ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 205/2008

Asupra recursului de fata;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constata următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1434 din 29 mai 2007 a Curții de Apel

București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea

formulată de F.S.L.

Î. în contradictoriu cu

pârâtul Guvernul României, acțiunea având ca obiect anularea art. 1 din H.G. nr.

1825/2006 pentru stabilirea

salariului de bază minim brut pe țară

garantat în plată. Totodată au fost admise cererile de intervenție formulate în

interesul pârâtului Guvernul României de M.M.F.E.

Ș., respectiv de M.E.F.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre Instanța a reținut, în esență,

că hotărârea atacată stabilește un salariu minim

brut pe țară, dar nimic

nu se opune

ca pentru anumite categorii de salariați, prin contracte

colective de muncă, să se reglementeze un alt salariu

minim, iar faptul

că, printr-un contract colectiv de muncă, aplicabil

unei alte categorii de salariați decât cei reprezentați de reclamantă, s-au

stabilit drepturi mai avantajoase decât cele prevăzute de hotărârea de guvern,

nu înseamnă că aceasta ar fi nelegală.

Totodată, Instanța a apreciat ca nu se poate vorbi

de nelegalitatea

unei

hotărâri de guvern pe motiv că este contrară unui contract colectiv de muncă, întrucât

legalitatea unui act administrativ trebuie raportată la acte normative cu

valoare superioară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

F.S.

L.Î., solicitând modificarea

în totalitate a acestora și, pe fondul cauzei admiterea acțiunii așa cum a fot formulată.

A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut, în esență,

că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 11 alin. (1)

lit. d) din Legea nr. 130/1996, republicată și ale art. 241 alin. (1) lit. d) C.

muncii potrivit cărora clauzele contractului de muncă unic la nivel național

produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din țară.

În speță, susține recurenta, salariul minim brut de

440 lei a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel național și

nu printr-un contract de muncă de nivel inferior, cum greșit a reținut Instanța

de Fond, nefiind avut în vedere nici caracterul discriminatoriu al stabilirii

unui salariu brut pe țară în plată pentru salariații din sistemul bugetar de numai

390 lei.

A fost învederat și faptul că unele Instanțe de contencios

administrativ au anulat prevederile unor hotărâri de Guvern care încalcă

prevederile C. muncii ale Legii nr. 130/1996 și contractul colectiv de muncă,

fiind admise totodată acțiunile unor membrii de sindicat privind stabilirea

salariului minim brut de 880 lei.

Analizând actele dosarului, motivul de recurs

invocat de recurenți și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru

considerentele în continuare arătate.

În sensul Legii nr. 554/2004, actul administrativ are

semnificația unui act unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o

autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii,

dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Elementul central al regimului juridic al actelor

administrative îl reprezintă legalitatea, înțeleasă ca fiind conformitatea

acestora cu legile adoptate de Parlament, precum și cu actele administrative cu

o forță juridică superioară,principiul legalității în sistemul constituțional

actual fiind unul dintre principiile fundamentale ale administrației publice.

Prezumția de legalitate care stă la baza întregului

edificiu al forței juridice deosebite a actelor administrative, precum și a teoriei

regimului juridic administrativ, are însă un caracter relativ, actele

administrative fiind supuse controlului de legalitate al instanțelor

judecătorești.

Condițiile de legalitate ale actului administrativ

se examinează prin reportare la data emiterii lui, una dintre acestea fiind

aceea că actul să fie emis în litera și spiritul legilor în vigoare la data

respectivă.

Instanța de contencios administrativ legal

investită cu soluționarea unei acțiunii în anularea unui act administrativ este

abilitată așadar să verifice doar concordanța acestuia cu actele normative cu

forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emis. Din

această perspectivă, evenimentele legislative ulterioare nu pot avea efecte

asupra respectivului act, ci doar asupra momentului până la care rămâne în

vigoare.

În speță, s-a susținut că au fost nesocotite

prevederile art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 130/1996, republicată și

ale art. 241 alin. (1) lit. d) C. muncii referitoare la forța obligatorie și modalitatea

de aplicare a clauzelor contractului colectiv de muncă unic la nivel național,

motivat de faptul că prin art. 1 din H.G. nr. 1825/2006 emisă în temeiul art. 159

alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii) în vigoare din data de 22 decembrie

2006, a fost stabilit un cuantum al salariului de bază minim brut pe țară

garantat în plată inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă

unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, cu consecințe discriminatorii

pentru salariații din sectorul bugetar.

Or, acest contract colectiv de muncă a fost

publicat în M. Of. numai la data de 29 ianuarie 2007, ulterior adoptării

hotărârii a cărei nelegalitate s-a invocat, astfel încât, din perspectiva anterior

arătată, nu poate justifica o soluție de anulare a acesteia.

Abstracție făcând de acest considerent, dată fiind

modalitatea în care a fost examinată acțiunea reclamantei de către prima Instanță,

se impune precizarea că respectiva hotărâre a fost adoptată cu respectarea

prevederilor Legii nr. 53/2003, în temeiul și în executarea căreia a fost emisă,

fiind în concordanță și cu prevederile contractului colectiv de muncă unic la

care s-a făcut referire.

Astfel, potrivit art. 157 alin. (2) din Legea nr. 53/2003,

sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice

finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetele locale

etc., se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale.

Este real faptul că și pentru salariații

instituțiilor publice se pot încheia contracte de muncă, dar prin aceste

contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare

și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, astfel cum se

prevede în mod expres atât prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, cât

și prin art. 3 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă unic la care s-a făcut

referire în cauză.

Prin urmare, pentru salariații din sectorul

bugetar, ale căror drepturi salariale sunt stabilite prin legi, ordonanțe sau

hotărâri ale Guvernului, salariile minime sunt cele prevăzute de actele normative

aplicabile, cuantumul la care a făcut referire recurentul vizând doar personalul

contractual care negociază drepturile salariale prin contracte colective sau

individuale de muncă.

Pe de altă parte, jurisprudența la care s-a făcut

referire vizează cu totul alte aspecte, respectiv nelegalitatea unei alte

hotărâri de guvern și aplicarea într-un caz concret a anumitor dispoziții

legale în vigoare la data formulării acțiunii, astfel încât nu prezintă nici o

relevanță sub aspectul soluționării prezentei cauze, neimputându-se a fi avute în

vedere în considerarea necesității respectării principiului disciplinei

jurisdicționale pentru realizarea unei practici judiciare unitare în materie,

consacrat și în jurisprudența C.E.D.O.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de F.S.

L.Î. împotriva sentinței civile

nr. 1434 din 29 mai

2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  22 ianuarie 2008.