ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 205/2008

Asupra recursului de fata; Din examinarea lucrărilor din dosar, constata următoarele: Prin sentința civilă nr. 1434 din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de F.S.L. Î. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, acțiunea având ca obiect anularea art. 1 din H.G. nr. 1825/2006 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată. Totodată au fost admise cererile de intervenție formulate în interesul pârâtului Guvernul României de M.M.F.E. Ș., respectiv de M.E.F.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre Instanța a reținut, în esență, că hotărârea atacată stabilește un salariu minim brut pe țară, dar nimic nu se opune ca pentru anumite categorii de salariați, prin contracte colective de muncă, să se reglementeze un alt salariu minim, iar faptul că, printr-un contract colectiv de muncă, aplicabil unei alte categorii de salariați decât cei reprezentați de reclamantă, s-au stabilit drepturi mai avantajoase decât cele prevăzute de hotărârea de guvern, nu înseamnă că aceasta ar fi nelegală. Totodată, Instanța a apreciat ca nu se poate vorbi de nelegalitatea unei hotărâri de guvern pe motiv că este contrară unui contract colectiv de muncă, întrucât legalitatea unui act administrativ trebuie raportată la acte normative cu valoare superioară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs F.S. L.Î., solicitând modificarea în totalitate a acestora și, pe fondul cauzei admiterea acțiunii așa cum a fot formulată. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 130/1996, republicată și ale art. 241 alin. (1) lit. d) C. muncii potrivit cărora clauzele contractului de muncă unic la nivel național produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din țară.

În speță, susține recurenta, salariul minim brut de 440 lei a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel național și nu printr-un contract de muncă de nivel inferior, cum greșit a reținut Instanța de Fond, nefiind avut în vedere nici caracterul discriminatoriu al stabilirii unui salariu brut pe țară în plată pentru salariații din sistemul bugetar de numai 390 lei. A fost învederat și faptul că unele Instanțe de contencios administrativ au anulat prevederile unor hotărâri de Guvern care încalcă prevederile C. muncii ale Legii nr. 130/1996 și contractul colectiv de muncă, fiind admise totodată acțiunile unor membrii de sindicat privind stabilirea salariului minim brut de 880 lei.

Analizând actele dosarului, motivul de recurs invocat de recurenți și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate. În sensul Legii nr. 554/2004, actul administrativ are semnificația unui act unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. Elementul central al regimului juridic al actelor administrative îl reprezintă legalitatea, înțeleasă ca fiind conformitatea acestora cu legile adoptate de Parlament, precum și cu actele administrative cu o forță juridică superioară,principiul legalității în sistemul constituțional actual fiind unul dintre principiile fundamentale ale administrației publice.

Prezumția de legalitate care stă la baza întregului edificiu al forței juridice deosebite a actelor administrative, precum și a teoriei regimului juridic administrativ, are însă un caracter relativ, actele administrative fiind supuse controlului de legalitate al instanțelor judecătorești. Condițiile de legalitate ale actului administrativ se examinează prin reportare la data emiterii lui, una dintre acestea fiind aceea că actul să fie emis în litera și spiritul legilor în vigoare la data respectivă. Instanța de contencios administrativ legal investită cu soluționarea unei acțiunii în anularea unui act administrativ este abilitată așadar să verifice doar concordanța acestuia cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emis.

Din această perspectivă, evenimentele legislative ulterioare nu pot avea efecte asupra respectivului act, ci doar asupra momentului până la care rămâne în vigoare. În speță, s-a susținut că au fost nesocotite prevederile art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 130/1996, republicată și ale art. 241 alin. (1) lit. d) C. muncii referitoare la forța obligatorie și modalitatea de aplicare a clauzelor contractului colectiv de muncă unic la nivel național, motivat de faptul că prin art. 1 din H.G. nr. 1825/2006 emisă în temeiul art. 159 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii) în vigoare din data de 22 decembrie 2006, a fost stabilit un cuantum al salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, cu consecințe discriminatorii pentru salariații din sectorul bugetar.

Or, acest contract colectiv de muncă a fost publicat în M. Of. numai la data de 29 ianuarie 2007, ulterior adoptării hotărârii a cărei nelegalitate s-a invocat, astfel încât, din perspectiva anterior arătată, nu poate justifica o soluție de anulare a acesteia. Abstracție făcând de acest considerent, dată fiind modalitatea în care a fost examinată acțiunea reclamantei de către prima Instanță, se impune precizarea că respectiva hotărâre a fost adoptată cu respectarea prevederilor Legii nr. 53/2003, în temeiul și în executarea căreia a fost emisă, fiind în concordanță și cu prevederile contractului colectiv de muncă unic la care s-a făcut referire. Astfel, potrivit art. 157 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetele locale etc., se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale.

Este real faptul că și pentru salariații instituțiilor publice se pot încheia contracte de muncă, dar prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, astfel cum se prevede în mod expres atât prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, cât și prin art. 3 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă unic la care s-a făcut referire în cauză. Prin urmare, pentru salariații din sectorul bugetar, ale căror drepturi salariale sunt stabilite prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului, salariile minime sunt cele prevăzute de actele normative aplicabile, cuantumul la care a făcut referire recurentul vizând doar personalul contractual care negociază drepturile salariale prin contracte colective sau individuale de muncă.

Pe de altă parte, jurisprudența la care s-a făcut referire vizează cu totul alte aspecte, respectiv nelegalitatea unei alte hotărâri de guvern și aplicarea într-un caz concret a anumitor dispoziții legale în vigoare la data formulării acțiunii, astfel încât nu prezintă nici o relevanță sub aspectul soluționării prezentei cauze, neimputându-se a fi avute în vedere în considerarea necesității respectării principiului disciplinei jurisdicționale pentru realizarea unei practici judiciare unitare în materie, consacrat și în jurisprudența C.E.D.O. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.S. L.Î. împotriva sentinței civile nr. 1434 din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2008.