ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3465/2007

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3465/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului penal de

față;

În baza lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 345/

D din 25 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. 8870/2005,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen., a fost achitat inculpatul S.A., pentru infracțiunea de loviri

cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., întrucât fapta nu a fost

săvârșită de acesta.

În temeiul art. 350 alin.

(2) C. proc. pen., a fost revocată măsura arestării preventive și s-a dispus

punerea de îndată în libertate a inculpatului, de sub puterea mandatului de arestare

nr. 150 din 7 decembrie 2005, dacă nu este arestat în altă cauză.

În temeiul art. 14, art. 346

C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., s-a luat act că nu pot fi acordate

despăgubirile civile solicitate.

S-a constatat că inculpatul

a fost asistat de apărător ales.

În temeiul art. 192 alin.

(3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat s-a stabilit a

rămâne în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Bacău cu nr. 456/P/2005 din 21 decembrie 2005 inculpatul S.A.

a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., constând în aceea că, în

seara de 31 martie 2005, a lovit-o pe soția sa, victima S.M., aceasta

dezechilibrându-se și căzând pe plita încinsă a sobei din locuință, de unde nu

s-a mai ridicat, fiind în stare de inconștiență.

Urmare multiplelor arsuri

suferite, victima S.M. a decedat.

Coroborând probele administrate

în cursul urmăririi penale, cu cele administrate nemijlocit în cursul

judecății, instanța de fond a reținut o altă situație de fapt decât cea avută

în vedere de procuror la momentul trimiterii în judecată a inculpatului.

Astfel, s-a reținut că, la

data de 31 martie 2005, inculpatul s-a întors de la Bacău la domiciliu, unde a

găsit-o pe soția sa, S.M., în stare de ebrietate, stând pe un scaun în

bucătărie.

Întrucât aceasta a refuzat

să-i coase o gaică la o pereche de pantaloni pe care abia și-i cumpărase,

inculpatul, enervat de atitudinea soției sale și de faptul că, mai tot timpul,

când se întorcea acasă, o găsea în stare de ebrietate, a lovit-o cu palma peste

față, după care a aprins focul în bucătărie și a încălzit mâncarea.

În timp ce servea masa,

inculpatul a observat-o pe soția sa că intenționează totuși să-i coase gaica de

la pantaloni, dar constatând că aceasta făcea eforturi pentru a introduce ața

în act, l-a rugat pe fiul său S.A.C. să o ajute în efectuarea acestei

operațiuni, după care a plecat într-o altă cameră să se uite la televizor.

Prima instanță a reținut că,

pe tot acest interval de timp, de față la incidentul derulat între cei doi soți

s-au aflat fiul acestora S.A.C. și prietenul său D.A.

În jurul orelor 19,00, cei

doi tineri au plecat la un magazin din apropiere.

Când a revenit la domiciliu,

aproximativ în jurul orelor 20,00, martorul S.A.C. a găsit-o pe mama sa căzută

pe plita încinsă, prezentând multiple arsuri, astfel că l-a anunțat, despre

cele întâmplate, pe tatăl său care dormea în camera alăturată.

La inițiativa celor doi,

tată și fiu, victima S.M. a fost transportată la Spitalul județean Bacău, unde

a fost internată la ora 20,56.

La data de 10 aprilie 2005

starea de sănătate a victimei s-a agravat, survenind decesul.

Fiind audiat, inculpatul nu

a recunoscut fapta reținută în actul de sesizare, susținând că din momentul în

care a plecat în camera alăturată să se uite la televizor și până când a fost

trezit de fiul său, care i-a relatat că a găsit-o pe S.M. căzută pe plita încinsă,

nu știe ce s-a întâmplat cu aceasta.

Prima instanță a constatat

că în cauză nu există probe directe sau indirecte, în sensul celor reținute în

actul de sesizare a instanței, în sarcina inculpatului.

În declarațiile date pe

parcursul cercetărilor martorul S.A.C. (fiul victimei și al inculpatului) a

confirmat pe deplin versiunea tatălui său, în sensul că, după ce acesta a

plecat în camera alăturată victima a continuat să consume băuturi alcoolice.

Martorul a mai precizat că

după ce a plecat din locuință, are convingerea că mama sa s-a dus lângă sobă să

se încălzească și, pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice, coroborat

cu căldura din încăpere, probabil a ațipit și a căzut pe plită, variantă care,

în opinia sa, este susținută de poziția în care a fost găsită victima și de

împrejurarea că la locul faptei a fost descoperită o sticlă de băutură ce

fusese ascunsă de aceasta.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care a

criticat-o sub aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru infracțiunea de

loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Prin decizia penală nr. 57

din 6 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Bacău a fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.

S-a constatat că în apel

inculpatul a fost asistat de apărător ales, iar potrivit art. 192 alin. (3) C.

proc. pen., s-a stabilit a rămâne în sarcina statului, cheltuielile judiciare

avansate de acesta.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel Bacău a constatat că, prima instanță, făcând o analiză

temeinică a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor, a reținut

o situație de fapt corectă și, în mod justificat, a ajuns la concluzia că

decesul victimei S.M. nu s-a datorat în mod direct sau indirect vreunei

atitudini violente a inculpatului.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău,

care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18

C. proc. pen., susținând că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept

consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

C. proc. pen., constată următoarele:

Deși parchetul a susținut că

ambele instanțe, de fond și apel, au ajuns la concluzia achitării inculpatului,

respectiv a reținerii nevinovăției acestuia în comiterea faptei, prin ignorarea

mai multor probe, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, atât prima instanță,

cât și cea de apel au făcut o analiză amănunțită a tuturor probelor

administrate pe parcursul cercetărilor.

Mai mult, instanța de apel,

pentru a-și forma propria convingere cu privire la vinovăția ori dimpotrivă

inocența inculpatului, a readministrat întregul probatoriu, a reaudiat

inculpatul și a dispus admiterea de probe noi, respectiv audierea personalului

de pe ambulanța care a transportat victima la spital, audierea persoanelor care

au stat în același salon cu victima, la spital și audierea personalului medical

din secția în care aceasta a fost internată.

În Codul de procedură penală

român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția de

nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5

2

statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea

vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumției de

nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care

garantează și ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea

demnității umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și

a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor

cerințe:

- vinovăția se stabilește în

cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla

învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

- sarcina probei revine

organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în

fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind

obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri

de condamnare până la rămânerea definitivă inculpatul are statutul de persoană

nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare prezumția de nevinovăție

este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare

trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu

poate fi înlătură prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Toate aceste cerințe sunt

argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție,

dintr-o simplă regulă garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept

distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca inocentă, de toată lumea până

la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

Faptul că inculpatul S.A. a

fost inconsecvent în declarațiile date în fața organelor judiciare este

irelevant întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul

beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească

nevinovăția”. Potrivit art. 69 C. proc. pen., „declarațiile inculpatului făcute

în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în

care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor

existente în cauză”. Inculpatul nu a recunoscut niciodată că ar fi împins-o pe

plită pe soția sa sau că în urma loviturii pe care i-a aplicat-o cu dosul

palmei, aceasta ar fi căzut pe plita sobei, astfel cum a reținut parchetul. În

primele declarații date în fața organelor de poliție acesta a recunoscut doar

că „în data de 31 martie 2005 mi-am lovit soția. Menționez că am lovit-o o

singură dată, după care am plecat în camera alăturată”.

Că evenimentele s-au derulat

în modul prezentat de inculpat rezultă din declarațiile martorilor S.A.C. și D.A.,

care au relatat că au asistat la discuția ce a avut loc între cei doi soți,

generată de atitudinea insolentă a victimei, care a refuzat să-i coase

inculpatului o pereche de pantaloni și de faptul că se afla sub influența

băuturilor alcoolice; că deși inculpatul a lovit-o cu palma peste față, victima

nu s-a dezechilibrat în vreun mod, întrucât stătea pe scaun; că după acest

incident, inculpatul a plecat în camera alăturată și nu a revenit în camera în

care se afla soția sa, până la plecarea celor doi martori din locuință.

Inculpatul a mai susținut că

a plecat în camera alăturată, să se uite la televizor, pentru a se liniști,

deoarece soția sa nu dăduse curs repetatelor sale solicitări de a nu mai

consuma băuturi alcoolice.

Pe parcursul cercetărilor au

fost audiate mai multe persoane din comunitatea din care făceau parte cei doi

soți, precum și martora A.C. (mama victimei), care au confirmat starea perpetuă

de ebrietate a victimei, fapt care-l afecta pe inculpat și că, în mai multe

rânduri, aceasta a fost salvată de la moarte, determinată de consumul de alcool,

de către soțul său (o dată victima a fost găsită, în stare de inconștiență,

căzută cu capul în chiuveta în care spăla vasele, iar altă dată inculpatul a găsit-o

în zăpadă, tot în stare de ebrietate, viața fiindu-i salvată în ultimul

moment).

Or, un asemenea comportament

al inculpatului susține varianta acestuia, în sensul că nu a împins victima pe

plita sobei încinse și că doar starea de ebrietate în care aceasta s-a aflat în

seara respectivă a determinat dezechilibrarea ei, cu consecința producerii

multiplelor arsuri ce au condus la deces.

Martorii A.C., G.C., asistente

medicale în Secția Arși a Spitalului Județean Bacău, P.A. (pacientă care a stat

în același salon cu S.M.), A.C. (mama victimei) și S.E. (fiica victimei) au

relatat că victima, de la momentul internării în spital și până când a

intervenit decesul, a avansat diverse versiuni cu privire la cauza accidentării

sale, într-o primă variantă a susținut că a căzut cu capul în oala cu sarmale,

într-o altă variantă că s-a împiedicat și s-a opărit cu oala cu ciorbă, pentru

ca în final să precizeze că a fost lovită de soțul său.

Deși, față de multiplele

variante prezentate de victimă drept cauză a accidentării sale, s-ar fi impus

audierea acesteia, Înalta Curte constată că organele de anchetă nu au depus un

minimum de diligență în acest sens.

Susținerile inculpatului în

sensul că, doar starea avansată de ebrietate în care victima s-a aflat în seara

respectivă a fost cauza dezechilibrării acesteia și căderii peste plita sobei,

situații de acest gen având loc și cu alte ocazii, se coroborează cu

concluziile actului medico-legal întocmit în cauză.

Astfel, din raportul de

constatare medico-legală nr. 1758/A4/2005 al S.M.L. Bacău a rezultat că moartea

victimei S.M. a fost violentă, datorându-se insuficienței organice multiple,

șocului combustițional cronic cu arsuri, pleureziei, urmare directă a

leziunilor de arsură gravă III - IV pe 20 % din suprafața corporală. Leziunile

de arsură gravă s-au putut produce prin contactul tegumentar cu suprafețe

fierbinți, în regiunea occipitală vertex torace posterior și în părțile dorsale

ale corpului.

La necropsie s-au evidențiat

și alte tipuri de leziuni fără capacitate tanatogeneratoare, situate pe părțile

ventrale ale corpului, plăgi ale buzelor, echimoze toracice, ce s-au putut

produce prin loviri cu sau de corpuri dure.

În ceea ce privește

expertiza privind detecția psihologică, efectuată la data de 27 mai 2005, care

a concluzionat că inculpatul a prezentat modificări ale stresului emoțional

caracteristice comportamentului simulat, Înalta Curte apreciază că aceasta nu

poate constitui o probă certă care să formeze instanței convingerea că

inculpatul a săvârșit fapta, în condițiile în care nu se coroborează cu nici o

altă probă administrată în cauză.

Susținerile parchetului

referitoare la imposibilitatea căderii accidentale a victimei pe plită, având în

vedere înălțimea acesteia (1,40 m), față de înălțimea sobei (80 cm) sunt doar simple

alegații, presupuneri, nefundamentate pe probe certe.

Având în vedere că, la

pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea

vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză

probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt

incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului,

Înalta Curte apreciază că se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia

„orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo

constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu

instituțional care reflectă modul în care marele principiu al aflării

adevărului (consacrat în art. 3 C. proc. pen.) se regăsește în materia

probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile

administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație

îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta

imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care

să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze

în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

Înainte de a fi o problemă

de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea

justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care

le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe

decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta

supusă judecății).

Numai așa se formează

convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea

obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o

înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar dacă, în fapt, s-au

administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori

pur și simplu nu mai există, și totuși îndoiala persistă, în ce privește

vinovăția, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de

nevinovăție” și deci inculpatul trebuie achitat.

Având în vedere cele

menționate mai sus, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a dispus în

cauză achitarea inculpatului S.A., astfel că, în conformitate cu prevederile art.

385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău va fi respins ca nefondat.

Suma de 100 lei reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat se va

plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva

deciziei penale nr. 57 din 6 martie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția penală,

privind pe inculpatul S.A.

Suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimatul

inculpat se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 iunie 2007.