ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2631/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2631/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 531

din 3 martie 2008, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea precizată

formulată de reclamanta SC G.C. SRL Constanța și a obligat pârâta SC C.H.R. la

plata sumei de 206.224 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului în perioada 3 mai 2005 – 1 noiembrie 2005 și a

sumei de 148.540 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea

obiectelor lipsă și a degradărilor produse spațiului.

S-au respins, ca

neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamantei și ca nefondată cererea

reconvențională formulată de pârâtă.

S-a respins, ca neîntemeiată,

cererea de majorare a onorariului formulată de expertul Ț.I.

S-a dispus obligarea pârâtei

la plata sumei de 6.256 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței s-a

reținut că imobilul situat în localitatea Ovidiu, compus din teren, 21.275 m.p.

și construcții, s - 5.196 m.p., proprietatea SC S.I.C.C.C. SA a făcut obiect al

actului translativ de proprietate autentificat sub nr. 1834 din 24 septembrie

2002 perfectat de SC M.O. SA - fostă SC H.C.S. SA.

SC M.O. SA, din condiția de

proprietar, a închiriat imobilul construit și neconstruit (astfel cum a fost

descris în contractul autentificat sub nr. 1834 din 24 septembrie 2002) către

SC I.I.C.C.C. SA, până la 31 ianuarie 2003 (art. 4 din contract).

Imobilul proprietatea SC M.O.

SA a fost valorificat prin vânzarea la licitația din 26 septembrie 2003.

Procesul verbal de

predare-primire a imobilului ce a făcut obiectul urmăririi silite, adjudecat de

SC G.C. SRL, încheiat la 10 octombrie 2003 este însoțit de lista anexă în care

sunt individualizate clădirile (10 poziții), construcțiile anexe (5 poziții) și

îmbunătățirile la teren și construcții anexe (35 poziții).

La 12 decembrie 2003, noul

proprietar SC G.C. SRL a perfectat cu SC C.C.H.R. SRL, contractul de închiriere

pentru imobilul situat în Ovidiu, identificat prin număr cadastral 2-381/3,

durata fiind convenită de părți pentru o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea

încetării înainte de termen, prin denunțarea unilaterală, sub condiția

notificării intenției celeilalte părți cu cel puțin 180 zile înainte de data la

care contractul încetează ca efect al denunțării.

Chiriașul SC C.C.H. SRL a

anunțat concediul prin adresa nr. 9354, comunicată proprietarului la 3

noiembrie 2004.

Astfel, părțile litigante

s-au aflat în executarea contractului în intervalul de timp cuprins între 12

decembrie 2003 și 3 mai 2005, dată la care efectele contractului au încetat,

consecință a denunțării unilaterale venite din partea chiriașului SC C.C.H. SRL.

Imobilul care a făcut

obiectul închirierii nu a fost eliberat la data de 3 mai 2005, de către SC C.C.H.R.

SRL, iar în cursul lunii mai 2005, între părți s-a purtat o amplă corespondență

relativ la termenii și condițiile în care urma a se proceda la predarea-primire

imobilului, operațiune care a fost realizată abia la 20 iunie 2005, când a fost

semnat de către reprezentanții celor două societăți procesul verbal de

predare-primire.

Reclamanta a precizat fără

echivoc că pretențiile sale au ca izvor abuzul de drept al pârâtei

reconveniente, săvârșit după încetarea contractului, prin denunțare

unilaterală.

Sancționarea pârâtei s-a

solicitat a fi realizată în considerarea culpei extracontractuale a acesteia,

pentru fapte săvârșite ulterior încetării contractului.

Deci, nu s-a pus problema

unei acțiuni mixte sau în completarea antrenării răspunderii contractuale prin

cea delictuală, nici a opțiunii între cele două acțiuni, de vreme ce izvorul

raportului juridic de obligație nu îl constituie actul juridic, ci un fapt

juridic, cauzator de prejudicii.

În folosința imobilului situat

în Ovidiu, pârâta SC C.C.H. România SRL s-a legitimat din condiția de chiriaș,

doar pentru perioada cuprinsă între 12 decembrie 2003 - 3 mai 2005.

Încetarea contractului

implica predarea către proprietar a spațiului închiriat în starea în care l-a

preluat, mai puțin uzura normală.

În condițiile în care la

data perfectării contractului de închiriere, pârâta SC C.C.H.R. SRL avea în

exploatare imobilul, nu a fost necesară operațiunea de predare-primire.

Constatarea stării tehnice a

imobilului a fost însă realizată de reprezentanții celor două societăți, numai

prin aceasta găsindu-și explicație întocmirea Anexei 2 la contract, prin care

proprietarul s-a obligat să remedieze deficiențele spațiului.

Lucrările de reparații și

renovări necesare, au fost stabilite „de comun acord” de către părți, după cum

a rezultat din cuprinsul înscrisului însușit prin semnătură.

Din corespondența părților,

referitoare la condițiile în care urma să aibă loc eliberarea spațiului și

predarea acestuia către proprietar, instanța a constatat că nu a existat un

refuz nejustificat de preluare a spațiului din partea reclamantei.

Această concluzie a fost

susținută și de mențiunile procesului verbal întocmit de executorul

judecătoresc la 11 mai 2005, semnat de reprezentanții celor două societăți „care

nu au căzut de acord cu predarea-primirea”, dar și din cuprinsul proiectului de

tranzacție întocmit de pârâtă, comunicat prin fax la 2 iulie 2005), potrivit cu

care „din cauza unor probleme de natură tehnică, eliberare și predarea efectivă

(..) s-a făcut la data de”.

Ceea ce a analizat instanța

în speță nu a fost măsura în care pârâta a exploatat și beneficiat efectiv de

spațiu, ci dacă prin neeliberarea sa a determinat imposibilitatea de folosire

de către reclamantă.

Bunuri aparținând SC C.C.H.R.

SRL se regăseau în spațiu (indiferent că acestea erau sau nu funcționale sau

deșeuri), și după data de 11 mai2005, situație recunoscută de chiar

reprezentantul societății care a solicitat proprietarului, în iunie 2005, să

desemneze o persoană în prezența căreia firma specializată contractată „în

vederea ridicării deșeurilor” să poată acționa.

La 20 iunie 2005, părțile au

semnat procesul-verbal de predare primire, în care s-a consemnat starea

efectivă a spațiului și poziția părților, precum și disponibilitatea părților

ca, într-un timp rezonabil, să soluționeze, pe cale amiabilă, aspectele rămase

în divergență.

La 29 iunie 2006, a fost

întocmit procesul-verbal prin care s-a constatat eliberarea spațiului de

deșeuri.

Nici la această dată

reclamanta s-a aflat în situația de a fi în măsură să beneficieze de folosința

spațiului, de vreme ce, pentru lămurirea aspectelor privitoare la starea

tehnică a spațiului, a fost necesară conservarea lui, până la soluționarea

cererii de asigurare dovezi, cu care reclamanta investise instanța la 17 iunie

2005.

Expertiza tehnică a fost

efectuată la 24 august 2005, Judecătoria Constanța a admis cererea formulată în

procedura prevăzută de art. 235 C. proc. civ., la 4 octombrie 2005, iar

împotriva încheierii, pârâta a declarat recurs.

Abia începând cu luna

noiembrie, după efectuarea reparațiilor impuse spre a asigura funcționalitatea

spațiului, reclamanta a fost în măsură să procedeze la închirierea spațiului

către alte societăți.

În raport de această

situație, reclamanta a încercat un prejudiciu, respectiv a fost lipsită de a

exploata, fie direct, fie prin închiriere, un spațiu funcțional, deși

prerogativele dreptului de proprietate a cărui titulară este o îndreptățeau în

acest sens.

Imputabilă pârâtei este

fapta de a nu fi eliberat imobilul la data de 3 mai 2005, când contractul a

încetat consecință a denunțării. Intențiile la nivel declarativ din partea

pârâtei, de predare a spațiului, nu au echivalat cu eliberarea acestuia.

Obligația locatarului de

restituire a lucrului închiriat, la încetarea contractului, este consacrată de

dispozițiile art. 1431 – art. 1432 C. civ.

Ori de câte ori o normă

obligă o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință care nu este

respectată, ne aflăm în situația unei inacțiuni ilicite care se circumscrie

faptei ilicite, condiție a antrenării răspunderii delictuale.

Prejudiciul încercat de

reclamantă prin imposibilitatea de exploatare a spațiului a fost consecința

directă a faptei pârâtei, săvârșită cu vinovăție, de a nu se conforma

obligației de predare, în termenii consacrați de lege, deci raportul de

cauzalitate s-a verificat în speță.

Răspunderea patrimonială a

persoanei juridice apare ca o componentă a participării sale, în nume propriu,

la circuitul civil, astfel încât este permisă angajarea răspunderii delictuale,

în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ.

Cât privește întinderea

acestui prejudiciu, prima instanță a apreciat întemeiate în parte pretențiile

reclamantei.

S-a respins solicitarea

reclamantei de omologare a concluziilor expertizei efectuate de ing. G.G., care

a stabilit contravaloarea lipsei de folosință la 945.274,76 lei, întrucât nu a

argumentat evaluarea prin raportare la elemente concrete, ci doar cu trimitere

la studiul „pieței imobiliare pe anii 2005 și 2006” și la potențialul interes

al firmelor de a se orienta spre închirierea spațiilor de natura celui în

discuție.

Acceptând raportarea la

valoarea chiriei înscrisă în contractul nr. 103/2003 nu s-a transferat analiza

pe tărâmul răspunderii contractuale, așa cum a susținut reclamanta.

În mod judicios, colectivul

de 3 experți, pornind de la semnificația lingvistică a „prejudiciului”,

nerealizarea unei valori pe care s-a contat, s-au raportat la un cuantum lunar

al contravalorii lipsei de folosință egal cu al chiriei convenită de părți, de

13.913 dolari S.U.A./lună.

Un argument în plus în acest

sens este reprezentat de disponibilitatea declarată de reclamantă, după

încetarea contractului, de a încheia cu SC C.C.H.R. SRL, un nou contract, „în

aceleași condiții financiare”.

Prin urmare, instanța a

apreciat corectă, în raport de criteriile folosite, evaluarea prejudiciului

cauzat prin lipsa de folosință a spațiului, aferentă perioadei 3 mai 2005 - 1

noiembrie 2005, la suma de 206.224 lei, astfel cum a fost stabilită de

colectivul de 3 experți.

În intervalul celor 6 luni,

lipsa de folosință a avut drept cauză neeliberarea imobilului de către pârâtă

(până la 29 iunie 2005), iar ulterior necesitatea conservării lui în vederea

efectuării expertizei tehnice în procedura asigurării de dovezi.

La 4 octombrie 2005, prin

încheierea pronunțată în dosarul nr. 6566/2005 al Judecătoriei Constanța, a

fost omologată expertiza tehnică efectuată la 24 august 2005 de ing. G.L., așa

încât nu subzista niciun motiv ca imobilul să fi fost „conservat” și după

această dată și, astfel, să se justifice adăugarea unui interval de timp

suplimentar.

În ceea ce privește

pretențiile referitoare la prejudiciul cauzat prin deteriorările aduse

spațiului și lipsa unor bunuri, s-a reținut că, la 12 decembrie 2003, când

părțile au perfectat convenția de închiriere, nu a fost întocmit un proces

verbal de predare-primire.

Chiar dacă nu a fost

întocmit un înscris care să fie denumit generic „proces verbal de

predare-primire”, situație ce poate fi explicată prin faptul că SC C.C.H.R. SRL

se afla în folosința spațiului, a avut loc o constatare a stării tehnice a

spațiului, concluzie ce se desprinde din întocmirea Anexei 2 la contract în

care au fost enumerate lucrările de renovări și reparații "necesare"

spațiului, precum și din răspunsul la pct. 8 din interogatoriul reclamantei.

Deși reclamanta pârâtă a

pretins că SC C.C.H.R. SRL nu și-a îndeplinit aceste obligații, susținerea sa

nu a fost probată prin niciun mijloc de dovadă. Dimpotrivă, înscrisul

înregistrat la societatea pârâtă sub nr. 1561 din 30 iunie 2004, însușit de

părți prin semnătură, este de natură să infirme apărările pârâtei.

S-a considerat corectă

trimiterea pe care reclamanta o face la dispozițiile art. 1432 C. civ.,

potrivit cu care, în lipsă de inventar se prezumă că locatarul a primit lucrul

închiriat în starea în care locatorul era dator a-l preda și trebuie să-l

restituie în aceeași condiție, „afară numai când ar putea proba contrariul”.

S-a reținut că reclamanta

pârâtă SC G.C. SRL a transmis pârâtei reconveniente folosința imobilului compus

din clădiri (10 poziții), construcții anexe (5 poziții) și îmbunătățiri la

teren și construcții (35 poziții), adică exact ceea ce a adjudecat la 29

septembrie 2003.

Cu privire la destinația

acestor clădiri, aspectul controversat îl constituie funcționalitatea pe care o

avea construcția denumită în toate „Anexele” care au însoțit contractele în

succesiunea lor, din 1992 și până la momentul când a intervenit contractul de

închiriere 103/2003 „clădire fabrică”.

Reclamanta SC G.C. SRL a

pretins pe parcursul cercetării judecătorești că, la încetarea contractului

urma a prelua construcția, „hală de producție”, în vreme ce pârâta a susținut

că, la 12 decembrie 2003, spațiul în discuție nu mai avea această destinație

și, implicit nici dotările aferente liniei de producție.

În succesiunea actelor ce

privesc imobilul și în documentația cadastrală, părțile componente ale acesteia

sunt identificate prin cod C 131 A, depozit și C 131 B, hală producție. În

anexele ce au însoțit actul de adjudecare și procesul verbal de predare-primire

dintre SC G.C. SRL și SC M.O. SA, imobilele au fost descrise generic, fără să

fie prezentate și echipamentele care ar da funcționalitatea corespunzătoare

destinației ce ar implica-o denumirea clădirii „hală producție”.

Restituirea „în aceeași

condiție” a imobilului, în raport de probele administrate, presupune lăsarea

spațiilor în starea tehnică astfel cum ea a fost stabilită de părți ca existând

la data la care s-a încheiat contractul de închiriere și anexele sale,

respectiv s-a semnat înscrisul care cuprindea „situația lucrărilor executate”.

A rezultat din cuprinsul

acestui înscris, care emană de la reclamanta SC G.C. SRL că lucrările de

reparații și renovări executate la spațiile închiriate au vizat și montarea

unui sistem de iluminat nou la depozitul (fostă hală de producție).

Așadar, clădirea, C 131 B,

numită „hală producție” avea la data de 30 iunie 2004 destinația și

funcționalitatea unui depozit, în acest sens fiind chiar recunoașterea

reclamantei.

În procesul verbal de

predare-primire din 20 iunie 2006, în referire la deficiențele din „hala

producție” sunt arătate lipsurile și degradările (ex. țeavă incendiu spartă,

lipsă furtun incendiu și aeroterme etc.), nefiind menționată lipsa utilajelor

și echipamentelor ce compuneau linia de îmbuteliere.

Față de mențiunile

procesului verbal din 20 iunie 2005, dacă ar fi existat la momentul încheierii

contractului de închiriere în clădirea denumită hală de producție, linia de

fabricație, nu se putea omite menționarea lipsei echipamentelor și utilajelor

ce o compuneau, care erau de anvergură față de o bucată de priză sau un

comutator, bunuri evidențiate ca fiind lipsă.

Deci, nu era vorba despre o

omisiune de consemnare a lipsei liniei de fabricație ci, dimpotrivă,

nemenționarea acesteia se corelează cu arătarea din „situația de lucrări” la

„depozitul (fosta hală de producție)”.

La 21 decembrie 2001, în

procesul verbal de inventariere al mijloacelor fixe ale S.I.C.C.C. SA -

societate absorbită de SC C.C.H.R. SRL s-a prevăzut că în locația din Constanța

„nu se mai desfășoară activitatea de producție”.

În același proces verbal din

21 decembrie 2001 s-a arătat că unele utilaje de producție erau deja în dotarea

laboratorului din locația Ploiești, cele neamortizate folosite în cadrul

atelierului auto, iar parte propuse pentru scoaterea din funcțiune și casare.

Faptul că nu a fost

prezentat un proces verbal definitiv de casare, apărare a reclamantei, că nu a

fost respectată legislația specială în materie, nu este de natură a argumenta

existența liniei de producție, infirmată de celelalte înscrisuri la care am

făcut referire.

Echipamentele și utilajele

nu sunt afectate unei clădiri, ci unei activități, aspect care, corelat cu cele

reținute din analiza înscrisurilor, conduce la concluzia că hala, la momentul

în care părțile au semnat contractul de închiriere și anexele în care s-a

constatat starea tehnică, nu mai avea linia de fabricație.

Raportul de expertiză

efectuat de ing. G.L., invocat de reclamantă, din această perspectivă, nu

prezintă relevantă, căci prin acesta „au putut fi constatate” degradările și

lipsurile existente la 24 august 2005, fără însă a putea fi identificat

momentul la care ele au intervenit.

Concluziile expertului G.L.,

relativ la dezafectarea liniei de fabricație, care „ar fi fost luată de chiriaș

la plecarea din spațiu”, au fost înlăturate față de celelalte probe analizate,

instanța nefiind legată de concluziile expertizei care exced componentelor

expertului, ci doar de constatările de fapt care privesc aspectele de

specialitate.

De altfel, s-a insistat în

raportul de expertiză efectuat în asigurarea de dovezi, asupra identității

perfecte între anexele contractelor intervenite în perioada 2002 - 2004, în

care au fost descrise ce compun imobilul, care la predare se menționau a fi în

stare tehnică bună.

Nu s-a observat însă

cuprinsul procesului verbal din 31 ianuarie 2003, semnat de reprezentanții SC

M.O. SA și S.I.I.C.C.C. SA, în care se menționează că „au fost excluse din

contractul inițial de închiriere hala de producție și terenul aferent”.

Față de cele reținute, au

fost dovedite apărările pârâtei SC C.C.H.R. SRL, potrivit cu care clădirea

„hală de producție” era în fapt depozitul, care, spre a avea această funcționalitate

nu putea fi afectat și de linia de producție.

Degradările pe care le

prezintă celelalte locații ale imobilului (depozit, sediu administrativ, sală

de mese, vestiare, grupuri sanitare, birou marketing, clădire hidrofor) au fost

dovedite. Ele nu sunt dintre cele cauzate de uzură, ci s-au produs din

dezafectarea clădirilor, de o parte din echipamentele și utilajele care le

asigurau funcționalitatea. Aceasta a rezultat din analiza coroborată a

înscrisurilor (corespondență, procesul verbal de predare-primire din 20 iunie

2005) cu constatările expertizei efectuată în procedura asigurării de dovezi.

Valoarea totală a

prejudiciului a fost evaluată prin raportul de contraexpertiză omologat, la

126.822 lei.

Față de componența

prezentată și din analiza materialului probator, s-a dedus prejudiciul reținut

ca fiind provocat prin dezafectarea halei de producție (119.938 lei), diferența

rezultată fiind de 6.884 lei.

În mod explicit, în raportul

de contraexpertiză s-a menționat că evaluarea nu privește utilajele și

echipamentele enumerate în raportul de expertiză efectuat de ing. G.L.

Evaluarea acestor bunuri a

fost realizată prin expertizele efectuate de expert evaluator Ș.L. și respectiv

raportul efectuat de expert Ț.I.

Prin raportul efectuat de

expert Ț.I., în cele două variante de evaluare (valoarea de înlocuire ca noi a

bunurilor și cea rezultată în urma scăderii proporționale a gradului de uzură),

concluziile au fost justificate prin răspunsul la obiecțiuni, fiind indicată

documentația care a stat la baza stabilirii prețurilor actuale de circulație și

criteriile în raport cu care a fost stabilită uzura.

A fost validat acest raport

de expertiză, în varianta 2, căci altfel ar fi însemnat să ajungă la o

îmbogățire fără justă cauză a reclamantei pârâte.

Potrivită evaluării în

varianta 2, contravaloarea bunurilor lipsă era de 262.297 lei, din care

valoarea instalațiilor halei de îmbuteliere, 120.641 lei.

Față de argumentele expuse,

prin necuprinderea instalației de îmbuteliere din depozitul (fostă hală de

producție) în sfera lucrărilor dezafectate de pârâtă, s-a reținut că

prejudiciul încercat de reclamanta pârâtă prin lipsirea imobilului de parte din

bunurile ce îi asigurau funcționalitatea era de 141.656 lei (262.297 lei -

120.641 lei).

Fapta pârâtei SC C.C.H.R. SRL

care și-a însușit unele bunuri, utilaje și echipamente aferente spațiilor, și

prin aceasta a provocat și degradări clădirilor din proprietatea reclamantei se

circumscrie ilicitului delictual și urmează a fi sancționată, în temeiul art. 998

– art. 999 C. civ.

Pretențiile reclamantei

inserate la pct. 2 din petitul acțiunii, a căror câtime a fost majorată, au

fost admise în limita celor reținute ca fiind dovedite, respectiv, 148.540 lei.

Pretenția reconvențională a

pârâtei SC C.C.H.R. SRL, de obligare a reclamantei la restituirea centralei

termice și instalației de încălzire din clădirea denumită „garaj auto”, a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pârâta reconvenientă a

invocat dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, dovedind că

acestea au fost realizate de SC C.C.H.R. SRL, sens în care stă autorizația de

construcție nr. 39 din 16 aprilie 2001 și documentația primară care a stat la

baza eliberării ei.

Reclamanta pârâtă SC G.C. SRL,

prin întâmpinarea la cererea reconvențională a contestat pretențiile, invocând

dobândirea proprietății și asupra acestor bunuri, prin actul de adjudecare.

A apreciat prima instanță că

probațiunea administrată în cauză a fost de natură a confirma susținerile

reconvenientei, potrivit cu care SC C.C.H.R. SRL a fost proprietarul originar

al bunurilor revendicate, astfel încât în patrimoniu SC M.O. SA nu putea fi

transmis de vânzătoarea S.I.C.C.C. SA, proprietatea imobilelor.

Cu toate acestea, transferul

de proprietate a vizat imobilul cu toate dotările aferente, deci inclusiv

instalațiilor termice și centralele, astfel încât, la licitație, SC G.C. SRL a

adjudecat și aceste bunuri.

S-au considerat a fi

întemeiate apărările reclamantei relativ la incidența în cauză a instituției

vânzării lucrului altuia, SC C.C.H.R. SRL neavând deschisă calea acțiunii în

anulare a actelor translative de proprietate (fiind terț față de acestea), ci

doar acțiunea în revendicare.

Centrala și instalația de

încălzire, prin natura lor fiind bunuri mobile, afectate fondului, au devenit

imobile prin destinație, în accepțiunea art. 468 – art. 469 C. civ.

Vânzarea la licitație a

imobilului, prin formalitățile anterioare, permitea potrivit art. 504 alin. (1)

C. proc. civ., tuturor celor care pretindea vreun drept asupra imobilului să-l

anunțe executorului, înainte de data fixată pentru vânzare, sub sancțiunea de a

nu li se mai lua în considerare.

Neinvocând proprietatea

asupra bunurilor acum revendicate, înainte de vânzarea silită a imobilului,

inclusiv cu centrala și instalația de încălzire, titlul de care s-a prevalat SC

C.C.H.R. SRL (autorizația de construcție) nu a fost considerat preferabil celui

al reclamantei, terț adjudecatar care a plătit prețul.

S-a dat eficiență titlului

de proprietate al reclamantei pârâte care la licitație a adjudecat imobilul,

fără fraudă sau opoziție din partea adevăratului proprietar.

Față de aceste aspecte,

soluția primei instanțe în dezlegarea raporturilor juridice litigioase, a fost

cea de admitere în parte a acțiunii, astfel cum au fost precizate, consecință a

mărimii câtimii pretențiilor, în sensul obligării pârâtei reconveniente la

plata cu titlu de despăgubiri civile a sumei de 354.764 lei (206.224 lei,

contravaloare lipsă folosință imobil și 148.540 lei, contravaloare degradări

aduse spațiului și obiecte lipsă). Față de dispozițiile art. 1169 C. civ.,

diferența pretențiilor a fost respinsă, ca nefondată, ca și cererea

reconvențională dedusă judecății de pârâta reconvenientă.

În considerarea culpei

procesuale, pârâta SC C.C.H.R. SRL a fost obligată către reclamantă la plata

cheltuielilor judiciare ocazionate de proces, constând în taxă judiciară de

timbru și timbru judiciar, onorariu avocat, onorarii expertize, inclusiv cea

efectuată în procedura asigurării de dovezi.

Cererea de majorare a

onorariului formulată de expert Ț.I. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cu

motivarea că raportul de expertiză a fost însoțit numai de o „notă de evaluare”,

iar nu și de decontul cheltuielilor care să justifice suplimentarea onorariului,

așa cum se dispune prin art. 22 din O.G. nr. 2/2000.

Tocmai în considerarea

complexității lucrării și a volumului de muncă ce-l necesita, instanța a

stabilit onorariul la 1.500 lei, cuantum care depășește toate celelalte

onorarii stabilite pentru ceilalți 5 experți ce au efectuat lucrări în dosar.

În temeiul dispozițiilor art.

274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată către reclamantă la plata

cheltuielilor de judecată, 6.256 lei, proporțional cu valoarea pretențiilor

admise.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanta SC G.C. SRL, pârâta SC C.C.H.R. SRL și expertul

tehnic Ț.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta SC G.C. SRL a

susținut prin cererea de apel că, în mod nelegal, instanța de fond a înlăturat

concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul G.G., acesta

determinând just prejudiciul adus prin lipsirea reclamantei de folosința

spațiului al cărui proprietar este. Faptul că instanța de fond a omologat al

doilea raport de expertiză este nelegal, cât timp acesta a fost contestat de

ambele părți, iar valoarea cuprinsă în contractul de închiriere a reflectat

înțelegerea părților asupra chiriei în anul 2003, iar prejudiciul a fost cauzat

în anul 2005, când prețurile pe piața imobiliară erau majorate.

A apreciat apelanta

reclamantă că raportul de expertiză avut în vedere de către prima instanță nu a

răspuns obiectivelor încuviințate în prealabil, deși determinarea lipsei de

folosință prin studiul prețurilor practicate pe piața imobiliară putea fi

efectuată de către experți.

Un alt motiv de nelegalitate

invocat de apelanta reclamantă SC G.C. SRL vizează întinderea prejudiciului

doar până în luna noiembrie, cu toate că raportul de expertiză efectuat de

expertul G.G. a stabilit că, pentru a aduce spațiul în starea inițială era

necesară efectuarea de mai multe lucrări care se întindeau pe o perioadă de 2

luni.

În ceea ce privește

modalitatea de soluționare a capătului doi de cerere, a apreciat apelanta

reclamantă că instanța de fond, în mod nelegal, a scos valoarea unor bunuri din

întinderea prejudiciului, cu toate că aceste bunuri erau aferente spațiului

închiriat, fiind făcută o gravă confuzie între linia de îmbuteliat și

instalațiile aferente imobilului.

Deși instanța de fond a

reținut că instalațiile evaluate de experți au fost mutate în anul 2001 la

locația din Ploiești, apelanta a apreciat a fi nelegale aceste considerente,

susținând că toate aceste instalații au fost cuprinse în contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1834 din 24 februarie 2002, prin care a

dobândit dreptul de proprietate asupra întregului activ. Faptul că societatea

apelantă a închiriat acest spațiu cu destinația de depozit nu înseamnă, în

accepțiunea sa, că instalațiile nu mai existau în imobilul respectiv, ci doar

că nu se mai producea băutura gazoasă.

Valoarea prejudiciului,

calculată cu luarea în considerare a uzurii lucrurilor, a fost contestată de

apelanta reclamantă pentru că, în opinia sa, prejudiciul real este compus din

valoarea de piață a acestor instalații, la momentul actual, fiind astfel în

imposibilitate de a procura bunurile cu gradul de uzură reținut în hotărârea

contestată.

Cu privire la cheltuielile

de judecată, a criticat SC G.C. SRL modalitatea de acordare a acestora, arătând

că a efectuat cheltuieli de 22.574 lei, iar numai pentru pretențiile care i-au

fost admise era calculată o taxă de timbru de4 6.734,16 lei, superioară

cuantumului reținut de instanță ca fiind datorat de pârâta reconvenientă.

În apelul său, SC C.C.H.R. SRL

a solicitat schimbarea hotărârii apelate, respingerea cererii principale ca

nefondate și admiterea cererii reconvenționale, cu obligarea reclamantei pârâte

la plata cheltuielilor de judecată.

A criticat pârâta

reconvenientă atât sentința civilă nr. 531 din 3 martie 2008, cât și încheierea

premergătoare prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii

întemeiată pe dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

A opinat SC C.C.H.R. SRL că

procedura concilierii directe a fost viciată în prezenta cauză, nefiind anexate

invitației la conciliere toate înscrisurile pe care își întemeiase reclamanta

pretențiile, nefiind precizat temeiul de drept al cererii și neexistând

identitate între obiectul convocării la conciliere și obiectul cererii de

chemare în judecată.

În ceea ce privește fondul dreptului

dedus judecății a apreciat apelanta pârâtă că nu sunt îndeplinite cerințele

răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul nu este cert, reclamanta

nefăcând dovada întinderii acestuia, spațiul fiind pus la dispoziția

proprietarului la 11 mai 2005 și luat în primire abia la 20 iunie 2005.

Astfel, a învederat apelanta

că nu i se poate reține în sarcina sa existența vreunei fapte ilicite, cât timp

reclamantei îi aparține culpa pentru întârzierea preluării imobilului.

Chiar dacă s-ar putea reține

vreo faptă ilicită în persoana pârâtei reconveniente, aceasta ar privi perioada

3 mai 2005 – 11 mai 2005, fiind contestată obligarea sa la plata de despăgubiri

calculate până în luna noiembrie 2005.

Cu privire la raportul de

cauzalitate între faptă și prejudiciu s-a opinat în prezentul apel că această

condiție a răspunderii delictuale nu a fost dovedită, iar pentru existența

vinovăției era necesar ca reclamanta să probeze că fapta ilicită a fost

săvârșită de către organele de conducere ale SC C.C.H.R. SRL.

Un alt motiv de critică al

hotărârii apelate îl constituie luarea în calcul a unui grad de uzură mai mic

decât trebuia în conformitate cu prevederile legale, apreciind apelanta că

estimarea uzurii s-a făcut pur subiectiv, fără ca expertul să aibă posibilitatea

de a vedea efectiv bunurile.

Modalitatea de soluționare a

cererii reconvenționale a fost criticată de SC C.C.H.R. SRL care a învederat în

prezenta cale de atac faptul că activele revendicate au fost în proprietatea S.I.C.C.,

regăsindu-se după fuziune, în inventarele pârâtei reconveniente, nefiind

înscrise în listele anexe la contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie

2002.

Apelul formulat de expertul

tehnic mobiliar Ț,I. a vizat soluția instanței de fond privind respingerea

cererii de majorare a onorariului încuviințat inițial.

Prin decizia nr. 118 din 2

iulie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile formulate de reclamantă

și de pârâta-reconvenientă și a schimbat în parte sentința apelată în sensul

admiterii cererii reconvenționale precizate și obligării reclamantei la

restituirea centralei termice și a instalației de încălzire din clădirea „garaj

auto”.

S-a dispus obligarea

pârâtei-reconveniente la plata sumei de 7.585 lei cheltuieli de judecată.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

S-a dispus obligarea

pârâtei-reconveniente la plata sumei de 4.375 lei cheltuieli de judecată în

apel, după efectuarea compensării.

S-a respins, ca nefondat,

apelul expertului Ț.I.

În motivarea deciziei s-a

reținut că apelul reclamantei este fondat în ceea ce privește modalitatea de

acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât acesteia i se cuvine

contravaloarea taxei de timbru, precum și sumele achitate cu titlu de onorarii

cuvenite experților și apărătorului ales.

În ceea ce privește motivul

de apel invocat de reclamantă în ceea ce privește întinderea prejudiciului ce

i-a fost cauzat prin lipsa de folosință a imobilului s-a respins, ca

neîntemeiat, întrucât în speță reclamanta este îndreptățită să primească numai

daune interese echivalente cu contravaloarea folosinței spațiului.

În raport cu probele

administrate s-a reținut că a fost corect stabilită perioada în care reclamanta

a fost lipsită de folosința imobilului pe care-l deține, prin fapta culpabilă a

pârâtei de nepredare a imobilului în starea inițială în care l-a primit la

încheierea contractului de închiriere nr. 103/2003.

Referitor la deteriorările

produse spațiului închiriat s-a reținut că instanța de fond a procedat legal

când a validat raportul de expertiză efectuat de Ț.I. luând în considerare

varianta a 2-a prin determinarea contravalorii bunurilor cu scăderea

proporțională a gradului de uzură.

Susținerile apelantei

reclamante privind stabilirea contravalorii bunurilor conform prețurilor de

achiziție s-au respins ca nefondate întrucât sunt în contradicție cu

prevederile art. 1431 C. civ.

Critica apelantei privind

neincluderea în prejudiciul cauzat a contravalorii liniei de îmbuteliere s-a

respins întrucât nu este susținută de probele administrate, iar procesul verbal

de predare-primire, încheiat de părțile în litigiu cuprinde punctele de vedere

exprimate cu privire la fiecare deficiență a imobilului ce a format obiectul

locațiunii și bunurilor închiriate odată cu activul principal.

În ceea ce privește apelul

pârâtei-reconveniente SC C.H.R. s-a reținut că din înscrisurile depuse la dosar

rezultă că centrala termică și instalația de încălzire sunt proprietatea

pârâtei, nefiind prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

Societatea de îmbuteliat C.C. SA cu SC M.O. la 24 septembrie 2002; ceea ce o

îndreptățește pe pârâtă să pretindă restituire.

Criticile aduse de pârâtă

asupra modului de soluționare a cererii principale au fost considerate

nefondate întrucât instanța de fond a soluționat corect excepția

inadmisibilității întemeiată pe dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.,

în sensul respingerii, din moment ce nu s-a dovedit producerea unei vătămări.

Apelul formulat de expertul

tehnic Ț.I. a fost considerat nefondat întrucât nu se justifică cererea de

majorare a onorariului inițial de 1.500 lei.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanta, pârâta și expertul tehnic.

Recurenta reclamantă a

formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că în

mod nelegal instanța de apel nu a admis apelul în ceea ce privește întinderea

despăgubirilor pentru primul și al doilea capăt de cerere (pentru lipsa de

folosință și pentru contravaloarea obiectelor lipsă și a degradărilor aduse

spațiului).

Recurenta reclamantă

consideră că instanța trebuia să țină seama de expertiza efectuată de G.G. și

susține că acțiunea fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală nu putea

fi omologată opinia experților potrivit căreia nu se poate determina valoarea

lipsei de folosință în raport de prețurile practicate pe piață și gradului de

uzură nemaiaplicându-se art. 1431 C. civ.

Ultimul motiv de recurs

vizează soluția pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește admiterea

cererii reconvenționale având ca obiect revendicarea centralei termice.

Recurenta-reclamantă mai

susține că în mod nelegal instanța de apel a admis apelul intimatei în ceea ce

privește cererea reconvențională întrucât art. 1909 alin. (1) C. civ.,

instituie o prezumție absolută de proprietate în favoarea sa decurgând din

posesia de bună credință.

Recursul reclamantei este

nefondat.

Motivele de recurs invocate

de reclamantă nu constituie veritabile motive de nelegalitate a hotărârii

atacate ci reprezintă motive de netemeinicie invocate și în susținerea

apelului.

În ceea ce privește

susținerea recurentei care se referă la plata despăgubirii pentru lipsa de

folosință a imobilului se constată că este neîntemeiată întrucât în mod corect

instanța de fond și de apel au reținut că expertul G.G. nu și-a raportat

evaluarea la elemente concrete, ci a făcut doar trimitere la un studiu al

pieței imobiliare pe anii 2005 – 2006 și la un potențial interes al firmelor de

a se orienta spre închirierea spațiului de natura celui din litigiu. Drept

urmare, în mod corect acest raport de expertiză a fost considerat neconcludent

de instanța de fond și s-a dispus efectuarea unui raport de contraexpertiză de

către 3 experți, care a stat la baza soluției pronunțate în cauză.

În ceea ce privește

întinderea prejudiciului, se reține că motivarea instanței de apel este

suficient de clară și cuprinzătoare și că a fost omologat raportul de

contraexpertiză care a stabilit contravaloarea lipsei de folosință a spațiului

în raport cu chiria lunară plătită pentru acest spațiu.

Susținerile recurentei

fundamentate pe expertiza G.G. nu pot fi reținute întrucât aceasta a fost

înlăturată de instanța de fond, fiind considerată neconcludentă.

În ceea ce privește motivul

de recurs referitor la soluția pronunțată pentru al doilea capăt de cerere se

constată că este neîntemeiat întrucât instanța de fond și instanța de apel au

motivat soluția de a nu lua în calculul despăgubirilor bunurile aferente halei

de producție (liniei de îmbuteliere) în raport cu probele administrate în cauză

din care rezultă că, clădirea denumită „hala de producție” era un depozit care

nu putea fi afectat și de linia de producție. Ca atare în mod corect a fost

respinsă cererea de acordare a despăgubirilor aferente liniei de producție.

În mod greșit susține

recurenta că situația în care bunurile lipsesc nu mai poate fi aplicat

principiul prevăzut de art. 1431 C. civ., deoarece în speță prejudiciul nu

constă în lipsa sau deteriorarea unor bunuri noi, astfel că pârâta nu poate fi

obligată la plata contravalorii unor bunuri noi, ci în raport cu uzura

acestora.

Motivul de recurs care

vizează admiterea cererii reconvenționale este nefondat întrucât din

coroborarea probelor dosarului rezultă că instanța de apel a reținut în mod

corect că activele „centrala termică” și „centrala de încălzire” sunt

proprietatea pârâtei și în consecință a dispus obligarea pârâtei la restituirea

acestora.

Recurenta pârâtă a formulat

recurs în temeiul art. 304 alin. (7) C. proc. civ., susținând că nu s-a motivat

respingerea motivelor de apel referitoare la neîndeplinirea condițiilor

răspunderii civile delictuale pentru aplicarea coeficientului de uzură stabilit

de contraexpertiză.

În subsidiar, recurenta

invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 susținând că nu sunt

îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, prejudiciul nu

este cert, nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite, nu există raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nu există prejudiciu.

Recursul pârâtei este

nefondat întrucât instanța de apel a grupat toate motivele de apel formulate de

ambele părți care vizau existența și întinderea prejudiciului și prin soluția

pronunțată a răspuns la toate criticile formulate de părți.

În ceea ce privește motivul

de recurs referitoare la neîndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii

civile delictuale este nefondat întrucât:

- existența și întinderea

prejudiciului a fost dovedită cu rapoartele expertiză efectuate în cauză;

- fapta ilicită a fost

dovedită prin nepredarea spațiului în litigiu și prin nerecunoașterea stării

reale a spațiului și a cauzelor apariției deteriorărilor bunurilor, ceea ce a

determinat efectuarea cererii de asigurare de dovezi;

- există legătură de

cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită din moment ce s-a pus în discuție

lipsa de folosință a spațiului și deteriorarea acestuia;

- vinovăția

recurentei-pârâte rezultă din poziția exprimată cu ocazia întocmirii procesului

verbal de predare-primire în care recunoaște o parte din deteriorări și o parte

din bunurile lipsă cât și din procesul verbal de conciliere în care este de

acord să achite o sumă aferentă lipsei de folosință și deteriorărilor

existente.

În ceea ce privește motivul

de recurs referitor la uzura aplicată bunurilor este nefondat întrucât uzura

aplicată bunurilor s-a făcut după ce expertul a efectuat deplasarea la fața

locului pentru a constata starea acestora.

Prin recursul declarat

expertul tehnic Ț.I. susține că în mod greșit s-a respins cererea de majorare a

onorariului provizoriu.

Recursul este nefondat

întrucât onorariul se stabilește în raport cu volumul de muncă depus de expert,

iar în speță instanța a apreciat că nu se justifică cererea de majorare față de

onorariul inițial de 1.500 lei deoarece acesta a fost stabilit proporțional cu

munca depusă.

Pentru aceste considerente

recursurile urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta SC G.C. SRL Constanța, de pârâta SC C.C.H.R.

SRL București și de expertul tehnic Ț.I. împotriva deciziei nr. 118/ COM din 2

iulie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială,

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2009.