ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3274/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe. Prin cererea înregistrată sub nr. 789/2/2011 reclamanții C.M., M.D., C.G.D., A.D.C., B.C.L., D.G.G., R.M., H.V., B.C., P.M., S.A.S., T.R.N., M.D.I., U.D., M.D., U.M., S.N.M.F./M.G. au solicitat în contradictoriu cu Guvernul României și C.N.A.S., suspendarea executării H.G. nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în constatarea nulității aceleiași hotărâri.

Reclamanții au arătat că există un caz bine justificat ce derivă din următoarele aspecte de fapt și de drept: a) contractul cadru încalcă prevederile art. 59 și urm. din Legea nr. 95/2006, instituind dreptul medicilor de specialitate din ambulatoriu să acorde servicii medicale prevăzute pentru medicina de familie, art. 141 din contractul-cadru fiind astfel în contradicție cu Legea nr. 95/2006; medicii de altă specialitate nu sunt autorizați pentru medicina de familie; b) contractul cadru încalcă disp. art. 21 din Constituție și art. 44 din Constituție coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., prin aceea că există posibilitatea suspendării decontării serviciilor medicale contractate, dacă sunt litigii nesoluționate între părți în mod amiabil; c) contractul-cadru contravine art. 62 din Legea nr. 95/2006 și disp.

art. 209 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind gestionarea fondurilor, întrucât introduce un plafon pentru prescrierea medicamentelor compensate și/sau gratuite; d) contractul-cadru contravine art. 217 și art. 246 din Legea nr. 95/2006, întrucât nu a fost aprobat până la data de 31 decembrie a anului în curs. Paguba iminentă este în opinia reclamanților dată de reducerea bugetului alocat medicilor de familie, întrucât asistența medicală ar fi acordată și de medicii de alte specialități. În drept, au fost invocate prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, Constituția României, Legea nr. 95/2006, art. 6 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. Prin sentința civilă nr. 2565 din 1 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de obiect, raportat la data intrării în vigoare a H.G.

nr. 1389/2010 și totodată a respins ca nefondată cererea de suspendare formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și C.N.A.S. și intervenientul Ministerul Sănătății. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că suspendarea executării actului administrativ este o operațiune de întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ, care intervine la cererea părții interesate sau din oficiu. Fiind o măsură de excepție, se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce consecințe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul ar fi ulterior anulat prin hotărâre judecătorească. Cu privire la condiția îndoielii serioase asupra legalității actului, Curtea a apreciat că în speță din actele și lucrările dosarului nu au rezultat motive serioase privind nelegalitatea actului administrativ atacat, ținând cont și de normele de drept comunitar relevante.

Analizând sumar prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, și reținând că medicul de familie constituie „punctul de prim-contact” în cadrul sistemului de sănătate, oferind acces nediscriminatoriu pacienților și ocupându-se de toate problemele de sănătate ale acestora", astfel încât și "medicii de M.G." (art. 60 lit. d) pot deconta servicii de medicină de familie [art. 69 alin. (2)], prima instanță a concluzionat că H.G. nr. 1389/2010 este emisă în concordanță cu Legea nr. 95/2006. A mai arătat instanța de fond că, în speță nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat și implicit nici a pagubei iminente întrucât interesul public ca asigurații să beneficieze de servicii medicale este superior interesului material al medicilor de familie de a încerca formarea unui monopol în domeniul serviciilor medicale.

Aplicând argumentul prin reducere la absurd, s-a constatat că dacă serviciile medicale s-ar putea presta și deconta doar de medicii de familie, atunci aceștia și-ar negocia contractul cu statul de pe poziții de egalitate contractuală, or medicii care decontează bani publici prestează un serviciu public-administrativ. 2. Motivele de recurs înfățișate de recurenții-reclamanți Împotriva acestei sentințe în termen legal au declarat recurs reclamanții. Invocând ca temei legal al recursului promovat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de suspendare, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată, în esență, în considerarea celor în continuare arătate: - instanța de fond nu a analizat cererea reclamanților sub toate aspectele ignorând motive de fapt și de drept invocate prin cererea introductivă ca și prin concluziile scrise, în special cu referire la prevederile art. 141 alin. (2), art. 21 alin. (2), art. 15 lit. j) și art. 24 alin. (82) din H.G.

nr. 1383/2011 ce constituie adăugiri la lege și nu reprezintă modalități de punere în executare a unor dispoziții deja existente în Legea nr. 95/2006; - nu au fost valorificate argumentele prezentate, cu referire la o hotărâre judecătorească anterioară, prin care au fost anulate mai multe articole din contractul-cadru, pentru anul 2010, identice sau similare cu câteva din cele cuprinse în contractul – cadru pentru anul 2011; -instanța de fond a intrat în cercetarea fondului și a interpretat greșit art. 141 din H.G.

nr. 1389/2010, în loc să analizeze aparența de nelegalitate a hotărârii atacate; dezvoltând argumentele ce conțin o astfel de concluzie, recurenții au menționat că rămâne o necunoscută modalitatea în care medicii de specialitate din ambulatoriu pot acorda asistență primară, cât timp au încheiat deja un contract cu casa de asigurări de sănătate pentru o cu totul altă specialitate; - instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și pentru faptul că a interpretat greșit termenii de „medic de familie”, „medic de M.G.” sau „medic de specialitate”; -instanța de fond a interpretat eronat art. 21 alin. (2) din contractul-cadru întrucât a constatat că textul de lege nu aduce atingere art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O.

după cum, în ceea ce privește art. 15 lit. j) din același contract, a respins argumentele pe baza unor supoziții netemeinice, ceea ce echivalează cu o nemotivare; - nu au fost analizate argumentele prezentate cu privire la neconformitatea H.G. nr. 1383/2010 cu dispozițiile art. 217 și 246 din Legea nr. 95/2006. 3. Apărările intimaților-pârâți Intimații-pârâți Guvernul României, C.N.A.S. și Ministerul Sănătății au formulat în cauză întâmpinări prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză de recurenții-reclamanți. Răspunzând prin ample argumente criticilor aduse de recurenți hotărârii pronunțate de prima instanță, intimații au arătat, în esență, că în ceea ce privește cazul bine justificat, susținerile reclamanților nu mai au obiect întrucât H.G.

nr. 1389/2011 a fost modificată prin H.G. nr. 557/2011, art. 141 fiind abrogat. S-a mai arătat că în cauza de față nu s-a dovedit prejudiciul material și viitor pe care l-ar suferi partea vătămată prin actul respectiv, dreptul de a încheia contracte de furnizare servicii cu casa de asigurări de sănătate neputând fi confundat cu prejudiciul care trebuie probat. Dimpotrivă, intimații au arătat că o eventuală admitere a cererii de suspendare a H.G. nr. 1389/2010 ar avea efecte asupra întregului sistem de asigurări de sănătate, în sensul creării unui vid legislativ. 4. Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, față de apărările intimaților dar și în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile recurenților, pentru argumentele în continuare expuse. Astfel cum Înalta Curte în mod constant a afirmat în jurisprudența sa în această materie, suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce operează în cazuri stricte, de excepție, respectiv numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată. Și aceasta întrucât actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumțiile de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Totodată Înalta Curte reamintește că în jurisprudența sa în materie a statuat că în contextul examinării satisfacerii cerințelor legale impuse de prevederile Legii nr. 554/2004, judecătorul nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat ci, în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă pipăire a fondului. Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului chiar dacă printr-o mai amplă motivare, a prezentat numai sumar argumentele juridice apreciate, prima facie, ca nefăcând dovada legalității actului contestat, fără a proceda la o cercetare amănunțită de natură a prejudicia fondul.

Înalta Curte arată că analiza judecătorului a fost de altfel impusă de multitudinea aspectelor și criticilor evidențiate de recurenții-reclamanți în cuprinsul acțiunii introductive și parțial reluate și prin motivele de recurs, fără a depăși însă cadrul aparenței de nelegalitate conform procedurii art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată. Reținând că prin H.G. nr. 557 din 31 mai 2011, intrată în vigoare la 1 iunie 2011, au fost aduse mai multe modificări actului administrativ contestat în cauză, respectiv H.G. nr. 1389/2010 privind contractul cadru pentru anul 2011, relevanță prezentând abrogarea art. 141 prin art. 1 pct. 17 din H.G.

nr. 557/2011) și modificarea art. 15 lit. j), în sensul invocat și de recurenți, astfel după cum au și indicat prin notele scrise Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs vizând punctual aceste texte, cu precizarea că intervenția ulterioară a legiuitorului nu echivalează, de plano cu stabilirea sau recunoașterea naturii nelegale a prevederilor în discuție. Nefondate sunt în aprecierea Înaltei Curți criticile recurenților raportate la aparența de nelegalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (6) și art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 1389/2010, în considerarea cărora a fost susținută cererea de suspendare.

În condițiile în care judecătorul fondului, examinând aceste prevederi prin raportare la textele de lege în aplicarea și executarea cărora au fost emise, a reținut, pe baza unei sumare analize că reglementarea suspendării decontării serviciilor medicale contractate, efectuate, nu îngrădește accesul liber la justiție, prevederile art. 2 alin. (2) nefăcând referire la o suspendare a contractului de furnizare de servicii medicale sau la rezilierea acestuia, Înalta Curte apreciază că în mod just s-a reținut că o astfel de prevedere, care nu este de altfel o reglementare cu totul nouă, nu este de natură a demonstra, aparenta nelegalitate a actului contestat.

Nici cu privire la celelalte texte de lege menținute, argumentele prezentate în cererea de recurs nu sunt de natură să infirme justețea concluziei primei instanțe, mai cu seamă că în opinia Înaltei Curți, acestea reprezintă veritabile critici de fond ce vor fi examinate în contextul soluționării acțiunii având ca obiect anularea H.G. nr. 1389/2010. Recursul de față nu este fondat și pentru că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii nici a condiției pagubei iminente, cerință ce se impune a fi întrunită cumulativ. Argumentul recurenților vizând prejudicierea or implicită prin prezumarea reducerii considerabile a bugetului alocat medicilor de familie, nu poate fi primit întrucât dreptul de a încheia contracte de furnizare de servicii cu casa de asigurări de sănătate nu se poate confunda și în contextul reglementării nu echivalează cu o vătămare iminentă.

În plus, astfel cum a reținut și judecătorul fondului, nu poate fi nesocotit, cu titlul general, interesul persoanelor asigurate în condițiile utilizării eficiente a Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. Față de toate argumentele înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.M., M.D., C.G.D., A.D.C., B.C.L., D.G.G., R.M., H.V., B.C., P.M., S.A.S., T.R.N., M.D.I., U.D., M.D., U.M., S.N.M.F./M.G., împotriva sentinței civile nr. 2565 din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 iunie 2011.