ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 769/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr. 4305/ COM din 25 iunie 2003, reclamanții L.M. și D.C.V. au chemat în judecată pe pârâții SC S.V. SRL și Consiliul Local Techirghiol, solicitând ca, prin hotărâre judecătorească, în principal, să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 1357 din 23 februarie 2001 și în subsidiar, să se dispună rezilierea contractului de concesiune nr. 1357 din 23 februarie 2001 pentru neîndeplinirea obligației de plată a redevenței ori să se reducă suprafața concesionată de la 793 m.p la 575 m.p. teren, strict necesar pentru accesul la vilă.

Prin sentința civilă nr. 7644/ COM din 30 septembrie 2004, Tribunalul Constanța, secția comercială, a admis cererea în constatarea nulității contractului de concesiune formulată de reclamanți, constatând nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 1357 din 23 februarie 2001 încheiat de părți, respingându-se capetele de cerere privind rezilierea aceluiași contract și cererea privind reducerea suprafeței concesionate formulate de reclamanți, ca și cererea de majorare a onorariului cu suma de 1.979.600 lei formulată de expertul M.E.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că terenul în suprafață de 1147,72 m.p a fost concesionat societății pârâte, fără licitație publică, cu nesocotirea dispozițiilor imperative ale art. 10, sancțiunea încălcării acestora fiind cea a nulității contractului, nulitate ce rezidă din faptul că durata concesiunii pentru suprafața de teren aflată sub construcție nu este de cel mult 49 ani conform art. 30 din Legea nr. 219/1999, ci pe toată durata construcției. S-a reținut de către prima instanță că dispozițiile Legii nr. 99/1999 și Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 450/1999, norme derogatorii de la dispozițiile Legii nr. 219/1998 invocate de pârâți, nu sunt aplicabile în speță, întrucât SC S.V.

SRL nu face parte din categoria societăților comerciale ce se privatizează sau urmează a fi privatizate. Împotriva sentinței mai sus menționate au declarat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și, prin decizia civilă nr. 60 din 17 martie 2005, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fisca, a respins, ca nefondate, apelurile.

Prin decizia nr. 1388 din 6 aprilie 2006 pronunțată în dosar nr. 7958/1/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâți cu consecința casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța, pentru următoarele considerente în esență: S-a apreciat că, chiar dacă dispozițiile privind restituirea în natură a unor imobile către reclamanți au făcut obiectul mai multor judecăți irevocabile, totuși la dosar s-a depus o singură hotărâre, sentința civilă 295 din 19 septembrie 2002 a Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ, ce a avut ca obiect anularea deciziilor de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001 către reclamanți, sentință opozabilă părților din litigiu, dar care nu este legalizată și nici nu s-a făcut dovada că a rămas irevocabilă, așa cum a susținut recurenta SC S.V.

SRL prin întâmpinare. S-a apreciat de Înalta Curte de Casație și Justiție că această probă este necesară și utilă cauzei, deoarece hotărârea vizează tocmai imobilul și suprafețele de teren aferente ce formează obiectul contractului de concesiune, analizat în prezentul litigiu. Cum prin Legea nr. 219/1998 sub imperiul căreia s-a încheiat contractul de concesiune nr. 1357 din 23 februarie 2001 concesionarea se putea face fie prin licitație publică (art. 10), fie direct (art. 40), Înalta Curte a reținut că, instanța de apel nu a verificat apărările apelantelor, atât sub aspectul existenței unei hotărâri judecătorești ce au ca obiect legalitatea H.C.L.

privind concesionarea și modalitatea concesionării și nici nu a fost preocupată a verifica, care este regimul juridic al terenului concesionat, la data concesionării, respectiv, dacă el făcea parte din domeniul public sau privat al autorității administrativ-teritoriale pentru a se putea stabili care este modalitatea concesionării lui, respectiv dacă erau aplicabile dispozițiile art. 10 sau cele ale art. 40 din Legea nr. 219/1998.

Primind cauza spre rejudecare, curtea de apel a procedat la înregistrarea acesteia sub nr. 4708/36 din 3 octombrie 2006, la dosar depunându-se copie xerox de pe sentința civilă nr. 295/ CA din 19 septembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. 178/CA/2001, precum și de pe decizia civilă nr. 16/ CA din 22 ianuarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ, în dosar nr. 1688/CA/2002 și, prin care cu majoritate de voturi s-a respins, ca nefondată, cererea de repunere pe rol a cauzei, precum și recursul declarat de Consiliul Local Techirghiol prin Primar pentru lipsa calității procesuale active a recurentului. Prin aceeași decizie pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de intervenții L.M.

și D.C.V. împotriva Sentinței civile nr. 295/ CA din 19 septembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Constanța. Au fost depuse la dosar copia hotărârii nr. 23 din 15 februarie 2001 emisă de Consiliul Local Techirghiol, însoțită de anexa cu tabelul societăților ce concesionează teren aferent activelor vândute de SC C. SA și terenul ocupat de acestea. Cu adresa nr. 13883 din 15 decembrie 2006, Consiliul Local al orașului Techirghiol a încunoștiințat instanța asupra faptului că terenul în litigiu la data concesionării făcea parte din domeniul privat al orașului Techirghiol, că toate terenurile aferente imobilelor aflate sub incidența Legii nr. 99/1999, de pe teritoriul administrativ al orașului Techirghiol au fost concesionate, iar H.C.L.

nr. 161/2000 modificată prin H.C.L. nr. 23/2001 a stat la baza încheierii contractului de concesiune 1357 din 23 februarie 2001. S-a anexat dosarului copia hotărârii Consiliului Local Techirghiol nr. 161 din 16 noiembrie 2000 însoțită de anexa cuprinzând tabelul cu societățile ce concesionează teren aferent activelor vândute de SC C. SA. Prin decizia civilă nr. 24/ COM din 25 ianuarie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâți împotriva sentinței civile nr. 7644/ COM din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Constanța, obligând apelanții la 700 lei RON cheltuieli de judecată în favoarea intimaților-reclamanți L.M.

și D.C.V. În motivarea acestei soluții, instanța de apel, respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., a reținut că legea aplicabilă contractului ce face obiectul litigiului este Legea nr. 219/1998, iar referitor la regimul juridic al terenului concesionat la data concesionării, respectiv dacă el făcea parte din domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale pentru a se putea stabili care era modalitatea concesionării lui, a stabilit că terenul litigios făcea parte din domeniul privat al orașului Techirghiol, însă apelantei-pârâte nu-i este aplicabilă negocierea directă în raport de dispozițiile art. 40 din Legea nr. 219/1998, deoarece nu este o societate cu capital de stat, ci o societate înființată în temeiul Legii nr. 31/1990.

Cu referire la irevocabilitatea sentinței nr. 295/CA/2002 a Tribunalului Constanța a reținut că, în speță, nu ne aflăm în fața unei autorități de lucru judecat, întrucât nu sunt întrunite condițiile imperativ prevăzute de art. 1201 C. civ. și în speța de față s-a examinat de către instanțe legalitatea contractului de concesiune, în care figurează apelantele, voința Consiliului Local materializându-se în hotărârea de consiliu adoptată și care nu presupune validarea contractului sub aspectul legalității perfectării sale. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs pârâții SC S.V. SRL Techirghiol și Consiliul Local Techirghiol. Recurenta-pârâtă SC S.V. SRL își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, respingerea acțiunii ca nefondate, în esență, pentru următoarele motive: Reclamanții au refuzat să se subroge în drepturile și obligațiile concendentului Consiliul Local al Orașului Techirghiol; contractul de concesiune nr. 1357 din 23 februarie 2001 a fost încheiat în mod legal între SC S.V.

SRL și Consiliul Local al Orașului Techirghiol prin Primar, iar prețul derizoriu invocat de reclamanți nu este un motiv de nulitate pentru că respectivul cuantum al redevenței, 200 lei mp, a fost stabilit pentru toate societățile ce se regăsesc în anexa hotărârii principale; instanța de apel nu a respectat indicațiile din decizia Înalte Curți de Casație și Justiție și referitor la regimul juridic al terenului supus concesiunii nu a avut în vedere că terenul în litigiu se află în domeniul privat al orașului Techirghiol; în legătură cu durata concesiunii, contractul a fost încheiat de asemenea legal; ambele instanțe au apreciat greșit legea în sensul interpretării eronate a unor acte normative cu caracter special ce derogă de la legea cadru privitoare la concesiune; contractul de leasing a fost încheiat în temeiul Legii nr. 99/1999 și H.G.

nr. 450/1999 și reprezintă unica modalitate legală de realizare a privatizării în turismul social din Techirghiol și din țară. Recurentul-pârât Consiliul Local Techirghiol critică decizia curții de apel, prin invocarea dispozițiilor art. 8 C. proc. civ. și susține, în esență, că prin derogarea de la dispozițiile Legii nr. 219/1998, având în vedere art. 32 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 99/1999, terenurile clasificate ce aparținând domeniului privat al statului ori unităților administrativ-teritoriale pot fi concesionate în condițiile dispozițiilor legale invocate ca fiind aplicabile, pot fi închiriate sau oferite societăților comerciale spre a fi cumpărate, astfel încât contractele de concesiune au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legii speciale, în speță, hotărârea Consiliului Local fiind legală.

Recursurile declarate în cauză nu sunt fondate și vor fi respinse pentru considerentele ce vor fi mai jos expuse, ca răspuns la criticile formulate în recurs de ambii pârâți. Astfel, din examinarea actelor dosarului se constată următoarele: Pentru o justă soluționare a cauzei, instanțele au trebuit să rezolve două probleme esențiale și anume, stabilirea actului normativ aplicabil în speță și a regimului juridic al terenului concesionat la data concesionării, respectiv dacă el făcea parte din domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale pentru a se putea stabili care era modalitatea concesionării lui.

Prima problemă a fost dezlegată în drept de Înalta Curte, prin decizia pronunțată urmare recursurilor declarate de pârâți, când instanța supremă a decis casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili modalitatea posibilă de concesionare, în funcție de textul legal aplicabil și anume, art. 10 sau art. 40 din Legea nr. 219/1998. În consecință, se reține că Înalta Curte a stabilit că legea aplicabilă este Legea nr. 219/1998, iar instanța de trimitere, respectând dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a reținut corect că, fiind investită în modalitatea mai sus arătată, este datoare a verifica, ceea ce a și făcut, dacă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 219/1998, terenul în litigiu putea fi concesionat în mod direct sau era obligatorie licitația.

Urmare verificării, în raport de dispozițiile art. 10, 26 și 40 din Legea nr. 219/1998, curtea de apel a apreciat judicios că negocierea directă ar fi fost aplicabilă doar dacă pârâta SC S.V. SRL ar fi fost o societate comercială înființată prin reorganizarea unei regii autonome ce ar fi avut în administrare bunul, terenul, ori dacă s-ar fi organizat o licitație publică în urma căreia s-ar fi desemnat un câștigător și a constatat că societatea pârâtă, căreia i-a fost concesionat terenul fără licitație publică, nu se află în nici una dintre cele două ipoteze prevăzute de lege, care ar fi justificat încheierea contractului prin negociere directă.

Instanța de apel a verificat, de asemenea, astfel cum s-a dispus prin decizia Înaltei Curți, care era regimul juridic al terenului concesionat la data concesionării, reținând că, în conformitate cu cele menționate în adresa nr. 13883 din 15 decembrie 2006, depusă la dosar de către apelantul-pârât Consiliul Local Techirghiol, terenul în discuție făcea parte din domeniul privat al orașului Techirghiol și, deci, putea face obiectul contractului de concesiune, dar numai cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 219/1998. Reținând drept urmare cele mai sus-menționate, precum și că celelalte dispoziții legale invocate de pârâți, respectiv dispozițiile O.U.G.

nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, pentru a susține că licitația publică nu era necesară, nu sunt aplicabile speței, instanța de apel, în mod corect a confirmat soluția pronunțată de instanța de fond, de admitere a acțiunii reclamanților și constatare a nulității contractului de concesiune, încheiat fără licitație publică, cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzut de art. 10 din Legea nr. 219/1998. Astfel fiind, reținându-se și că pârâții nu au formulat nicio critică neîntemeiată în raport de cele mai sus menționate, care să conducă la desființarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca fiind legală și se vor respinge recursurile declarate de pârâți, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții SC S.V. SRL TECHIRGHIOL și CONSILIUL LOCAL TECHIRGHIOL PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 24/ COM din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2008.