ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1503/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 124/F-C din 10 septembrie 2008 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a fost respinsă acțiunea formulată de SC U.S. SRL Râmnicu Vâlcea în

contradictoriu cu Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări

de Sănătate, acțiune având ca obiect anularea parțială a Ordinului nr.

522/236/2008, în sensul modificării Anexelor nr. 21 și nr. 22, în vederea

realizării decontării acelorași servicii medicale, atât prin unitățile medicale

specializate autorizate publice, cât și pentru cele private și înlăturării

discriminării dintre cele două. în temeiul art. 246 C. proc. civ., instanța a

luat act de renunțarea la judecarea cererii de suspendare a actului

administrativ atacat.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că reclamanta beneficiază de autorizație de funcționare pentru

desfășurarea activității de asistență medicală prespitalicească și de transport

sanitar, cu valabilitate până la data de 06 septembrie 2011, dispunând de 4

unități mobile și de 20 de angajați.

A mai reținut instanța fondului că reclamanta se

consideră nedreptățită de Ordinul nr. 522/236/2008 emis de Ministerul Sănătății

Publice, prin aceea că, în calitate de furnizor privat, este exclusă de la

prestarea de servicii medicale pentru urgențele medico-chirurgicale majore,

respectiv cele cuprinse în Anexa 21, Cap.

I,

lit. A) și

de la prestarea serviciilor de transport asistat ale pacientului, reglementate

prin Cap.

I,

lit. C), alin. (1) din Anexa nr. 21.

A apreciat judecătorul fondului că ordinul supus

anulării nu este nelegal întrucât nu încalcă dispozițiile H.G. nr. 324/2004,

prin care s-a aprobat Contractul cadru privind condițiile acordării asistenței

medicale din sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2008 și nici

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

De asemenea, anularea dispozițiilor ordinului nu ar

rezolva problema furnizorilor privați și, implicit, pe cea a reclamantei

întrucât se mențin dispozițiile Legii nr. 95/2006, în atare condiții, așa-zisa

discriminare nerealizându-se prin ordinul supus anulării.

S-a constatat că ordinul în speță nu încalcă

prevederile Legii nr. 21/1996 și nici dispozițiile art. 87 alin. (1) din

Tratatul de Instituire al Comunității, întrucât aceste norme nu împiedică

statul român să stabilească reglementări pentru încheierea contractelor între

furnizorii privați și casele de asigurări de sănătate și să impună anumite

limite, în vederea desfășurării activității medicale la nivel național,

urmărindu-se în principal interesul public și, în subsidiar, drepturile

operatorilor privați.

S-a mai apreciat că în legislația actuală drepturile

operatorilor privați sunt doar limitate, nu înlăturate, aceștia având

posibilitatea de a presta asistență medicală fără nicio îngrădire, în

condițiile în care încheie contracte direct cu beneficiarul, asigurătorul

privat sau la solicitarea directă a beneficiarului ori a altei persoane, cu

consimțământul acesteia, singura limitare fiind doar aceea că nu se pot încheia

contracte cu casele de asigurări de sănătate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC U.S. SRL

Râmnicu Vâlcea, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate, solicitând casarea sentinței pronunțate și admiterea acțiunii așa

cum aceasta a fost formulată.

A susținut recurenta că prevederile atacate contravin

atât legislației interne în materie de concurență cât și legislației comunitare

relevante, invocând în acest sens dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr.

21/1996, precum și cele ale art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al

Comunității Europene.

S-a mai opinat că este profund eronată interpretarea

primei instanțe în sensul că actul atacat este legal întrucât se sprijină pe

prevederile H.G. nr. 324/2004 și ale Legii nr. 95/2006, necontravenind

acestora.

Astfel, prevederile art. 79 din H.G. nr. 324/2008 nu

prezintă relevanță în speța dedusă judecății, întrucât acesta nu se referă la

posibilitatea decontării de către casele de asigurări a serviciilor contractate

de către operatorii publici și privați, ci la modalitățile efective de plată a

serviciilor medicale de urgență.

Prin urmare, prima instanță și-a întemeiat hotărârea

pe prevederile unui act normativ, fără a observa că acest text este străin de

argumentele cauzei.

A mai precizat recurenta că deși ordinul atacat a

fost adoptat pe baza Legii nr. 95/2006, acesta contravine flagrant prevederilor

acestei legi, încălcând în mod vădit art. 218 alin. (2) lit. a) din actul

normativ potrivit căruia asigurații au dreptul să aleagă furnizorul de servicii

medicale.

Or, prin împiedicarea operatorilor privați de

servicii medicale de a încheia contracte cu casele de asigurări pentru urgențe

medico-chirurgicale majore, se încalcă și drepturile persoanelor asigurate,

ceea ce constituie în mod evident o lezare a interesului public.

In plus, a susținut recurenta, nu există nicio

prevedere în cuprinsul Legii nr. 95/2006 care să interzică decontarea de către

casele de asigurări a tuturor serviciilor medicale de urgență.

Art. 94 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu se referă

la decontarea respectivelor servicii de către casele de asigurări, ci la

modalitățile în care operatorii privați pot contracta servicii medicale de

urgență, fiind așadar două probleme distincte confundate de prima instanță.

S-a mai arătat că nu poate fi primită aprecierea

instanței în sensul inexistentei unei discriminări, întrucât tocmai stabilirea

unor limite în activitatea furnizorilor de servicii reprezintă o discriminare a

acestora, interzisă atât de Legea nr. 21/1996, cât și de Tratatul de Instituire

al Comunităților Europene, statul neavând dreptul să intervină în activitatea

operatorilor de servicii și nici să traseze limite sau să acorde condiții

preferențiale unora fată de alții.

Prin cerere distinctă depusă la dosarul cauzei la

data de 2 februarie 2009, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 91, art. 94 și art. 95 din Legea nr. 95/2006, în raport cu

dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 45 și art. 148 din Constituție, prin

raportare la prevederile art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire a

Comunității Europene, iar prin încheierea din 4 februarie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată.

Prin Decizia nr. 1300 din 13 octombrie 2009 a Curții

Constituționale a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 91, art. 94 și art. 95 din Legea nr. 95/2006.

Înalta Curte de Casație si Justiție, analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul declarat

pentru considerentele ce urmează:

Prin acțiunea introductivă reclamanta SC U.S. SRL a

solicitat anularea parțială a Ordinului comun nr. 522/236/2008 al Ministerului

Sănătății Publice și al Președintelui Casai Naționale de Asigurări de Sănătate,

respectiv modificarea Anexelor nr. 21 și 22 ce fac parte integrantă din ordin,

în vederea înlăturării discriminării unităților medicale specializate

autorizate private față de cele publice, prin permiterea decontării acelorași

servicii medicale de urgență atât pentru unitățile medicale autorizate publice,

cât și pentru unitățile autorizate private.

In ce privește prima critică formulată de recurentă

și anume aceea că prevederile atacate contravin atât legislației interne în

materie de concurență cât și legislației comunitare relevante, în speță

prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 și art. 87 alin. (1) din

Tratatul de Instituire al Comunității Europene, se constată că ambele

dispoziții invocate au în vedere agenții economici, respectiv întreprinderi sau

furnizori angajați în activitatea economică, iar nu unități publice, fără scop

comercial, ce furnizează servicii în vederea îndeplinirii obligațiilor

statului.

Așadar, în mod corect prima instanță a concluzionat

în sensul că ordinul atacat nu încalcă Legea nr. 21/1996 și nici dispozițiile

art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunității, aceste dispoziții

neîmpiedicând statul român să stabilească reglementări în vederea desfășurării

activității medicale la nivel național.

De asemenea nu se fondează nici critica recurentei

relativă la reținerea de către prima instanță a prevederii art. 79 din H.G. nr.

324/2008, întrucât în cuprinsul hotărârii atacate nu se regăsește vreo referire

la textul de lege menționat de recurentă, ci constatarea primei instanțe în

sensul că ordinul atacat nu încalcă dispozițiile Legii nr. 95/2006 și nici pe

cele ale H.G. nr. 324/2004, fără a se invoca în mod distinct prevederea art. 79

din hotărâre, prevedere ce, într-adevăr, vizează modalitățile de plată a

serviciilor medicale de urgență.

Nu se poate reține nici critica referitoare la

încălcarea dispozițiilor art. 218 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006

relative la dreptul asiguraților de a alege furnizorul de servicii medicale,

întrucât în lămurirea înțelesului acestei prevederi trebuie să se țină cont de

legăturile textului cu celelalte dispoziții din același act normativ, în speță

cu prevederile art. 91 - art. 96 ce reglementează asistența medicală publică de

urgență, respectiv asistența medicală privată de urgență.

Prin urmare, în mod corect instanța fondului a

constat că prevederile supuse analizei nu încalcă dispozițiile H.G. nr.

324/2004 și nici pe cele ale Legii nr. 95/2006.

De altfel, prin Decizia nr. 1300 din 13 octombrie

2009 a Curții Constituționale a fost respinsă excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 91, art. 94 și art. 95 din Legea nr. 95/2006, excepție

invocată de recurentă în prezenta cauză, reținându-se, pe de o parte, că

principiul egalității în drepturi nu își găsește aplicarea atunci când este

vorba de a compara regimul juridic al unor persoane fizice sau juridice de

drept privat, cu cel căruia sunt supuse instituțiile publice, ca persoane

juridice înființate prin acte de putere în scopul realizării unor acțiuni fără

caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public nepatrimonial,

iar, pe de altă parte, că nu se poate vorbi de o veritabilă restrângere a

dreptului de a desfășura o activitate economică, de vreme ce această libertate

nu impune statului susținerea sau decontarea serviciilor asigurate de

comercianții privați din bani publici.

Înalta Curte mai constată că ordinul din care fac

parte prevederile atacate a avut aplicabilitate limitată în timp, conținând

norme metodologice de aplicare a contractului cadru privind condițiile

acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări de sănătate

pentru anul 2008, pentru anul 2009 fiind emise Ordinele nr. 416/2009, respectiv

nr. 428/2009.

Art. 2 din cuprinsul acestor ordine dispun în sensul

că de la data intrării în vigoare, respectiv 1 aprilie 2009, își încetează

aplicabilitatea Ordinul nr. 522/236/2008, din această perspectivă cererea de

anulare formulată de reclamant devenind lipsită de interes.

Având în vedere că, în raport cu toate cele expuse,

dezlegarea dată de Curții de Apel Pitești este corectă, în temeiul prevederilor

art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC U.S. SRL Râmnicu

Vâlcea împotriva sentinței nr. 124/F-C din 10 septembrie 2008 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie

2010.