ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 544/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 25 aprilie 2006, V.M. a chemat în judecată M.A.I., solicitând obligarea acestuia la : - acordarea gradelor militare având în vedere stagiile minime în grad de la data de 30 aprilie 1991 până în anul 2006; - înscrierea în dosarul de ofițer activ a vechimii în serviciu conform ultimului post ocupat în structura poliției; - acordarea ordinului Meritul Militar pentru vechimea sa în serviciu; - plata drepturilor salariale corespunzătoare gradului și funcției ocupate la data de 30 aprilie 1991 până în anul 2006; - acordarea gradației conform vechimii în serviciu, precum și plata contravalorii dreptului de echipament pentru intervalul de timp menționat mai sus.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul M.I. – II/ 01597 din 30 aprilie 1991 s-a dispus trecerea sa în rezervă, dar acest act administrativ i-a fost comunicat abia la 14 august 1997, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 216 din 3 februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Din această cauză, el consideră că și-a păstrat în continuare calitatea de ofițer activ, iar împrejurarea că autoritatea publică pârâtă a pus în aplicare un ordin care nu era definitiv, constituie temeiul pretențiilor patrimoniale și a celor cu caracter nepatrimonial ce formează obiectul prezentului litigiu. Prin sentința civilă nr. 75/ FC din 11 septembrie 2006, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ a admis excepția autorității lucrului judecat ridicată de M.A.I., cu consecința respingerii acțiunii.

Instanța a reținut că prin sentința nr. 76/ FC din 30 iunie 1999, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant pentru anularea ordinului din 30 aprilie 1991. Că, între litigiul de față al cărui obiect vizează mai multe capete de cerere accesorii la cererea de anulare a ordinului de trecere în rezervă și litigiul anterior, există tripla identitate de părți, obiect și cauză, în sensul art. 166 C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul V.M. Recurentul a susținut că sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină și reține în mod eronat existența puterii lucrului judecat. Pe de altă parte, interpretând greșit actul juridic dedus judecării, prima Instanță a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În opinia recurentului, Decizia nr. 216 din 3 februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție‚ secția de contencios administrativ, i-a recunoscut calitatea de ofițer activ în perioada 30 aprilie 1997 – 14 august 1997, producând efecte cu începere de la această din urmă dată. De asemenea, a susținut că Instanța de Fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit, neîndoielnic al acestuia. În realitate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu rezultă în mod direct sau indirect, că pretenția sa la repararea pagubei cauzate de autoritatea emitentă se bazează pe un motiv de nulitate absolută a ordinului de trecere în rezervă. În fine, Curtea de Apel a ignorat total argumentele sale redate în acțiune și în notele scrise, din care rezultă cu claritate că în cauză nu sunt întrunite condițiile legale pentru existența autorității lucrului judecat.

Recursul este nefondat sub aspectul tuturor criticilor formulate. Potrivit art. 1201 C. civ., există lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate. Aplicațiunea acestui text legal a fost făcută în mod corect de prima Instanță, de vreme ce în adevăr, o acțiune anterioară formulată de V.M. pentru anularea Ordinului M.I.–II/01597 din 30 aprilie 1992 emis de pârâtul M.A.I. pentru plata drepturilor salariale aferente funcției de ofițer deținută anterior și a unor daune morale în valoare de 500.000.000 lei a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 76/ FC din 3 iunie 1999, pronunțată de aceeași Instanță, în fond după casare.

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă ca efect al respingerii recursului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 451 din 10 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Cum deja s-a arătat, obiectul litigiului de față îl constituie pretenția lui V.M. de a fi repus în unele drepturi cu caracter nepatrimonial dar și patrimonial care i s-ar cuveni ca urmare a comunicării cu întârziere a ordinului de trecere în rezervă emis în anul 1991. Rezultă așadar, că între acțiunea formulată inițial pentru desființarea Ordinului M.I.–II/01597 din 30 aprilie 1991, soluționată definitiv și irevocabil prin hotărârile judecătorești anexate în dosar și acțiunea de față, există identitate de părți, obiect și cauză.

Această concluzie se impune deoarece autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. se fundamentează pe regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și o constatare făcută printr-o hotărâre irevocabilă nu poate fi contrazisă prin alta. Prin urmare, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai o nouă judecată a unui proces finalizat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile între două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute în mod irevocabil să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre, posterioară, pronunțată într-un alt proces. Pentru existența identității de obiect, nu este necesară formularea ambelor acțiuni în același mod, fiind suficient ca din cuprinsul lor să rezulte, fără echivoc, că scopul urmărit de reclamant este același.

În cauză, pretențiile reclamantului V.M. izvorăsc, indiscutabil, din faptul emiterii unui act administrativ, individual, a cărei legalitate a fost însă confirmată prin hotărârile judecătorești irevocabile menționate mai sus. Scopul final urmărit de reclamant rămâne același, chiar dacă ulterior nu s-a mai cerut în mod expres anularea ordinului ministerial sancționator și în cele două pricini, părțile au avut aceeași calitate. Contrar susținerilor din recurs, în motivarea sentinței atacate, prima Instanță a examinat apărările formulate de ambele părți pe parcursul judecății, a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății și, admițând excepția ridicată de pârât a respins noua acțiune pentru autoritate de lucru judecat.

Având în vedere aceste considerente și inexistența în cauză a unor motive de casare, de ordine publică, care în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. pot fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.M. împotriva sentinței nr. 75/ FC din 11 septembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2007.