ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3274/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 789/2/2011 reclamanții C.M., M.D., C.G.D., A.D.C., B.C.L., D.G.G., R.M.,

H.V., B.C., P.M., S.A.S., T.R.N., M.D.I., U.D., M.D., U.M., S.N.M.F./M.G. au solicitat

în contradictoriu cu Guvernul României și C.N.A.S., suspendarea executării H.G.

nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței

medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012,

până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în constatarea nulității aceleiași

hotărâri.

Reclamanții au arătat

că există un caz bine justificat ce derivă din următoarele aspecte de fapt și de

drept: a) contractul cadru încalcă prevederile art. 59 și urm. din Legea nr. 95/2006,

instituind dreptul medicilor de specialitate din ambulatoriu să acorde servicii

medicale prevăzute pentru medicina de familie, art. 141 din contractul-cadru fiind

astfel în contradicție cu Legea nr. 95/2006; medicii de altă specialitate nu sunt

autorizați pentru medicina de familie; b) contractul cadru încalcă disp. art. 21

din Constituție și art. 44 din Constituție coroborat cu art. 1 din Protocolul 1

al C.E.D.O., prin aceea că există posibilitatea suspendării decontării serviciilor

medicale contractate, dacă sunt litigii nesoluționate între părți în mod amiabil;

c) contractul-cadru contravine art. 62 din Legea nr. 95/2006 și disp. art. 209

alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind gestionarea fondurilor, întrucât introduce

un plafon pentru prescrierea medicamentelor compensate și/sau gratuite; d) contractul-cadru

contravine art. 217 și art. 246 din Legea nr. 95/2006, întrucât nu a fost aprobat

până la data de 31 decembrie a anului în curs.

Paguba iminentă este în

opinia reclamanților dată de reducerea bugetului alocat medicilor de familie, întrucât

asistența medicală ar fi acordată și de medicii de alte specialități.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, Constituția României, Legea nr. 95/2006,

art. 6 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

Prin sentința civilă

nr. 2565 din 1 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios,

administrativ și fiscal, a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale

active și a lipsei de obiect, raportat la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1389/2010

și totodată a respins ca nefondată cererea de suspendare formulată de reclamanți,

în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și C.N.A.S. și intervenientul Ministerul

Sănătății.

Pentru a hotărî astfel

instanța de fond a reținut că suspendarea executării actului administrativ este

o operațiune de întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ, care intervine

la cererea părții interesate sau din oficiu. Fiind o măsură de excepție, se justifică

numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce

consecințe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul ar fi ulterior

anulat prin hotărâre judecătorească.

Cu privire la condiția

îndoielii serioase asupra legalității actului, Curtea a apreciat că în speță din

actele și lucrările dosarului nu au rezultat motive serioase privind nelegalitatea

actului administrativ atacat, ținând cont și de normele de drept comunitar relevante.

Analizând sumar prevederile

Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, și reținând că medicul

de familie constituie „punctul de prim-contact” în cadrul sistemului de sănătate,

oferind acces nediscriminatoriu pacienților și ocupându-se de toate problemele de

sănătate ale acestora", astfel încât și "medicii de M.G." (art. 60

lit. d) pot deconta servicii de medicină de familie [art. 69 alin. (2)], prima instanță

a concluzionat că H.G. nr. 1389/2010 este emisă în concordanță cu Legea nr. 95/2006.

A mai arătat instanța

de fond că, în speță nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat și implicit

nici a pagubei iminente întrucât interesul public ca asigurații să beneficieze de

servicii medicale este superior interesului material al medicilor de familie de

a încerca formarea unui monopol în domeniul serviciilor medicale. Aplicând argumentul

prin reducere la absurd, s-a constatat că dacă serviciile medicale s-ar putea presta

și deconta doar de medicii de familie, atunci aceștia și-ar negocia contractul cu

statul de pe poziții de egalitate contractuală, or medicii care decontează bani

publici prestează un serviciu public-administrativ.

înfățișate de recurenții-reclamanți

Împotriva acestei sentințe

în termen legal au declarat recurs reclamanții.

Invocând ca temei legal

al recursului promovat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii cererii

de suspendare, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre cu greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 14 din Legea

nr. 554/2004, republicată, în esență, în considerarea celor în continuare arătate:

- instanța de fond nu

a analizat cererea reclamanților sub toate aspectele ignorând motive de fapt și

de drept invocate prin cererea introductivă ca și prin concluziile scrise, în special

cu referire la prevederile art. 141 alin. (2), art. 21 alin. (2), art. 15 lit. j)

și art. 24 alin. (82) din H.G. nr. 1383/2011 ce constituie adăugiri la lege și nu

reprezintă modalități de punere în executare a unor dispoziții deja existente în

Legea nr. 95/2006;

- nu au fost valorificate

argumentele prezentate, cu referire la o hotărâre judecătorească anterioară, prin

care au fost anulate mai multe articole din contractul-cadru, pentru anul 2010,

identice sau similare cu câteva din cele cuprinse în contractul – cadru pentru anul

2011;

-instanța de fond a intrat

în cercetarea fondului și a interpretat greșit art. 141 din H.G. nr. 1389/2010,

în loc să analizeze aparența de nelegalitate a hotărârii atacate; dezvoltând argumentele

ce conțin o astfel de concluzie, recurenții au menționat că rămâne o necunoscută

modalitatea în care medicii de specialitate din ambulatoriu pot acorda asistență

primară, cât timp au încheiat deja un contract cu casa de asigurări de sănătate

pentru o cu totul altă specialitate;

- instanța a pronunțat

o hotărâre nelegală și pentru faptul că a interpretat greșit termenii de „medic

de familie”, „medic de M.G.” sau „medic de specialitate”;

-instanța de fond a interpretat

eronat art. 21 alin. (2) din contractul-cadru întrucât a constatat că textul de

lege nu aduce atingere art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O. după cum,

în ceea ce privește art. 15 lit. j) din același contract, a respins argumentele

pe baza unor supoziții netemeinice, ceea ce echivalează cu o nemotivare;

- nu au fost analizate

argumentele prezentate cu privire la neconformitatea H.G. nr. 1383/2010 cu dispozițiile

art. 217 și 246 din Legea nr. 95/2006.

Intimații-pârâți Guvernul

României, C.N.A.S. și Ministerul Sănătății au formulat în cauză întâmpinări prin

care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză de recurenții-reclamanți.

Răspunzând prin ample

argumente criticilor aduse de recurenți hotărârii pronunțate de prima instanță,

intimații au arătat, în esență, că în ceea ce privește cazul bine justificat, susținerile

reclamanților nu mai au obiect întrucât H.G. nr. 1389/2011 a fost modificată prin

H.G. nr. 557/2011, art. 141 fiind abrogat.

S-a mai arătat că în cauza

de față nu s-a dovedit prejudiciul material și viitor pe care l-ar suferi partea

vătămată prin actul respectiv, dreptul de a încheia contracte de furnizare servicii

cu casa de asigurări de sănătate neputând fi confundat cu prejudiciul care trebuie

probat.

Dimpotrivă, intimații

au arătat că o eventuală admitere a cererii de suspendare a H.G. nr. 1389/2010 ar

avea efecte asupra întregului sistem de asigurări de sănătate, în sensul creării

unui vid legislativ.

instanței de recurs

Recursul nu este fondat.

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate, față de apărările intimaților dar și în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate

criticile recurenților, pentru argumentele în continuare expuse.

Astfel cum Înalta Curte

în mod constant a afirmat în jurisprudența sa în această materie, suspendarea executării

unui act administrativ este o măsură excepțională ce operează în cazuri stricte,

de excepție, respectiv numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute

în art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată. Și aceasta întrucât actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe

prezumțiile de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa

un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Totodată Înalta Curte

reamintește că în jurisprudența sa în materie a statuat că în contextul examinării

satisfacerii cerințelor legale impuse de prevederile Legii nr. 554/2004, judecătorul

nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat

ci, în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă pipăire a fondului.

Contrar celor susținute

de recurenți, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului chiar dacă printr-o

mai amplă motivare, a prezentat numai sumar argumentele juridice apreciate, prima

facie, ca nefăcând dovada legalității actului contestat, fără a proceda la o cercetare

amănunțită de natură a prejudicia fondul.

Înalta Curte arată că

analiza judecătorului a fost de altfel impusă de multitudinea aspectelor și criticilor

evidențiate de recurenții-reclamanți în cuprinsul acțiunii introductive și parțial

reluate și prin motivele de recurs, fără a depăși însă cadrul aparenței de nelegalitate

conform procedurii art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Reținând că prin H.G.

nr. 557 din 31 mai 2011, intrată în vigoare la 1 iunie 2011, au fost aduse mai multe

modificări actului administrativ contestat în cauză, respectiv H.G. nr. 1389/2010

privind contractul cadru pentru anul 2011, relevanță prezentând abrogarea art. 141

prin art. 1 pct. 17 din H.G. nr. 557/2011) și modificarea art. 15 lit. j), în sensul

invocat și de recurenți, astfel după cum au și indicat prin notele scrise Înalta

Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs vizând punctual

aceste texte, cu precizarea că intervenția ulterioară a legiuitorului nu echivalează,

de plano cu stabilirea sau recunoașterea naturii nelegale a prevederilor în discuție.

Nefondate sunt în aprecierea

Înaltei Curți criticile recurenților raportate la aparența de nelegalitate a dispozițiilor

art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (6) și art. 24 alin. (2) din H.G. nr. 1389/2010,

în considerarea cărora a fost susținută cererea de suspendare. În condițiile în

care judecătorul fondului, examinând aceste prevederi prin raportare la textele

de lege în aplicarea și executarea cărora au fost emise, a reținut, pe baza unei

sumare analize că reglementarea suspendării decontării serviciilor medicale contractate,

efectuate, nu îngrădește accesul liber la justiție, prevederile art. 2 alin.

(2) nefăcând referire la o suspendare a contractului de furnizare de servicii medicale

sau la rezilierea acestuia, Înalta Curte apreciază că în mod just s-a reținut că

o astfel de prevedere, care nu este de altfel o reglementare cu totul nouă, nu este

de natură a demonstra, aparenta nelegalitate a actului contestat.

Nici cu privire la celelalte

texte de lege menținute, argumentele prezentate în cererea de recurs nu sunt de

natură să infirme justețea concluziei primei instanțe, mai cu seamă că în opinia

Înaltei Curți, acestea reprezintă veritabile critici de fond ce vor fi examinate

în contextul soluționării acțiunii având ca obiect anularea H.G. nr. 1389/2010.

Recursul de față nu este

fondat și pentru că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii nici a condiției pagubei

iminente, cerință ce se impune a fi întrunită cumulativ.

Argumentul recurenților

vizând prejudicierea or implicită prin prezumarea reducerii considerabile a bugetului

alocat medicilor de familie, nu poate fi primit întrucât dreptul de a încheia contracte

de furnizare de servicii cu casa de asigurări de sănătate nu se poate confunda și

în contextul reglementării nu echivalează cu o vătămare iminentă.

În plus, astfel cum a

reținut și judecătorul fondului, nu poate fi nesocotit, cu titlul general, interesul

persoanelor asigurate în condițiile utilizării eficiente a Fondului național unic

de asigurări sociale de sănătate.

Față de toate argumentele

înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge așadar ca

nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.M., M.D., C.G.D., A.D.C., B.C.L., D.G.G., R.M., H.V., B.C., P.M., S.A.S., T.R.N.,

M.D.I., U.D., M.D., U.M., S.N.M.F./M.G., împotriva sentinței civile nr. 2565 din

1 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 7 iunie 2011.