ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1503/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 124/F-C din 10 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de SC U.S. SRL Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, acțiune având ca obiect anularea parțială a Ordinului nr. 522/236/2008, în sensul modificării Anexelor nr. 21 și nr. 22, în vederea realizării decontării acelorași servicii medicale, atât prin unitățile medicale specializate autorizate publice, cât și pentru cele private și înlăturării discriminării dintre cele două. în temeiul art. 246 C. proc.

civ., instanța a luat act de renunțarea la judecarea cererii de suspendare a actului administrativ atacat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta beneficiază de autorizație de funcționare pentru desfășurarea activității de asistență medicală prespitalicească și de transport sanitar, cu valabilitate până la data de 06 septembrie 2011, dispunând de 4 unități mobile și de 20 de angajați.

A mai reținut instanța fondului că reclamanta se consideră nedreptățită de Ordinul nr. 522/236/2008 emis de Ministerul Sănătății Publice, prin aceea că, în calitate de furnizor privat, este exclusă de la prestarea de servicii medicale pentru urgențele medico-chirurgicale majore, respectiv cele cuprinse în Anexa 21, Cap. I, lit. A) și de la prestarea serviciilor de transport asistat ale pacientului, reglementate prin Cap. I, lit. C), alin. (1) din Anexa nr. 21. A apreciat judecătorul fondului că ordinul supus anulării nu este nelegal întrucât nu încalcă dispozițiile H.G. nr. 324/2004, prin care s-a aprobat Contractul cadru privind condițiile acordării asistenței medicale din sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2008 și nici Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

De asemenea, anularea dispozițiilor ordinului nu ar rezolva problema furnizorilor privați și, implicit, pe cea a reclamantei întrucât se mențin dispozițiile Legii nr. 95/2006, în atare condiții, așa-zisa discriminare nerealizându-se prin ordinul supus anulării. S-a constatat că ordinul în speță nu încalcă prevederile Legii nr. 21/1996 și nici dispozițiile art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunității, întrucât aceste norme nu împiedică statul român să stabilească reglementări pentru încheierea contractelor între furnizorii privați și casele de asigurări de sănătate și să impună anumite limite, în vederea desfășurării activității medicale la nivel național, urmărindu-se în principal interesul public și, în subsidiar, drepturile operatorilor privați.

S-a mai apreciat că în legislația actuală drepturile operatorilor privați sunt doar limitate, nu înlăturate, aceștia având posibilitatea de a presta asistență medicală fără nicio îngrădire, în condițiile în care încheie contracte direct cu beneficiarul, asigurătorul privat sau la solicitarea directă a beneficiarului ori a altei persoane, cu consimțământul acesteia, singura limitare fiind doar aceea că nu se pot încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC U.S. SRL Râmnicu Vâlcea, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând casarea sentinței pronunțate și admiterea acțiunii așa cum aceasta a fost formulată.

A susținut recurenta că prevederile atacate contravin atât legislației interne în materie de concurență cât și legislației comunitare relevante, invocând în acest sens dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, precum și cele ale art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunității Europene. S-a mai opinat că este profund eronată interpretarea primei instanțe în sensul că actul atacat este legal întrucât se sprijină pe prevederile H.G. nr. 324/2004 și ale Legii nr. 95/2006, necontravenind acestora. Astfel, prevederile art. 79 din H.G. nr. 324/2008 nu prezintă relevanță în speța dedusă judecății, întrucât acesta nu se referă la posibilitatea decontării de către casele de asigurări a serviciilor contractate de către operatorii publici și privați, ci la modalitățile efective de plată a serviciilor medicale de urgență.

Prin urmare, prima instanță și-a întemeiat hotărârea pe prevederile unui act normativ, fără a observa că acest text este străin de argumentele cauzei. A mai precizat recurenta că deși ordinul atacat a fost adoptat pe baza Legii nr. 95/2006, acesta contravine flagrant prevederilor acestei legi, încălcând în mod vădit art. 218 alin. (2) lit. a) din actul normativ potrivit căruia asigurații au dreptul să aleagă furnizorul de servicii medicale. Or, prin împiedicarea operatorilor privați de servicii medicale de a încheia contracte cu casele de asigurări pentru urgențe medico-chirurgicale majore, se încalcă și drepturile persoanelor asigurate, ceea ce constituie în mod evident o lezare a interesului public.

In plus, a susținut recurenta, nu există nicio prevedere în cuprinsul Legii nr. 95/2006 care să interzică decontarea de către casele de asigurări a tuturor serviciilor medicale de urgență. Art. 94 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu se referă la decontarea respectivelor servicii de către casele de asigurări, ci la modalitățile în care operatorii privați pot contracta servicii medicale de urgență, fiind așadar două probleme distincte confundate de prima instanță. S-a mai arătat că nu poate fi primită aprecierea instanței în sensul inexistentei unei discriminări, întrucât tocmai stabilirea unor limite în activitatea furnizorilor de servicii reprezintă o discriminare a acestora, interzisă atât de Legea nr. 21/1996, cât și de Tratatul de Instituire al Comunităților Europene, statul neavând dreptul să intervină în activitatea operatorilor de servicii și nici să traseze limite sau să acorde condiții preferențiale unora fată de alții.

Prin cerere distinctă depusă la dosarul cauzei la data de 2 februarie 2009, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 91, art. 94 și art. 95 din Legea nr. 95/2006, în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 45 și art. 148 din Constituție, prin raportare la prevederile art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, iar prin încheierea din 4 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată. Prin Decizia nr. 1300 din 13 octombrie 2009 a Curții Constituționale a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 91, art. 94 și art. 95 din Legea nr. 95/2006.

Înalta Curte de Casație si Justiție, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează: Prin acțiunea introductivă reclamanta SC U.S. SRL a solicitat anularea parțială a Ordinului comun nr. 522/236/2008 al Ministerului Sănătății Publice și al Președintelui Casai Naționale de Asigurări de Sănătate, respectiv modificarea Anexelor nr. 21 și 22 ce fac parte integrantă din ordin, în vederea înlăturării discriminării unităților medicale specializate autorizate private față de cele publice, prin permiterea decontării acelorași servicii medicale de urgență atât pentru unitățile medicale autorizate publice, cât și pentru unitățile autorizate private.

In ce privește prima critică formulată de recurentă și anume aceea că prevederile atacate contravin atât legislației interne în materie de concurență cât și legislației comunitare relevante, în speță prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunității Europene, se constată că ambele dispoziții invocate au în vedere agenții economici, respectiv întreprinderi sau furnizori angajați în activitatea economică, iar nu unități publice, fără scop comercial, ce furnizează servicii în vederea îndeplinirii obligațiilor statului. Așadar, în mod corect prima instanță a concluzionat în sensul că ordinul atacat nu încalcă Legea nr. 21/1996 și nici dispozițiile art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunității, aceste dispoziții neîmpiedicând statul român să stabilească reglementări în vederea desfășurării activității medicale la nivel național.

De asemenea nu se fondează nici critica recurentei relativă la reținerea de către prima instanță a prevederii art. 79 din H.G. nr. 324/2008, întrucât în cuprinsul hotărârii atacate nu se regăsește vreo referire la textul de lege menționat de recurentă, ci constatarea primei instanțe în sensul că ordinul atacat nu încalcă dispozițiile Legii nr. 95/2006 și nici pe cele ale H.G. nr. 324/2004, fără a se invoca în mod distinct prevederea art. 79 din hotărâre, prevedere ce, într-adevăr, vizează modalitățile de plată a serviciilor medicale de urgență.

Nu se poate reține nici critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 218 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 relative la dreptul asiguraților de a alege furnizorul de servicii medicale, întrucât în lămurirea înțelesului acestei prevederi trebuie să se țină cont de legăturile textului cu celelalte dispoziții din același act normativ, în speță cu prevederile art. 91 - art. 96 ce reglementează asistența medicală publică de urgență, respectiv asistența medicală privată de urgență. Prin urmare, în mod corect instanța fondului a constat că prevederile supuse analizei nu încalcă dispozițiile H.G. nr. 324/2004 și nici pe cele ale Legii nr. 95/2006.

De altfel, prin Decizia nr. 1300 din 13 octombrie 2009 a Curții Constituționale a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 91, art. 94 și art. 95 din Legea nr. 95/2006, excepție invocată de recurentă în prezenta cauză, reținându-se, pe de o parte, că principiul egalității în drepturi nu își găsește aplicarea atunci când este vorba de a compara regimul juridic al unor persoane fizice sau juridice de drept privat, cu cel căruia sunt supuse instituțiile publice, ca persoane juridice înființate prin acte de putere în scopul realizării unor acțiuni fără caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public nepatrimonial, iar, pe de altă parte, că nu se poate vorbi de o veritabilă restrângere a dreptului de a desfășura o activitate economică, de vreme ce această libertate nu impune statului susținerea sau decontarea serviciilor asigurate de comercianții privați din bani publici.

Înalta Curte mai constată că ordinul din care fac parte prevederile atacate a avut aplicabilitate limitată în timp, conținând norme metodologice de aplicare a contractului cadru privind condițiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări de sănătate pentru anul 2008, pentru anul 2009 fiind emise Ordinele nr. 416/2009, respectiv nr. 428/2009. Art. 2 din cuprinsul acestor ordine dispun în sensul că de la data intrării în vigoare, respectiv 1 aprilie 2009, își încetează aplicabilitatea Ordinul nr. 522/236/2008, din această perspectivă cererea de anulare formulată de reclamant devenind lipsită de interes. Având în vedere că, în raport cu toate cele expuse, dezlegarea dată de Curții de Apel Pitești este corectă, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC U.S. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței nr. 124/F-C din 10 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2010.