Sănătății prevede la art. 2 lit. d) atribuția

acestuia de a elabora reglementările specifice domeniului sanitar.

Rezultă astfel că motivul de

recurs invocat de recurent, privind necompetența Ministerului Sănătății de a

emite ordinul atacat este neîntemeiat, iar în baza art. 312 alin. (1) cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul C.M.R., împotriva sentinței civile nr. 1414 din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2007.