ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2631/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 531 din 3 martie 2008, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC G.C. SRL Constanța și a obligat pârâta SC C.H.R. la plata sumei de 206.224 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 3 mai 2005 – 1 noiembrie 2005 și a sumei de 148.540 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea obiectelor lipsă și a degradărilor produse spațiului. S-au respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamantei și ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâtă. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de majorare a onorariului formulată de expertul Ț.I.

S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 6.256 lei cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței s-a reținut că imobilul situat în localitatea Ovidiu, compus din teren, 21.275 m.p. și construcții, s - 5.196 m.p., proprietatea SC S.I.C.C.C. SA a făcut obiect al actului translativ de proprietate autentificat sub nr. 1834 din 24 septembrie 2002 perfectat de SC M.O. SA - fostă SC H.C.S. SA. SC M.O. SA, din condiția de proprietar, a închiriat imobilul construit și neconstruit (astfel cum a fost descris în contractul autentificat sub nr. 1834 din 24 septembrie 2002) către SC I.I.C.C.C. SA, până la 31 ianuarie 2003 (art. 4 din contract). Imobilul proprietatea SC M.O. SA a fost valorificat prin vânzarea la licitația din 26 septembrie 2003. Procesul verbal de predare-primire a imobilului ce a făcut obiectul urmăririi silite, adjudecat de SC G.C.

SRL, încheiat la 10 octombrie 2003 este însoțit de lista anexă în care sunt individualizate clădirile (10 poziții), construcțiile anexe (5 poziții) și îmbunătățirile la teren și construcții anexe (35 poziții). La 12 decembrie 2003, noul proprietar SC G.C. SRL a perfectat cu SC C.C.H.R. SRL, contractul de închiriere pentru imobilul situat în Ovidiu, identificat prin număr cadastral 2-381/3, durata fiind convenită de părți pentru o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea încetării înainte de termen, prin denunțarea unilaterală, sub condiția notificării intenției celeilalte părți cu cel puțin 180 zile înainte de data la care contractul încetează ca efect al denunțării. Chiriașul SC C.C.H.

SRL a anunțat concediul prin adresa nr. 9354, comunicată proprietarului la 3 noiembrie 2004. Astfel, părțile litigante s-au aflat în executarea contractului în intervalul de timp cuprins între 12 decembrie 2003 și 3 mai 2005, dată la care efectele contractului au încetat, consecință a denunțării unilaterale venite din partea chiriașului SC C.C.H. SRL. Imobilul care a făcut obiectul închirierii nu a fost eliberat la data de 3 mai 2005, de către SC C.C.H.R. SRL, iar în cursul lunii mai 2005, între părți s-a purtat o amplă corespondență relativ la termenii și condițiile în care urma a se proceda la predarea-primire imobilului, operațiune care a fost realizată abia la 20 iunie 2005, când a fost semnat de către reprezentanții celor două societăți procesul verbal de predare-primire.

Reclamanta a precizat fără echivoc că pretențiile sale au ca izvor abuzul de drept al pârâtei reconveniente, săvârșit după încetarea contractului, prin denunțare unilaterală. Sancționarea pârâtei s-a solicitat a fi realizată în considerarea culpei extracontractuale a acesteia, pentru fapte săvârșite ulterior încetării contractului. Deci, nu s-a pus problema unei acțiuni mixte sau în completarea antrenării răspunderii contractuale prin cea delictuală, nici a opțiunii între cele două acțiuni, de vreme ce izvorul raportului juridic de obligație nu îl constituie actul juridic, ci un fapt juridic, cauzator de prejudicii. În folosința imobilului situat în Ovidiu, pârâta SC C.C.H. România SRL s-a legitimat din condiția de chiriaș, doar pentru perioada cuprinsă între 12 decembrie 2003 - 3 mai 2005. Încetarea contractului implica predarea către proprietar a spațiului închiriat în starea în care l-a preluat, mai puțin uzura normală.

În condițiile în care la data perfectării contractului de închiriere, pârâta SC C.C.H.R. SRL avea în exploatare imobilul, nu a fost necesară operațiunea de predare-primire. Constatarea stării tehnice a imobilului a fost însă realizată de reprezentanții celor două societăți, numai prin aceasta găsindu-și explicație întocmirea Anexei 2 la contract, prin care proprietarul s-a obligat să remedieze deficiențele spațiului. Lucrările de reparații și renovări necesare, au fost stabilite „de comun acord” de către părți, după cum a rezultat din cuprinsul înscrisului însușit prin semnătură. Din corespondența părților, referitoare la condițiile în care urma să aibă loc eliberarea spațiului și predarea acestuia către proprietar, instanța a constatat că nu a existat un refuz nejustificat de preluare a spațiului din partea reclamantei.

Această concluzie a fost susținută și de mențiunile procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc la 11 mai 2005, semnat de reprezentanții celor două societăți „care nu au căzut de acord cu predarea-primirea”, dar și din cuprinsul proiectului de tranzacție întocmit de pârâtă, comunicat prin fax la 2 iulie 2005), potrivit cu care „din cauza unor probleme de natură tehnică, eliberare și predarea efectivă (..) s-a făcut la data de”. Ceea ce a analizat instanța în speță nu a fost măsura în care pârâta a exploatat și beneficiat efectiv de spațiu, ci dacă prin neeliberarea sa a determinat imposibilitatea de folosire de către reclamantă. Bunuri aparținând SC C.C.H.R.

SRL se regăseau în spațiu (indiferent că acestea erau sau nu funcționale sau deșeuri), și după data de 11 mai2005, situație recunoscută de chiar reprezentantul societății care a solicitat proprietarului, în iunie 2005, să desemneze o persoană în prezența căreia firma specializată contractată „în vederea ridicării deșeurilor” să poată acționa. La 20 iunie 2005, părțile au semnat procesul-verbal de predare primire, în care s-a consemnat starea efectivă a spațiului și poziția părților, precum și disponibilitatea părților ca, într-un timp rezonabil, să soluționeze, pe cale amiabilă, aspectele rămase în divergență. La 29 iunie 2006, a fost întocmit procesul-verbal prin care s-a constatat eliberarea spațiului de deșeuri.

Nici la această dată reclamanta s-a aflat în situația de a fi în măsură să beneficieze de folosința spațiului, de vreme ce, pentru lămurirea aspectelor privitoare la starea tehnică a spațiului, a fost necesară conservarea lui, până la soluționarea cererii de asigurare dovezi, cu care reclamanta investise instanța la 17 iunie 2005. Expertiza tehnică a fost efectuată la 24 august 2005, Judecătoria Constanța a admis cererea formulată în procedura prevăzută de art. 235 C. proc. civ., la 4 octombrie 2005, iar împotriva încheierii, pârâta a declarat recurs. Abia începând cu luna noiembrie, după efectuarea reparațiilor impuse spre a asigura funcționalitatea spațiului, reclamanta a fost în măsură să procedeze la închirierea spațiului către alte societăți.

În raport de această situație, reclamanta a încercat un prejudiciu, respectiv a fost lipsită de a exploata, fie direct, fie prin închiriere, un spațiu funcțional, deși prerogativele dreptului de proprietate a cărui titulară este o îndreptățeau în acest sens. Imputabilă pârâtei este fapta de a nu fi eliberat imobilul la data de 3 mai 2005, când contractul a încetat consecință a denunțării. Intențiile la nivel declarativ din partea pârâtei, de predare a spațiului, nu au echivalat cu eliberarea acestuia. Obligația locatarului de restituire a lucrului închiriat, la încetarea contractului, este consacrată de dispozițiile art. 1431 – art. 1432 C. civ. Ori de câte ori o normă obligă o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință care nu este respectată, ne aflăm în situația unei inacțiuni ilicite care se circumscrie faptei ilicite, condiție a antrenării răspunderii delictuale.

Prejudiciul încercat de reclamantă prin imposibilitatea de exploatare a spațiului a fost consecința directă a faptei pârâtei, săvârșită cu vinovăție, de a nu se conforma obligației de predare, în termenii consacrați de lege, deci raportul de cauzalitate s-a verificat în speță. Răspunderea patrimonială a persoanei juridice apare ca o componentă a participării sale, în nume propriu, la circuitul civil, astfel încât este permisă angajarea răspunderii delictuale, în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ. Cât privește întinderea acestui prejudiciu, prima instanță a apreciat întemeiate în parte pretențiile reclamantei. S-a respins solicitarea reclamantei de omologare a concluziilor expertizei efectuate de ing.

G.G., care a stabilit contravaloarea lipsei de folosință la 945.274,76 lei, întrucât nu a argumentat evaluarea prin raportare la elemente concrete, ci doar cu trimitere la studiul „pieței imobiliare pe anii 2005 și 2006” și la potențialul interes al firmelor de a se orienta spre închirierea spațiilor de natura celui în discuție. Acceptând raportarea la valoarea chiriei înscrisă în contractul nr. 103/2003 nu s-a transferat analiza pe tărâmul răspunderii contractuale, așa cum a susținut reclamanta. În mod judicios, colectivul de 3 experți, pornind de la semnificația lingvistică a „prejudiciului”, nerealizarea unei valori pe care s-a contat, s-au raportat la un cuantum lunar al contravalorii lipsei de folosință egal cu al chiriei convenită de părți, de 13.913 dolari S.U.A./lună.

Un argument în plus în acest sens este reprezentat de disponibilitatea declarată de reclamantă, după încetarea contractului, de a încheia cu SC C.C.H.R. SRL, un nou contract, „în aceleași condiții financiare”. Prin urmare, instanța a apreciat corectă, în raport de criteriile folosite, evaluarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a spațiului, aferentă perioadei 3 mai 2005 - 1 noiembrie 2005, la suma de 206.224 lei, astfel cum a fost stabilită de colectivul de 3 experți. În intervalul celor 6 luni, lipsa de folosință a avut drept cauză neeliberarea imobilului de către pârâtă (până la 29 iunie 2005), iar ulterior necesitatea conservării lui în vederea efectuării expertizei tehnice în procedura asigurării de dovezi.

La 4 octombrie 2005, prin încheierea pronunțată în dosarul nr. 6566/2005 al Judecătoriei Constanța, a fost omologată expertiza tehnică efectuată la 24 august 2005 de ing. G.L., așa încât nu subzista niciun motiv ca imobilul să fi fost „conservat” și după această dată și, astfel, să se justifice adăugarea unui interval de timp suplimentar. În ceea ce privește pretențiile referitoare la prejudiciul cauzat prin deteriorările aduse spațiului și lipsa unor bunuri, s-a reținut că, la 12 decembrie 2003, când părțile au perfectat convenția de închiriere, nu a fost întocmit un proces verbal de predare-primire. Chiar dacă nu a fost întocmit un înscris care să fie denumit generic „proces verbal de predare-primire”, situație ce poate fi explicată prin faptul că SC C.C.H.R.

SRL se afla în folosința spațiului, a avut loc o constatare a stării tehnice a spațiului, concluzie ce se desprinde din întocmirea Anexei 2 la contract în care au fost enumerate lucrările de renovări și reparații "necesare" spațiului, precum și din răspunsul la pct. 8 din interogatoriul reclamantei. Deși reclamanta pârâtă a pretins că SC C.C.H.R. SRL nu și-a îndeplinit aceste obligații, susținerea sa nu a fost probată prin niciun mijloc de dovadă. Dimpotrivă, înscrisul înregistrat la societatea pârâtă sub nr. 1561 din 30 iunie 2004, însușit de părți prin semnătură, este de natură să infirme apărările pârâtei. S-a considerat corectă trimiterea pe care reclamanta o face la dispozițiile art. 1432 C. civ., potrivit cu care, în lipsă de inventar se prezumă că locatarul a primit lucrul închiriat în starea în care locatorul era dator a-l preda și trebuie să-l restituie în aceeași condiție, „afară numai când ar putea proba contrariul”.

S-a reținut că reclamanta pârâtă SC G.C. SRL a transmis pârâtei reconveniente folosința imobilului compus din clădiri (10 poziții), construcții anexe (5 poziții) și îmbunătățiri la teren și construcții (35 poziții), adică exact ceea ce a adjudecat la 29 septembrie 2003. Cu privire la destinația acestor clădiri, aspectul controversat îl constituie funcționalitatea pe care o avea construcția denumită în toate „Anexele” care au însoțit contractele în succesiunea lor, din 1992 și până la momentul când a intervenit contractul de închiriere 103/2003 „clădire fabrică”. Reclamanta SC G.C. SRL a pretins pe parcursul cercetării judecătorești că, la încetarea contractului urma a prelua construcția, „hală de producție”, în vreme ce pârâta a susținut că, la 12 decembrie 2003, spațiul în discuție nu mai avea această destinație și, implicit nici dotările aferente liniei de producție.

În succesiunea actelor ce privesc imobilul și în documentația cadastrală, părțile componente ale acesteia sunt identificate prin cod C 131 A, depozit și C 131 B, hală producție. În anexele ce au însoțit actul de adjudecare și procesul verbal de predare-primire dintre SC G.C. SRL și SC M.O. SA, imobilele au fost descrise generic, fără să fie prezentate și echipamentele care ar da funcționalitatea corespunzătoare destinației ce ar implica-o denumirea clădirii „hală producție”. Restituirea „în aceeași condiție” a imobilului, în raport de probele administrate, presupune lăsarea spațiilor în starea tehnică astfel cum ea a fost stabilită de părți ca existând la data la care s-a încheiat contractul de închiriere și anexele sale, respectiv s-a semnat înscrisul care cuprindea „situația lucrărilor executate”.

A rezultat din cuprinsul acestui înscris, care emană de la reclamanta SC G.C. SRL că lucrările de reparații și renovări executate la spațiile închiriate au vizat și montarea unui sistem de iluminat nou la depozitul (fostă hală de producție). Așadar, clădirea, C 131 B, numită „hală producție” avea la data de 30 iunie 2004 destinația și funcționalitatea unui depozit, în acest sens fiind chiar recunoașterea reclamantei. În procesul verbal de predare-primire din 20 iunie 2006, în referire la deficiențele din „hala producție” sunt arătate lipsurile și degradările (ex. țeavă incendiu spartă, lipsă furtun incendiu și aeroterme etc.), nefiind menționată lipsa utilajelor și echipamentelor ce compuneau linia de îmbuteliere.

Față de mențiunile procesului verbal din 20 iunie 2005, dacă ar fi existat la momentul încheierii contractului de închiriere în clădirea denumită hală de producție, linia de fabricație, nu se putea omite menționarea lipsei echipamentelor și utilajelor ce o compuneau, care erau de anvergură față de o bucată de priză sau un comutator, bunuri evidențiate ca fiind lipsă. Deci, nu era vorba despre o omisiune de consemnare a lipsei liniei de fabricație ci, dimpotrivă, nemenționarea acesteia se corelează cu arătarea din „situația de lucrări” la „depozitul (fosta hală de producție)”. La 21 decembrie 2001, în procesul verbal de inventariere al mijloacelor fixe ale S.I.C.C.C. SA - societate absorbită de SC C.C.H.R.

SRL s-a prevăzut că în locația din Constanța „nu se mai desfășoară activitatea de producție”. În același proces verbal din 21 decembrie 2001 s-a arătat că unele utilaje de producție erau deja în dotarea laboratorului din locația Ploiești, cele neamortizate folosite în cadrul atelierului auto, iar parte propuse pentru scoaterea din funcțiune și casare. Faptul că nu a fost prezentat un proces verbal definitiv de casare, apărare a reclamantei, că nu a fost respectată legislația specială în materie, nu este de natură a argumenta existența liniei de producție, infirmată de celelalte înscrisuri la care am făcut referire. Echipamentele și utilajele nu sunt afectate unei clădiri, ci unei activități, aspect care, corelat cu cele reținute din analiza înscrisurilor, conduce la concluzia că hala, la momentul în care părțile au semnat contractul de închiriere și anexele în care s-a constatat starea tehnică, nu mai avea linia de fabricație.

Raportul de expertiză efectuat de ing. G.L., invocat de reclamantă, din această perspectivă, nu prezintă relevantă, căci prin acesta „au putut fi constatate” degradările și lipsurile existente la 24 august 2005, fără însă a putea fi identificat momentul la care ele au intervenit. Concluziile expertului G.L., relativ la dezafectarea liniei de fabricație, care „ar fi fost luată de chiriaș la plecarea din spațiu”, au fost înlăturate față de celelalte probe analizate, instanța nefiind legată de concluziile expertizei care exced componentelor expertului, ci doar de constatările de fapt care privesc aspectele de specialitate. De altfel, s-a insistat în raportul de expertiză efectuat în asigurarea de dovezi, asupra identității perfecte între anexele contractelor intervenite în perioada 2002 - 2004, în care au fost descrise ce compun imobilul, care la predare se menționau a fi în stare tehnică bună.

Nu s-a observat însă cuprinsul procesului verbal din 31 ianuarie 2003, semnat de reprezentanții SC M.O. SA și S.I.I.C.C.C. SA, în care se menționează că „au fost excluse din contractul inițial de închiriere hala de producție și terenul aferent”. Față de cele reținute, au fost dovedite apărările pârâtei SC C.C.H.R. SRL, potrivit cu care clădirea „hală de producție” era în fapt depozitul, care, spre a avea această funcționalitate nu putea fi afectat și de linia de producție. Degradările pe care le prezintă celelalte locații ale imobilului (depozit, sediu administrativ, sală de mese, vestiare, grupuri sanitare, birou marketing, clădire hidrofor) au fost dovedite. Ele nu sunt dintre cele cauzate de uzură, ci s-au produs din dezafectarea clădirilor, de o parte din echipamentele și utilajele care le asigurau funcționalitatea.

Aceasta a rezultat din analiza coroborată a înscrisurilor (corespondență, procesul verbal de predare-primire din 20 iunie 2005) cu constatările expertizei efectuată în procedura asigurării de dovezi. Valoarea totală a prejudiciului a fost evaluată prin raportul de contraexpertiză omologat, la 126.822 lei. Față de componența prezentată și din analiza materialului probator, s-a dedus prejudiciul reținut ca fiind provocat prin dezafectarea halei de producție (119.938 lei), diferența rezultată fiind de 6.884 lei. În mod explicit, în raportul de contraexpertiză s-a menționat că evaluarea nu privește utilajele și echipamentele enumerate în raportul de expertiză efectuat de ing. G.L. Evaluarea acestor bunuri a fost realizată prin expertizele efectuate de expert evaluator Ș.L.

și respectiv raportul efectuat de expert Ț.I. Prin raportul efectuat de expert Ț.I., în cele două variante de evaluare (valoarea de înlocuire ca noi a bunurilor și cea rezultată în urma scăderii proporționale a gradului de uzură), concluziile au fost justificate prin răspunsul la obiecțiuni, fiind indicată documentația care a stat la baza stabilirii prețurilor actuale de circulație și criteriile în raport cu care a fost stabilită uzura. A fost validat acest raport de expertiză, în varianta 2, căci altfel ar fi însemnat să ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei pârâte. Potrivită evaluării în varianta 2, contravaloarea bunurilor lipsă era de 262.297 lei, din care valoarea instalațiilor halei de îmbuteliere, 120.641 lei.

Față de argumentele expuse, prin necuprinderea instalației de îmbuteliere din depozitul (fostă hală de producție) în sfera lucrărilor dezafectate de pârâtă, s-a reținut că prejudiciul încercat de reclamanta pârâtă prin lipsirea imobilului de parte din bunurile ce îi asigurau funcționalitatea era de 141.656 lei (262.297 lei - 120.641 lei). Fapta pârâtei SC C.C.H.R. SRL care și-a însușit unele bunuri, utilaje și echipamente aferente spațiilor, și prin aceasta a provocat și degradări clădirilor din proprietatea reclamantei se circumscrie ilicitului delictual și urmează a fi sancționată, în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ. Pretențiile reclamantei inserate la pct. 2 din petitul acțiunii, a căror câtime a fost majorată, au fost admise în limita celor reținute ca fiind dovedite, respectiv, 148.540 lei.

Pretenția reconvențională a pârâtei SC C.C.H.R. SRL, de obligare a reclamantei la restituirea centralei termice și instalației de încălzire din clădirea denumită „garaj auto”, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. Pârâta reconvenientă a invocat dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, dovedind că acestea au fost realizate de SC C.C.H.R. SRL, sens în care stă autorizația de construcție nr. 39 din 16 aprilie 2001 și documentația primară care a stat la baza eliberării ei. Reclamanta pârâtă SC G.C. SRL, prin întâmpinarea la cererea reconvențională a contestat pretențiile, invocând dobândirea proprietății și asupra acestor bunuri, prin actul de adjudecare. A apreciat prima instanță că probațiunea administrată în cauză a fost de natură a confirma susținerile reconvenientei, potrivit cu care SC C.C.H.R.

SRL a fost proprietarul originar al bunurilor revendicate, astfel încât în patrimoniu SC M.O. SA nu putea fi transmis de vânzătoarea S.I.C.C.C. SA, proprietatea imobilelor. Cu toate acestea, transferul de proprietate a vizat imobilul cu toate dotările aferente, deci inclusiv instalațiilor termice și centralele, astfel încât, la licitație, SC G.C. SRL a adjudecat și aceste bunuri. S-au considerat a fi întemeiate apărările reclamantei relativ la incidența în cauză a instituției vânzării lucrului altuia, SC C.C.H.R. SRL neavând deschisă calea acțiunii în anulare a actelor translative de proprietate (fiind terț față de acestea), ci doar acțiunea în revendicare. Centrala și instalația de încălzire, prin natura lor fiind bunuri mobile, afectate fondului, au devenit imobile prin destinație, în accepțiunea art. 468 – art. 469 C. civ.

Vânzarea la licitație a imobilului, prin formalitățile anterioare, permitea potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. civ., tuturor celor care pretindea vreun drept asupra imobilului să-l anunțe executorului, înainte de data fixată pentru vânzare, sub sancțiunea de a nu li se mai lua în considerare. Neinvocând proprietatea asupra bunurilor acum revendicate, înainte de vânzarea silită a imobilului, inclusiv cu centrala și instalația de încălzire, titlul de care s-a prevalat SC C.C.H.R. SRL (autorizația de construcție) nu a fost considerat preferabil celui al reclamantei, terț adjudecatar care a plătit prețul. S-a dat eficiență titlului de proprietate al reclamantei pârâte care la licitație a adjudecat imobilul, fără fraudă sau opoziție din partea adevăratului proprietar.

Față de aceste aspecte, soluția primei instanțe în dezlegarea raporturilor juridice litigioase, a fost cea de admitere în parte a acțiunii, astfel cum au fost precizate, consecință a mărimii câtimii pretențiilor, în sensul obligării pârâtei reconveniente la plata cu titlu de despăgubiri civile a sumei de 354.764 lei (206.224 lei, contravaloare lipsă folosință imobil și 148.540 lei, contravaloare degradări aduse spațiului și obiecte lipsă). Față de dispozițiile art. 1169 C. civ., diferența pretențiilor a fost respinsă, ca nefondată, ca și cererea reconvențională dedusă judecății de pârâta reconvenientă. În considerarea culpei procesuale, pârâta SC C.C.H.R. SRL a fost obligată către reclamantă la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de proces, constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, onorariu avocat, onorarii expertize, inclusiv cea efectuată în procedura asigurării de dovezi.

Cererea de majorare a onorariului formulată de expert Ț.I. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cu motivarea că raportul de expertiză a fost însoțit numai de o „notă de evaluare”, iar nu și de decontul cheltuielilor care să justifice suplimentarea onorariului, așa cum se dispune prin art. 22 din O.G. nr. 2/2000. Tocmai în considerarea complexității lucrării și a volumului de muncă ce-l necesita, instanța a stabilit onorariul la 1.500 lei, cuantum care depășește toate celelalte onorarii stabilite pentru ceilalți 5 experți ce au efectuat lucrări în dosar. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, 6.256 lei, proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta SC G.C. SRL, pârâta SC C.C.H.R. SRL și expertul tehnic Ț.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Apelanta SC G.C. SRL a susținut prin cererea de apel că, în mod nelegal, instanța de fond a înlăturat concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul G.G., acesta determinând just prejudiciul adus prin lipsirea reclamantei de folosința spațiului al cărui proprietar este. Faptul că instanța de fond a omologat al doilea raport de expertiză este nelegal, cât timp acesta a fost contestat de ambele părți, iar valoarea cuprinsă în contractul de închiriere a reflectat înțelegerea părților asupra chiriei în anul 2003, iar prejudiciul a fost cauzat în anul 2005, când prețurile pe piața imobiliară erau majorate.

A apreciat apelanta reclamantă că raportul de expertiză avut în vedere de către prima instanță nu a răspuns obiectivelor încuviințate în prealabil, deși determinarea lipsei de folosință prin studiul prețurilor practicate pe piața imobiliară putea fi efectuată de către experți. Un alt motiv de nelegalitate invocat de apelanta reclamantă SC G.C. SRL vizează întinderea prejudiciului doar până în luna noiembrie, cu toate că raportul de expertiză efectuat de expertul G.G. a stabilit că, pentru a aduce spațiul în starea inițială era necesară efectuarea de mai multe lucrări care se întindeau pe o perioadă de 2 luni. În ceea ce privește modalitatea de soluționare a capătului doi de cerere, a apreciat apelanta reclamantă că instanța de fond, în mod nelegal, a scos valoarea unor bunuri din întinderea prejudiciului, cu toate că aceste bunuri erau aferente spațiului închiriat, fiind făcută o gravă confuzie între linia de îmbuteliat și instalațiile aferente imobilului.

Deși instanța de fond a reținut că instalațiile evaluate de experți au fost mutate în anul 2001 la locația din Ploiești, apelanta a apreciat a fi nelegale aceste considerente, susținând că toate aceste instalații au fost cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1834 din 24 februarie 2002, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului activ. Faptul că societatea apelantă a închiriat acest spațiu cu destinația de depozit nu înseamnă, în accepțiunea sa, că instalațiile nu mai existau în imobilul respectiv, ci doar că nu se mai producea băutura gazoasă. Valoarea prejudiciului, calculată cu luarea în considerare a uzurii lucrurilor, a fost contestată de apelanta reclamantă pentru că, în opinia sa, prejudiciul real este compus din valoarea de piață a acestor instalații, la momentul actual, fiind astfel în imposibilitate de a procura bunurile cu gradul de uzură reținut în hotărârea contestată.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a criticat SC G.C. SRL modalitatea de acordare a acestora, arătând că a efectuat cheltuieli de 22.574 lei, iar numai pentru pretențiile care i-au fost admise era calculată o taxă de timbru de4 6.734,16 lei, superioară cuantumului reținut de instanță ca fiind datorat de pârâta reconvenientă. În apelul său, SC C.C.H.R. SRL a solicitat schimbarea hotărârii apelate, respingerea cererii principale ca nefondate și admiterea cererii reconvenționale, cu obligarea reclamantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată. A criticat pârâta reconvenientă atât sentința civilă nr. 531 din 3 martie 2008, cât și încheierea premergătoare prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii întemeiată pe dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ. A opinat SC C.C.H.R. SRL că procedura concilierii directe a fost viciată în prezenta cauză, nefiind anexate invitației la conciliere toate înscrisurile pe care își întemeiase reclamanta pretențiile, nefiind precizat temeiul de drept al cererii și neexistând identitate între obiectul convocării la conciliere și obiectul cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește fondul dreptului dedus judecății a apreciat apelanta pârâtă că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul nu este cert, reclamanta nefăcând dovada întinderii acestuia, spațiul fiind pus la dispoziția proprietarului la 11 mai 2005 și luat în primire abia la 20 iunie 2005. Astfel, a învederat apelanta că nu i se poate reține în sarcina sa existența vreunei fapte ilicite, cât timp reclamantei îi aparține culpa pentru întârzierea preluării imobilului.

Chiar dacă s-ar putea reține vreo faptă ilicită în persoana pârâtei reconveniente, aceasta ar privi perioada 3 mai 2005 – 11 mai 2005, fiind contestată obligarea sa la plata de despăgubiri calculate până în luna noiembrie 2005. Cu privire la raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu s-a opinat în prezentul apel că această condiție a răspunderii delictuale nu a fost dovedită, iar pentru existența vinovăției era necesar ca reclamanta să probeze că fapta ilicită a fost săvârșită de către organele de conducere ale SC C.C.H.R. SRL. Un alt motiv de critică al hotărârii apelate îl constituie luarea în calcul a unui grad de uzură mai mic decât trebuia în conformitate cu prevederile legale, apreciind apelanta că estimarea uzurii s-a făcut pur subiectiv, fără ca expertul să aibă posibilitatea de a vedea efectiv bunurile.

Modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale a fost criticată de SC C.C.H.R. SRL care a învederat în prezenta cale de atac faptul că activele revendicate au fost în proprietatea S.I.C.C., regăsindu-se după fuziune, în inventarele pârâtei reconveniente, nefiind înscrise în listele anexe la contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 2002. Apelul formulat de expertul tehnic mobiliar Ț,I. a vizat soluția instanței de fond privind respingerea cererii de majorare a onorariului încuviințat inițial. Prin decizia nr. 118 din 2 iulie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile formulate de reclamantă și de pârâta-reconvenientă și a schimbat în parte sentința apelată în sensul admiterii cererii reconvenționale precizate și obligării reclamantei la restituirea centralei termice și a instalației de încălzire din clădirea „garaj auto”.

S-a dispus obligarea pârâtei-reconveniente la plata sumei de 7.585 lei cheltuieli de judecată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. S-a dispus obligarea pârâtei-reconveniente la plata sumei de 4.375 lei cheltuieli de judecată în apel, după efectuarea compensării. S-a respins, ca nefondat, apelul expertului Ț.I. În motivarea deciziei s-a reținut că apelul reclamantei este fondat în ceea ce privește modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât acesteia i se cuvine contravaloarea taxei de timbru, precum și sumele achitate cu titlu de onorarii cuvenite experților și apărătorului ales. În ceea ce privește motivul de apel invocat de reclamantă în ceea ce privește întinderea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin lipsa de folosință a imobilului s-a respins, ca neîntemeiat, întrucât în speță reclamanta este îndreptățită să primească numai daune interese echivalente cu contravaloarea folosinței spațiului.

În raport cu probele administrate s-a reținut că a fost corect stabilită perioada în care reclamanta a fost lipsită de folosința imobilului pe care-l deține, prin fapta culpabilă a pârâtei de nepredare a imobilului în starea inițială în care l-a primit la încheierea contractului de închiriere nr. 103/2003. Referitor la deteriorările produse spațiului închiriat s-a reținut că instanța de fond a procedat legal când a validat raportul de expertiză efectuat de Ț.I. luând în considerare varianta a 2-a prin determinarea contravalorii bunurilor cu scăderea proporțională a gradului de uzură. Susținerile apelantei reclamante privind stabilirea contravalorii bunurilor conform prețurilor de achiziție s-au respins ca nefondate întrucât sunt în contradicție cu prevederile art. 1431 C. civ.

Critica apelantei privind neincluderea în prejudiciul cauzat a contravalorii liniei de îmbuteliere s-a respins întrucât nu este susținută de probele administrate, iar procesul verbal de predare-primire, încheiat de părțile în litigiu cuprinde punctele de vedere exprimate cu privire la fiecare deficiență a imobilului ce a format obiectul locațiunii și bunurilor închiriate odată cu activul principal. În ceea ce privește apelul pârâtei-reconveniente SC C.H.R. s-a reținut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că centrala termică și instalația de încălzire sunt proprietatea pârâtei, nefiind prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de Societatea de îmbuteliat C.C. SA cu SC M.O. la 24 septembrie 2002; ceea ce o îndreptățește pe pârâtă să pretindă restituire.

Criticile aduse de pârâtă asupra modului de soluționare a cererii principale au fost considerate nefondate întrucât instanța de fond a soluționat corect excepția inadmisibilității întemeiată pe dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., în sensul respingerii, din moment ce nu s-a dovedit producerea unei vătămări. Apelul formulat de expertul tehnic Ț.I. a fost considerat nefondat întrucât nu se justifică cererea de majorare a onorariului inițial de 1.500 lei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, pârâta și expertul tehnic. Recurenta reclamantă a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că în mod nelegal instanța de apel nu a admis apelul în ceea ce privește întinderea despăgubirilor pentru primul și al doilea capăt de cerere (pentru lipsa de folosință și pentru contravaloarea obiectelor lipsă și a degradărilor aduse spațiului).

Recurenta reclamantă consideră că instanța trebuia să țină seama de expertiza efectuată de G.G. și susține că acțiunea fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală nu putea fi omologată opinia experților potrivit căreia nu se poate determina valoarea lipsei de folosință în raport de prețurile practicate pe piață și gradului de uzură nemaiaplicându-se art. 1431 C. civ. Ultimul motiv de recurs vizează soluția pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește admiterea cererii reconvenționale având ca obiect revendicarea centralei termice. Recurenta-reclamantă mai susține că în mod nelegal instanța de apel a admis apelul intimatei în ceea ce privește cererea reconvențională întrucât art. 1909 alin. (1) C. civ., instituie o prezumție absolută de proprietate în favoarea sa decurgând din posesia de bună credință.

Recursul reclamantei este nefondat. Motivele de recurs invocate de reclamantă nu constituie veritabile motive de nelegalitate a hotărârii atacate ci reprezintă motive de netemeinicie invocate și în susținerea apelului. În ceea ce privește susținerea recurentei care se referă la plata despăgubirii pentru lipsa de folosință a imobilului se constată că este neîntemeiată întrucât în mod corect instanța de fond și de apel au reținut că expertul G.G. nu și-a raportat evaluarea la elemente concrete, ci a făcut doar trimitere la un studiu al pieței imobiliare pe anii 2005 – 2006 și la un potențial interes al firmelor de a se orienta spre închirierea spațiului de natura celui din litigiu. Drept urmare, în mod corect acest raport de expertiză a fost considerat neconcludent de instanța de fond și s-a dispus efectuarea unui raport de contraexpertiză de către 3 experți, care a stat la baza soluției pronunțate în cauză.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, se reține că motivarea instanței de apel este suficient de clară și cuprinzătoare și că a fost omologat raportul de contraexpertiză care a stabilit contravaloarea lipsei de folosință a spațiului în raport cu chiria lunară plătită pentru acest spațiu. Susținerile recurentei fundamentate pe expertiza G.G. nu pot fi reținute întrucât aceasta a fost înlăturată de instanța de fond, fiind considerată neconcludentă. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluția pronunțată pentru al doilea capăt de cerere se constată că este neîntemeiat întrucât instanța de fond și instanța de apel au motivat soluția de a nu lua în calculul despăgubirilor bunurile aferente halei de producție (liniei de îmbuteliere) în raport cu probele administrate în cauză din care rezultă că, clădirea denumită „hala de producție” era un depozit care nu putea fi afectat și de linia de producție.

Ca atare în mod corect a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor aferente liniei de producție. În mod greșit susține recurenta că situația în care bunurile lipsesc nu mai poate fi aplicat principiul prevăzut de art. 1431 C. civ., deoarece în speță prejudiciul nu constă în lipsa sau deteriorarea unor bunuri noi, astfel că pârâta nu poate fi obligată la plata contravalorii unor bunuri noi, ci în raport cu uzura acestora. Motivul de recurs care vizează admiterea cererii reconvenționale este nefondat întrucât din coroborarea probelor dosarului rezultă că instanța de apel a reținut în mod corect că activele „centrala termică” și „centrala de încălzire” sunt proprietatea pârâtei și în consecință a dispus obligarea pârâtei la restituirea acestora.

Recurenta pârâtă a formulat recurs în temeiul art. 304 alin. (7) C. proc. civ., susținând că nu s-a motivat respingerea motivelor de apel referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru aplicarea coeficientului de uzură stabilit de contraexpertiză. În subsidiar, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 susținând că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, prejudiciul nu este cert, nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite, nu există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nu există prejudiciu. Recursul pârâtei este nefondat întrucât instanța de apel a grupat toate motivele de apel formulate de ambele părți care vizau existența și întinderea prejudiciului și prin soluția pronunțată a răspuns la toate criticile formulate de părți.

În ceea ce privește motivul de recurs referitoare la neîndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale este nefondat întrucât: - existența și întinderea prejudiciului a fost dovedită cu rapoartele expertiză efectuate în cauză; - fapta ilicită a fost dovedită prin nepredarea spațiului în litigiu și prin nerecunoașterea stării reale a spațiului și a cauzelor apariției deteriorărilor bunurilor, ceea ce a determinat efectuarea cererii de asigurare de dovezi; - există legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită din moment ce s-a pus în discuție lipsa de folosință a spațiului și deteriorarea acestuia; - vinovăția recurentei-pârâte rezultă din poziția exprimată cu ocazia întocmirii procesului verbal de predare-primire în care recunoaște o parte din deteriorări și o parte din bunurile lipsă cât și din procesul verbal de conciliere în care este de acord să achite o sumă aferentă lipsei de folosință și deteriorărilor existente.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la uzura aplicată bunurilor este nefondat întrucât uzura aplicată bunurilor s-a făcut după ce expertul a efectuat deplasarea la fața locului pentru a constata starea acestora. Prin recursul declarat expertul tehnic Ț.I. susține că în mod greșit s-a respins cererea de majorare a onorariului provizoriu. Recursul este nefondat întrucât onorariul se stabilește în raport cu volumul de muncă depus de expert, iar în speță instanța a apreciat că nu se justifică cererea de majorare față de onorariul inițial de 1.500 lei deoarece acesta a fost stabilit proporțional cu munca depusă. Pentru aceste considerente recursurile urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC G.C. SRL Constanța, de pârâta SC C.C.H.R. SRL București și de expertul tehnic Ț.I. împotriva deciziei nr. 118/ COM din 2 iulie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2009.