ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 186/ PI din

30 mai 2006 a admis acțiunea formulată de reclamantul L.C., în contradictoriu

cu pârâții M.J. A.N.P., dispunând anularea Ordinelor nr. 2007/ C din 27 iulie

2004 și nr. S/244 din 30 iulie 2004 privind eliberarea reclamantului din

funcția deținută la P.M.S.A. și respectiv numirea în altă funcție la C.R.M.B.

S-a dispus, totodată,

reîncadrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv locțiitor

comandament la P.M.S.A., poziția 3 din Statutul de organizare cu obligarea

pârâților la plata diferenței drepturilor salariale de care a fost privat, cu

începere din 1 august 2004 până la reîncadrare.

Prin acțiunea înregistrată

inițial sub nr. 7276/CA/2004 la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul a

solicitat anularea O.M.J. nr. 2007/ C din 27 iulie 2004 și a Ordinului nr. S/244

din 30 iulie 2004 al D.G.D.G.P., reîncadrarea sa în funcția deținută anterior

și obligarea M.J. la plata drepturilor salariale de car a fost privat în urma

aplicării ordinelor contestate.

În motivarea acțiunii

reclamantul a precizat că prin O.M.J. nr. 1301/C/2002 a fost numit locțiitor de

comandant cu gradul de colonel, coeficient de ierarhizare 4,30, poziția 3 din

statutul de organizare, iar la data de 1 august 2004 a fost eliberat din funcție prin Ordinul nr. 2007/C/2004 al M.J., fiind pus la dispoziția D.G.P.

pe o perioadă de 3 luni. Prin Ordinul nr. S/244/2004 a fost numit șef birou I, șef

tură la C.R.M.B., funcție ce corespunde gradului de colonel, dar coeficientul

de ierarhizare este mai mic și anume de 3,65.

S-a invocat încălcarea

prevederilor art. 74 alin. (2) și art. 81 alin. (2) din Legea nr. 80/1995

privind Statutul cadrelor militare, întrucât directorul respectivului Centru

are numai gradul de căpitan, iar Ordinul nr. S/244/2004 nu are viza M.J.,

precum și a prevederilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, motivat de

faptul că nu putea fi trecut într-o funcție inferioară întrucât în ultimii 2

ani a avut calificativul „bun” și „foarte bun”.

Urmare soluționării unui

conflict negativ de competență ivit între această instanță și Tribunalul Arad,

Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel Timișoara, raportat la calitatea de funcționar public a reclamantului

și la prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., cauza fiind reînregistrată sub nr.

5746/2005.

Analizând actele dosarului,

prima instanță a apreciat că aspectele negative evidențiate de pârâți în

activitatea reclamantului, în privința cărora nu au fost găsite determinări

concrete și directe generate doar de activitatea și competența acestuia, nu

constituie temeiuri suficiente pentru sancțiunea deosebit de gravă aplicată.

În concret, a reținut

instanța, ordinele atacate au fost motivate de modul de derulare a

activităților de logistică care ar fi evidențiat un management defectuos al

fondurilor puse la dispoziția P.M.S.A., căzând în competența reclamantului, ca

atribuție principală, prevenirea și reducerea cheltuielilor cu aprovizionarea

unității, așa cum relevă pârâții în întâmpinare citând din notele de verificare

și rapoartele de control efectuate de direcția logistică din cadrul unității.

Controlul tematic efectuat

de către serviciul de control independent din 31 martie 2004 a concluzionat că se poate reține în sarcina compartimentului logistică și a comisiei de

soluționare a contestațiilor o insuficientă exigență în ceea ce privește

analizarea și evaluarea ofertelor și că factorii responsabili au acționat

permanent pentru achiziționarea unor produse competitive și cu prețul cel mai

mic, nominalizarea unității în programul L. cu achiziții la prețuri mari putând

fi uneori motivată legal.

S-a făcut referire și la

verificările efectuate la 5 iulie 2004 și, respectiv, a celor efectuate în

privința aspectelor sesizate în rapoartele întocmite de comandantul

penitenciarului pentru care s-a solicitat schimbarea din funcție a

reclamantului, în urma cărora s-a concluzionat că locțiitorul pentru logistică

nu a manifestat dezinteres, rezultatele obținute în anul anterior fiind

preponderent pozitive.

S-a apreciat că afirmația

potrivit căreia locțiitorul pentru logistică nu conlucrează cu celelalte

servicii este nefondată și au mai fost preluate din Nota privind rezultatul

controlului tematic unele aspecte circumscrise disensiunilor dintre reclamant

și comandamentul penitenciarului, concluzionându-se că din actele dosarului nu

rezultă temeinicia și legalitatea sancțiunii aplicabile.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs, în termenul legal, pârâții M.J.A.N.P.

Ambii recurenți au apreciat

că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, împrejurare ce

atrage reținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând acest motiv de

recurs, M.J. a susținut, în esență, că actele care au stat la baza emiterii

ordinului atacat atestă existența unui management defectuos al fondurilor puse

la dispoziția penitenciarului întrucât activitatea de achiziții de produse cu

caracter general destinate consumului pentru efectivele de personal și deținuții

din unitățile de penitenciare subordonate s-a efectuat cu angajarea unor

cheltuieli nejustificate, precum și lipsa de recepționalitate a reclamantului

față de propunerile privind cheltuirea cu maximă eficiență a fondurilor aflate

la dispoziția sa, fapt ce a condus la acumularea unor datorii către furnizori

de peste 11 miliarde de lei.

Făcându-se referire și la

atitudinea adoptată de reclamant în relația cu directorul unității, care a

generat numeroase disfuncționalități, cu consecințe negative asupra bunului

mers al activității din cadrul penitenciarului, s-a apreciat că soluția

adoptată de prima instanță este rezultatul unei insuficiente aprecieri materialului

probator administrat în cauză.

În raport de aceste

considerente s-a concluzionat că ordinele atacate sunt legale și temeinice,

motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii

primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată.

A.N.P. a susținut, de

asemenea, că actele dosarului atestă un management deficitar, sau chiar nepăsare

ori lipsă de implicare personală, întrucât în alte unități din zonă s-au

obținut prețuri de achiziție la un nivel mult mai mic, apreciind că prima

instanță nu a luat în considerare aspectele negative evidențiate în actele de

control.

Analizând actele dosarului,

criticile recurenților prin prisma temeiului legal invocat și examinând cauza

sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

fiind incident în speță motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.

Prin Ordinul nr. 1301/ C din

6 iunie 2002 al M.J., reclamantul a fost eliberat din funcția de comandant al P.M.S.A.

și a fost numit în funcția de locțiitor comandant (pentru logistică) prevăzută

cu gradul de colonel, poziția 3 din statul de organizare al penitenciarului,

beneficiind și de indemnizație de comandă în procentul stabilit.

Potrivit art. 6 din Legea nr.

80/195 privind statutul cadrelor militare, în exercitarea atribuțiilor ce le

revin potrivit legii și prevederilor regulamentelor militare ofițerii sunt

invertiți cu exercițiul autorității publice, aceștia beneficiind însă de

statutul aprobat prin legea specială prin prisma căruia urmează a fi examinată

legalitatea ordinelor atacate.

Prin Ordinul nr. 2007/ C din

27 iulie 2004 s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de locțiitor

comandant al penitenciarului de maximă siguranță și punerea acestuia la

dispoziția D.G.P. pe o perioadă, de 3 luni, începând cu data de 1 august 2004,

urmând să fie numit într-o altă funcție, potrivit competenței.

Eliberarea din funcția de

conducere s-a dispus în temeiul art. 78 alin. (1) și art. 82 lit. a) din Legea nr.

80/1995 privind statutul cadrelor militare și a O.M.J. nr. 693/C/2000 privind

stabilirea competenței cadrelor de conducere, ca urmare a stabilirii unor

deficiențe în activitatea managerială, reprezentând așadar o măsură

administrativă cu caracter managerial, iar nu o sancțiune disciplinară, care ar

fi implicat evident o trecere în rezervă sau direct în retragere, în condițiile

art. 85 alin. (1) lit. i) sau j) și art. 85 alin. (2) din aceeași lege.

Prin urmare, examinarea

cauzei de către prima instanță din această perspectivă și concluziile acesteia

referitoare la inexistența unor temeiuri suficiente pentru sancțiunea deosebit

de gravă aplicată reclamantului și neefectuarea unei cercetări prealabile

detaliate nu au nici un sport legal.

Eliberarea dintr-o funcție

de conducere ca măsură cu caracter managerial este legală în măsura în care

faptele reținute atestă managementul defectuos și sunt dovedite prin probele

administrate în cauză, astfel decât nu s-ar putea reține caracterul său abuziv.

Întrucât o atare măsură nu

reprezintă o sancțiune disciplinară, aplicarea ei nu a presupus, sub sancțiunea

nulității, efectuarea cercetării prealabile cu privire la anumite fapte, cum

pretinde intimatul-reclamant prin întâmpinarea depusă la dosar.

Cum în cauză, ca urmare a

constatării unor deficiente în derularea activității de logistică circumscrise

în special unui management defectuos al fondurilor puse la dispoziția

penitenciarului, organul competent a luat-o decizie managerială în scopul

eficientizării acestei activități, urmează a se verifica doar dacă acesta a

fost luată în mod abuziv, în absența unui astfel de caracter oportunitatea sa

fiind exceptată de la controlul instanțelor judecătorești.

Din actele care au stat la

baza emiterii ordinului atacat a rezultat că deficiențele manageriale din

activitatea intimatului-reclamant au fost reale, acestea vizând atât

managementul defectuos al fondurilor puse la dispoziția penitenciarului, cât și

atitudinea adoptată în relația cu alți factori de decizie și, în primul rând,

cu directorul unității care a generat numeroase disfuncționalități, astfel

încât caracterul abuziv al măsurilor organizatorice adoptate nu poate fi

reținut.

Prin emiterea Ordinului nr. S/244

din 30 iulie 2004 privind numirea reclamantului în funcția șef birou I (șef

tură) la C.R.M.B., începând cu aceeași dată nu au fost încălcate prevederile art.

74 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, întrucât acesta face parte dintr-o

categorie de cadre militare ce pot fi exceptate de la obligativitatea

respectării principiului potrivit căruia ofițerii maiștrii militari și

subofițerii să nu fie subordonată altora cu grade mai mici, astfel cum prevede

teza a II-a a aceluiași text.

Nu poate fi reținută nici

încălcarea dispozițiilor art. 81 alin. (2) din aceeași lege, text aplicabil

numai situațiilor prevăzute la alin. 1 lit. b) și c) ale aceluiași text,

situații în care ofițerii în activitate pot fi numiți în funcții inferioare

gradelor pe care le au, ceea ce nu este cazul în speță, ambele funcții deținute

de reclamant fiind prevăzute cu gradul de colonel.

Apreciind așadar că, în

condițiile date, măsura eliberării din funcție a reclamantului se justifică în

raport c deficiențele existente în activitatea sa managerială și că prin

această măsură nu s-a urmărit sancționarea lui disciplinară ori vătămarea unui

drept subiectiv legitim, ci eficientizarea activităților de logistică din

cadrul P.M.S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin.

(1) și (3) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite ambele recursuri și, pe cale de consecință, va dispune modificarea în tot a hotărârii

atacate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de M.J. A.N.P. București, împotriva sentinței civile nr. 186/ PI din 30 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Modifică în tot sentința

atacată și în fond respinge acțiunea formulată de L.C., ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2007.