ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 186/ PI din 30 mai 2006 a admis acțiunea formulată de reclamantul L.C., în contradictoriu cu pârâții M.J. A.N.P., dispunând anularea Ordinelor nr. 2007/ C din 27 iulie 2004 și nr. S/244 din 30 iulie 2004 privind eliberarea reclamantului din funcția deținută la P.M.S.A. și respectiv numirea în altă funcție la C.R.M.B. S-a dispus, totodată, reîncadrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv locțiitor comandament la P.M.S.A., poziția 3 din Statutul de organizare cu obligarea pârâților la plata diferenței drepturilor salariale de care a fost privat, cu începere din 1 august 2004 până la reîncadrare.

Prin acțiunea înregistrată inițial sub nr. 7276/CA/2004 la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul a solicitat anularea O.M.J. nr. 2007/ C din 27 iulie 2004 și a Ordinului nr. S/244 din 30 iulie 2004 al D.G.D.G.P., reîncadrarea sa în funcția deținută anterior și obligarea M.J. la plata drepturilor salariale de car a fost privat în urma aplicării ordinelor contestate. În motivarea acțiunii reclamantul a precizat că prin O.M.J. nr. 1301/C/2002 a fost numit locțiitor de comandant cu gradul de colonel, coeficient de ierarhizare 4,30, poziția 3 din statutul de organizare, iar la data de 1 august 2004 a fost eliberat din funcție prin Ordinul nr. 2007/C/2004 al M.J., fiind pus la dispoziția D.G.P. pe o perioadă de 3 luni.

Prin Ordinul nr. S/244/2004 a fost numit șef birou I, șef tură la C.R.M.B., funcție ce corespunde gradului de colonel, dar coeficientul de ierarhizare este mai mic și anume de 3,65. S-a invocat încălcarea prevederilor art. 74 alin. (2) și art. 81 alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, întrucât directorul respectivului Centru are numai gradul de căpitan, iar Ordinul nr. S/244/2004 nu are viza M.J., precum și a prevederilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, motivat de faptul că nu putea fi trecut într-o funcție inferioară întrucât în ultimii 2 ani a avut calificativul „bun” și „foarte bun”. Urmare soluționării unui conflict negativ de competență ivit între această instanță și Tribunalul Arad, Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, raportat la calitatea de funcționar public a reclamantului și la prevederile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., cauza fiind reînregistrată sub nr. 5746/2005. Analizând actele dosarului, prima instanță a apreciat că aspectele negative evidențiate de pârâți în activitatea reclamantului, în privința cărora nu au fost găsite determinări concrete și directe generate doar de activitatea și competența acestuia, nu constituie temeiuri suficiente pentru sancțiunea deosebit de gravă aplicată. În concret, a reținut instanța, ordinele atacate au fost motivate de modul de derulare a activităților de logistică care ar fi evidențiat un management defectuos al fondurilor puse la dispoziția P.M.S.A., căzând în competența reclamantului, ca atribuție principală, prevenirea și reducerea cheltuielilor cu aprovizionarea unității, așa cum relevă pârâții în întâmpinare citând din notele de verificare și rapoartele de control efectuate de direcția logistică din cadrul unității.

Controlul tematic efectuat de către serviciul de control independent din 31 martie 2004 a concluzionat că se poate reține în sarcina compartimentului logistică și a comisiei de soluționare a contestațiilor o insuficientă exigență în ceea ce privește analizarea și evaluarea ofertelor și că factorii responsabili au acționat permanent pentru achiziționarea unor produse competitive și cu prețul cel mai mic, nominalizarea unității în programul L. cu achiziții la prețuri mari putând fi uneori motivată legal. S-a făcut referire și la verificările efectuate la 5 iulie 2004 și, respectiv, a celor efectuate în privința aspectelor sesizate în rapoartele întocmite de comandantul penitenciarului pentru care s-a solicitat schimbarea din funcție a reclamantului, în urma cărora s-a concluzionat că locțiitorul pentru logistică nu a manifestat dezinteres, rezultatele obținute în anul anterior fiind preponderent pozitive.

S-a apreciat că afirmația potrivit căreia locțiitorul pentru logistică nu conlucrează cu celelalte servicii este nefondată și au mai fost preluate din Nota privind rezultatul controlului tematic unele aspecte circumscrise disensiunilor dintre reclamant și comandamentul penitenciarului, concluzionându-se că din actele dosarului nu rezultă temeinicia și legalitatea sancțiunii aplicabile. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, pârâții M.J.A.N.P. Ambii recurenți au apreciat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, împrejurare ce atrage reținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând acest motiv de recurs, M.J.

a susținut, în esență, că actele care au stat la baza emiterii ordinului atacat atestă existența unui management defectuos al fondurilor puse la dispoziția penitenciarului întrucât activitatea de achiziții de produse cu caracter general destinate consumului pentru efectivele de personal și deținuții din unitățile de penitenciare subordonate s-a efectuat cu angajarea unor cheltuieli nejustificate, precum și lipsa de recepționalitate a reclamantului față de propunerile privind cheltuirea cu maximă eficiență a fondurilor aflate la dispoziția sa, fapt ce a condus la acumularea unor datorii către furnizori de peste 11 miliarde de lei.

Făcându-se referire și la atitudinea adoptată de reclamant în relația cu directorul unității, care a generat numeroase disfuncționalități, cu consecințe negative asupra bunului mers al activității din cadrul penitenciarului, s-a apreciat că soluția adoptată de prima instanță este rezultatul unei insuficiente aprecieri materialului probator administrat în cauză. În raport de aceste considerente s-a concluzionat că ordinele atacate sunt legale și temeinice, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată. A.N.P. a susținut, de asemenea, că actele dosarului atestă un management deficitar, sau chiar nepăsare ori lipsă de implicare personală, întrucât în alte unități din zonă s-au obținut prețuri de achiziție la un nivel mult mai mic, apreciind că prima instanță nu a luat în considerare aspectele negative evidențiate în actele de control.

Analizând actele dosarului, criticile recurenților prin prisma temeiului legal invocat și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident în speță motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate. Prin Ordinul nr. 1301/ C din 6 iunie 2002 al M.J., reclamantul a fost eliberat din funcția de comandant al P.M.S.A. și a fost numit în funcția de locțiitor comandant (pentru logistică) prevăzută cu gradul de colonel, poziția 3 din statul de organizare al penitenciarului, beneficiind și de indemnizație de comandă în procentul stabilit.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 80/195 privind statutul cadrelor militare, în exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii și prevederilor regulamentelor militare ofițerii sunt invertiți cu exercițiul autorității publice, aceștia beneficiind însă de statutul aprobat prin legea specială prin prisma căruia urmează a fi examinată legalitatea ordinelor atacate. Prin Ordinul nr. 2007/ C din 27 iulie 2004 s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de locțiitor comandant al penitenciarului de maximă siguranță și punerea acestuia la dispoziția D.G.P. pe o perioadă, de 3 luni, începând cu data de 1 august 2004, urmând să fie numit într-o altă funcție, potrivit competenței. Eliberarea din funcția de conducere s-a dispus în temeiul art. 78 alin. (1) și art. 82 lit. a) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și a O.M.J.

nr. 693/C/2000 privind stabilirea competenței cadrelor de conducere, ca urmare a stabilirii unor deficiențe în activitatea managerială, reprezentând așadar o măsură administrativă cu caracter managerial, iar nu o sancțiune disciplinară, care ar fi implicat evident o trecere în rezervă sau direct în retragere, în condițiile art. 85 alin. (1) lit. i) sau j) și art. 85 alin. (2) din aceeași lege. Prin urmare, examinarea cauzei de către prima instanță din această perspectivă și concluziile acesteia referitoare la inexistența unor temeiuri suficiente pentru sancțiunea deosebit de gravă aplicată reclamantului și neefectuarea unei cercetări prealabile detaliate nu au nici un sport legal. Eliberarea dintr-o funcție de conducere ca măsură cu caracter managerial este legală în măsura în care faptele reținute atestă managementul defectuos și sunt dovedite prin probele administrate în cauză, astfel decât nu s-ar putea reține caracterul său abuziv.

Întrucât o atare măsură nu reprezintă o sancțiune disciplinară, aplicarea ei nu a presupus, sub sancțiunea nulității, efectuarea cercetării prealabile cu privire la anumite fapte, cum pretinde intimatul-reclamant prin întâmpinarea depusă la dosar. Cum în cauză, ca urmare a constatării unor deficiente în derularea activității de logistică circumscrise în special unui management defectuos al fondurilor puse la dispoziția penitenciarului, organul competent a luat-o decizie managerială în scopul eficientizării acestei activități, urmează a se verifica doar dacă acesta a fost luată în mod abuziv, în absența unui astfel de caracter oportunitatea sa fiind exceptată de la controlul instanțelor judecătorești.

Din actele care au stat la baza emiterii ordinului atacat a rezultat că deficiențele manageriale din activitatea intimatului-reclamant au fost reale, acestea vizând atât managementul defectuos al fondurilor puse la dispoziția penitenciarului, cât și atitudinea adoptată în relația cu alți factori de decizie și, în primul rând, cu directorul unității care a generat numeroase disfuncționalități, astfel încât caracterul abuziv al măsurilor organizatorice adoptate nu poate fi reținut.

Prin emiterea Ordinului nr. S/244 din 30 iulie 2004 privind numirea reclamantului în funcția șef birou I (șef tură) la C.R.M.B., începând cu aceeași dată nu au fost încălcate prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, întrucât acesta face parte dintr-o categorie de cadre militare ce pot fi exceptate de la obligativitatea respectării principiului potrivit căruia ofițerii maiștrii militari și subofițerii să nu fie subordonată altora cu grade mai mici, astfel cum prevede teza a II-a a aceluiași text. Nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 81 alin. (2) din aceeași lege, text aplicabil numai situațiilor prevăzute la alin. 1 lit. b) și c) ale aceluiași text, situații în care ofițerii în activitate pot fi numiți în funcții inferioare gradelor pe care le au, ceea ce nu este cazul în speță, ambele funcții deținute de reclamant fiind prevăzute cu gradul de colonel.

Apreciind așadar că, în condițiile date, măsura eliberării din funcție a reclamantului se justifică în raport c deficiențele existente în activitatea sa managerială și că prin această măsură nu s-a urmărit sancționarea lui disciplinară ori vătămarea unui drept subiectiv legitim, ci eficientizarea activităților de logistică din cadrul P.M.S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite ambele recursuri și, pe cale de consecință, va dispune modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de M.J. A.N.P. București, împotriva sentinței civile nr. 186/ PI din 30 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică în tot sentința atacată și în fond respinge acțiunea formulată de L.C., ca neîntemeiată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2007.