ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3339/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3339/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
I.
Circumstanțele cauzei.
Cadrul procesual.
Prin acțiunea înregistrată la data de
5 septembrie 2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, reclamantul Colegiul Medicilor din România a chemat în
judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând revocarea alin. (2) de la
art. 62 din contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale
în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii
2011
- 2012, care a fost aprobat prin H.G. nr. 1389/2010.
În
motivarea acțiunii, s-a arătat că în data de 30 decembrie
2010 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 385 Hotărârea de Guvern
nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței
medicale în cadrul sistemului de asigurări
sociale de sănătate pentru anii 2011 - 2012.
A mai arătat reclamantul că interdicția
impusă medicilor de a nu putea desfășura activitate decât la o singură unitate medicală
aflată în contract cu sistemul de asigurări sociale de sănătate, iar în anumite
condiții speciale, la două unități spitalicești, constituie o îngrădire și o limitare
a dreptului la muncă și o violare a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Constituția
României, dispoziții potrivit cărora „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”.
Potrivit acestor norme legale, salariații
au dreptul la muncă, inclusiv cu timp parțial, pot lucra la mai mulți angajatori
și nu pot fi discriminați.
Reclamantul a susținut că se creează o
discriminare între medicii care lucrează în cadrul unei unități medicale aflate
în contract cu sistemul de asigurări, care nu pot desfășura activități și la alte
spitale decât în situații excepționale și medicii salariați ai unei unități medicale
care nu au contract cu casele de asigurări, dar care pot desfășura activitate la
mai multe astfel de unități.
În cauză, a formulat cerere de intervenție
în interes propriu Casa Națională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S.), prin care
a solicitat admiterea în principiu a acestei cereri, arătând, în esență, că dispozițiile
art. 62 alin. (2) din contractul-cadru privind condițiile acordării asistente: medicale
în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011 - 2012, nu
încalcă dreptul la muncă și dreptul de a-și exercita profesia în condițiile prevăzute
de lege.
Sub acest aspect, a arătat că obligația
medicului de specialitate de a-și desfășura activitatea în baza unui singur contract
încheiat cu casa de asigurări de sănătate, cu excepția zonelor localităților deficitare
din punctul de vedere al existenței medicilor de o anumită specialitate, este aplicabilă
numai sistemului de asigurări de sănătate, respectiv numai pentru medicii de specialitate
care se regăsesc într-un contract de furnizare de servicii medicale spitalicești
încheiat cu casele de asigurări de sănătate.
Astfel, medicul de specialitate care își
desfășoară activitatea la un furnizor de servicii medicale spitalicești aflat în
relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate își poate desfășura profesia
în mod liber și în afara acestui sistem.
A mai arătat C.N.A.S. că medicii de specialitate
au dreptul de a nu încheia contractul civil de prestări servicii cu casa de asigurări
de sănătate, dacă consideră că anumite clauze contractuale contravin intereselor
lor subiective personale.
În afara sistemului asigurărilor sociale
de sănătate, medicii pot profesa în condițiile pieții libere, fără a fi necesară
respectarea tuturor acestor norme imperative din contractul cadru.
A fost invocată și jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Konig contra Germaniei din 28 iunie
1978, în care Curtea analizând caracterul civil al dreptului exercițiului profesiei
de medic, a statuat că profesia medicală nu este un serviciu public chiar în cadrul
sistemului național de sănătate, odată autorizat, medicul fiind liber să practice
sau nu, el prescriind un tratament pacienților săi pe baza unui contract încheiat
cu aceștia. Totodată, Curtea a mai menționat că în afara tratării pacienților, medicul
practician are obligația de a avea grijă de starea de sănătate a comunității ca
un întreg. Această responsabilitate a profesiei medicale poartă față de societate
în ansamblul său.
Prin urmare, a opinat Casa Națională
de Asigurări de Sănătate, nu este vorba, nicidecum, de încălcarea dreptului la muncă
a medicilor de specialitate care acordă servicii medicale de specialitate într-un
spital, reclamantul fiind într-o mare eroare întrucât face o gravă confuzie între
dreptul la muncă al medicilor de specialitate și dreptul de a-și desfășura activitatea
și în cadrul unui furnizor aflat în relație contractuală cu casele de asigurări
de sănătate.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României
a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate
Hotărârea Curții de Apel București
Prin sentința nr. 7706 din 16
februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal, a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă
Casa Națională de Asigurări de Sănătate și a respins acțiunea formulată de reclamantul
Colegiul Medicilor din România în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca
nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, prima
instanță a reținut că la data de 30 decembrie 2010 a fost publicată în M. Of. al
României, Partea I nr. 385, Hotărârea de Guvern nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru
privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări
sociale de sănătate pentru anii 2011 - 2012.
Analizând dispozițiile art. 62 din cuprinsul
contractului-cadru, prima instanță a ajuns la concluzia că mai multe contracte de
furnizare de servicii medicale nu ar însemna o calitate mai bună pentru beneficiarii
serviciilor, ci doar mai mulți bani pentru prestatori, în condițiile în care nu
ar există garanția că s-ar oferi fiecărui pacient timp suficient pentru evaluare
medicală și tratament, ci ar fi cu siguranță o ocazie de a expedia rapid pacienții,
în scopul executării obligațiilor din celelalte contracte.
În concluzie, prima instanță a apreciat
că norma atacată are o rațiune a ei, fiind edictată în interesul beneficiarilor
de servicii medicale din partea statului, medicii având opțiunea serviciilor medicale
private.
Recursul declarat de Colegiul Medicilor
din România
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs
în termenul legal, reclamantul Colegiul Medicilor din România criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, fără a indica motivele de casare sau modificare prevăzute
de art. 304 C. proc. civ.
Recurenta combate hotărârea atacată sub
două aspecte corespunzătoare motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct.
7 și 9 C. proc. civ.
3.1 Nemotivarea sentinței
În dezvoltare, recurenta arată că instanța
de fond nu au arătat în nici un fel care au fost motivele de fapt, și mai ales de
drept care au stat la baza formării convingerii sale și nici motivele pentru care
susținerile făcute și trimiterile la norme din Constituție și C. muncii nu au fost
reținute și respinse de instanță și în acest fel au fost încălcate prevederile
art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
3.2. Aplicarea greșită a legii
Potrivit recurentei, art. 62 alin. (2)
din H.G. nr. 1389/2010 încalcă prevederile art. 3 și 35 din C. muncii care consacră
explicit dreptul salariaților de a lucra în mai multe locuri, raportat la art. 53
din Constituție potrivit căruia restrângerea unor drepturi - spre exemplu, dreptul
la muncă, n.n - nu poate fi efectuată decât prin lege și doar în anumite condiții,
care nu sunt îndeplinite în situații reclamanta prin acțiunea dedusă judecăți.
3.3 Netemeinicia considerentelor prin raportare
la motivele prezentate în acțiune
Se arată sub acest aspect că, prima instanță
a apreciat că mai multe contracte de furnizare de servicii nu ar însemna o calitate
mai bună pentru beneficiarii serviciilor, ci doar mai mulți bani pentru prestatori
deși în cauză nu este vorba de contracte de furnizare de servicii ci de contracte
de muncă, medicilor li se interzice să încheie și alte contracte de muncă, nefiind
pusă în discuție calitatea serviciilor ci dreptul la muncă a medicilor.
Apărările intimatei-interveniente Casa
Națională de Asigurări de Sănătate
Prin întâmpinarea formulată, intimata
Casa de Asigurări de Sănătate a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata-intervenientă susține că instanța
de fond a reținut în mod corect faptul că prevederile art. 62 alin. (2) a H.G.
nr. 1389/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi considerate
o îngrădire a dreptului la muncă, întrucât nu este vorba nicidecum de încălcarea
dreptului la muncă al medicilor de specialitate care acordă servicii medicale de
specialitate într-un spital, recurentul-reclamant fiind într-o mare eroare întrucât
face o gravă confuzie între dreptul la muncă al medicilor de specialitate și dreptul
de a-și desfășura activitatea și în cadrul unui furnizor aflat în relație contractuală
cu casele de asigurări de sănătate.
Il. Considerentele Înaltei Curți asupra
recursului
Examinând sentința atacată prin prisma
motivelor de recurs a apărărilor din întâmpinare cât și potrivit art. 304
1
C. proc. civ. sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul este nefondat
pentru argumentele expuse în continuare.
Argumentele de fapt și de drept relevante.
Recurentul-reclamant Colegiul Medicilor
din România a supus controlului de legalitate, conform art. 8 alin. (1) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, dispozițiile art. 62 alin. (2) din H.G.
nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței
medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012,
potrivit cărora „fiecare medic de specialitate care acordă servicii medicale de
specialitate într-un spital își desfășoară activitatea în baza unui singur contract
de furnizare de servicii medicale spitalicești încheiat cu casa de asigurări de
sănătate, cu excepția zonelor/localităților deficitare din punctul de vedere al
existenței medicilor de o anumită specialitate, situație în care un medic poate
acorda servicii medicale spitalicești în cadrul a două spitale, cu respectarea legislației
muncii”.
Prima instanță a respins acțiunea în sensul
arătat la pct. 1.2 din decizie.
Această soluție este corectă, ea fiind
împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru considerentele expuse în
continuare, ca răspuns la motivele de recurs formulate.
Recurentul a solicitat casarea sentinței
civile nr. 7706 din 16 decembrie 2011 invocând faptul că nu au fost analizate motivele
care au determinat instanța de judecată să nu rețină susținerile din acțiune și
să nu dea efect art. 3 și 35 C. muncii precum și art. 53 din Constituție.
Este real că, motivarea instanței în această
privință este lacunară însă Înalta Curte va suplini motivarea prin indicarea argumentelor
pentru care sunt înlăturate criticile aduse de recurentul-reclamant acestor prevederi
normative din actul administrativ și corect surprinse de intimatul-intervenient
prin întâmpinare. Obligația medicului de specialitate de a-și desfășura activitatea
în baza unui singur contract încheiat cu casa de asigurări de sănătate, cu excepția
zonelor/localității or deficitare din punctul de vedere al existenței medicilor
de o anumită specialitate, este aplicabilă numai sistemului de asigurări de sănătate,
respectiv numai pentru medicii de specialitate care se regăsesc într-un contract
de furnizare de servicii medicale spitalicești încheiat cu casele de asigurări de
sănătate. Medicul de specialitate care își desfășoară activitatea la un furnizor
de servicii medicale spitalicești aflat în relație contractuală cu Casa de asigurări
de sănătate își poate desfășura profesia în mod liber și în afara acestui sistem.
Medicii de specialitate au dreptul de a
nu încheia contractul civil de prestări servicii cu Casa de asigurări de sănătate,
dacă consideră că anumite clauze contractuale contravin intereselor lor subiective
personale.
În afara sistemului asigurărilor sociale
de sănătate, medicii pot profesa în condițiile pieții libere, fără a fi necesară
respectarea tuturor acestor norme imperative din contractul-cadru care reprezintă
un act normativ emis de o autoritate publică în virtutea prerogativelor date de
lege pe baza căruia, părțile pot încheia contracte civile individuale.
Dezlegarea dată de prima instanță este
legală, în condițiile în care prevederile normative atacate nu încalcă dreptul la
muncă al medicilor de specialitate care acordă servicii medicale de specialitate
într-un spital.
Legat de acest aspect intimații au invocat
jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza C-169/07) în care s-a statuat că
obiectivul de a menține, pentru rațiuni de sănătate publică, un serviciu medical
și spitalicesc echilibrat și accesibil tuturor se poate încadra în sfera excepției
deduse din protecția sănătății publice, prevăzute la art. 46 alin. (1) CE, în măsura
în care un astfel de obiectiv contribuie la atingerea unui nivel ridicat de protecție
a sănătății.
Totodată, Curtea a considerat în mai multe
rânduri că art. 46 CE permite statelor membre să restrângă libertatea de a presta
servicii medicale și spitalicești în măsura în care menținerea unei capacități de
acordare a asistenței medicale sau a unei competențe medicale pe teritoriul național
este esențială pentru sănătatea publică.
Actul administrativ contestat, respectiv
H.G. nr. 1389/2010 pentru aprobarea contractului-cadru privind condițiile acordării
asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru
anii 2011-2012, a fost emis în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată,
și al art. 217 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății,
cu modificările și completările ulterioare și a avut la bază nota de fundamentare
aflată la dosarul de fond, din care rezultă că motivația adoptării acestuia o constituie
pe de o parte, o abordare unitară cu celelalte segmente de asistență medicală, iar
pe de altă parte, eficientizarea utilizării fondurilor aferente asistenței medicale
spitalicești.
Conchizând, Înalta Curte constată ca neîntemeiate
criticile de nelegalitate și netemeinicie aduse actului normativ atacat neexistând
motive pentru modificarea ori casarea sentinței atacate.
2.Temeiul legal al soluției instanței de
recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul
art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se
va respinge recursul de față ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Colegiul
Medicilor din România împotriva sentinței nr. 7706 din 16 decembrie 2011 a Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012.