ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3489/2007
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3489/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 13 aprilie
2006, reclamantul F.T.S.M., în contradictoriu cu M.A.I. și I.G.P.F., a
solicitat anularea Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 140759
din 9 martie 2006 și a dispoziției din 14 februarie 2006, a I.G.P.F., ca nelegale și netemeinice precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii sale
reclamantul a arătat că a fost sancționat în mod greșit cu mustrare scrisă,
sancțiune menținută prin respingerea contestației sale prin ordinul atacat,
abaterile disciplinare ce i se impută fiind netemeinice.
În acest sens, reclamantul a
arătat că: ofițerul de cercetare penală nu este obligat să înainteze dosarul
cauzei cu adresă procurorului în vederea confirmării începerii urmăririi
penale, dar este obligat să prezinte acest dosar procurorului (art. 228 alin.
(3)
1
C. proc. pen.); analizele activității Biroului au fost
prezentate de fiecare dată șefului unității sau adjunctului acestuia care nu
era altul decât titularul postului de șef al Biroului Cercetări Penale și care
nu a avut niciodată de făcut obiecții cu privire la conținutul sau modul de
întocmire a acestor analize și au fost aprobate de către acesta; activitatea
Biroului Cercetări Penale a fost apreciată pozitiv cu ocazia desfășurării
controlului dispus de ministrul administrației și internelor în primăvara
anului 2005; în ceea ce privește sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria
Salonta, reclamantul a executat dispozițiile date de șeful I.J.P.F. prin rezoluția
pusă de acesta pe cele două adrese; încălcarea prevederilor art. 218 C. proc. pen., art. 3 din Ordinul ministrului nr. 265/2002, art. 4, art. 6 alin. (1),art. 14 și art.
63 din Dispoziția I.G.P.F. nr. 60492/2004 și din Dispoziția I.G.P.F. nr. 41824/2002
nu este explicată și prevederile enumerate nu au nici o legătură cu învinuirile
care i se aduc.
Pârâtul I.G.P.F., prin întâmpinarea formulată în cauză, a solicitat
respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece în urma controlului efectuat la Biroul Cercetări Penale în perioada 12 iulie – 16 iulie 2004 s-au constatat o serie de
deficiențe, decurgând din nerespectarea de către reclamant a prevederilor
Ordinului M.A.I. nr. 265/2002, a Ordinului comun nr. 10/121 din 29 ianuarie 2004, a Dispoziției I.G.P.F. nr. 41824/2002, a Dispoziției I.G.P.F. nr. 59925/2003, Dispoziției
I.G.P.F. nr. 60492/2004 și ale C. proc. pen.
Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtul M.A.I. se invocă
excepția lipsei calității procesuale pasive a M.A.I. deoarece Ordinul M.A.I. nr.
140759 din 9 martie 2006 prin care s-a dispus respingerea contestației nu este
act administrativ, iar pe fond solicită respingerea acțiunii deoarece în urma
controlului efectuat la Biroul Cercetări Penale în perioada 12 iulie - 16 iulie
2004 s-au constatat o serie de deficiențe, decurgând din nerespectarea de către
reclamant a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 265/2002, a Ordinului comun nr. 10/121
din 29 ianuarie 2004, a Dispoziției I.G.P.F. nr. 41824/2002, a Dispoziției
I.G.P.F. nr. 59925/2003, Dispoziției I.G.P.F. nr. 60492/2004 și ale C. proc. pen.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ
și fiscal, prin sentința nr. 46/CA/2007 din 9 martie 2007, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.I. și a
admis acțiunea reclamantului. În consecință, Instanța de Fond a anulat Ordinul nr.
140759 din 9 martie 2006, emis de pârâtul M.A.I. și Dispoziția I.G. al I.G.P.F.
nr. 122166 din 14 februarie 2006 și i-a obligat pe pârâți la plata către
reclamant a sumei de 595 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța în sensul arătat Instanța de Fond a reținut că: în
ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
M.A.I., aceasta este nefondată și urmează a fi respinsă.
Astfel, prin acțiunea formulată de reclamantul F.T.S.M. se atacă atât
Dispoziția de sancționare nr. 122166 din 14 februarie 2006 emisă de pârâtul I.G.P.F.
cât și Ordinul nr. 140759 din 09 martie 2006 emis de pârâtul M.A.I., prin care
s-a soluționat contestația formulată împotriva Dispoziției de sancționare,
situație în care și M.A.I. în calitate de organ emitent al Ordinului atacat are
calitate procesuală pasivă.
Decizia prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamant este
emisă de M.A.I. în cadrul procedurii administrative a recursului ierarhic
prevăzut de dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind
Statutul polițistului. Recursul ierarhic, respectiv contestația adresată
organului ierarhic superior este o cale administrativă de atac, iar soluția
pronunțată în soluționarea acestei căi de atac, în procedură administrativă,
este tot un act administrativ.
Sub aspectul fondului cauzei Instanța a constatat că acțiunea formulată
de reclamant este întemeiată, reținând, după cum urmează:
Răspunderea disciplinară intervine în cazurile în care o persoană
încadrată în muncă într-o unitate sau instituție săvârșește cu vinovăție o
abatere de la obligațiile de serviciu, inclusiv norme de comportare. Elementele
esențiale ale răspunderii disciplinare, fără a căror existență cumulată nu
poate fi antrenată această formă de răspundere, sunt: calitatea de salariat a
subiectului abaterii disciplinare, existența unei fapte ilicite, săvârșirea
faptei cu vinovăție, rezultatul dăunător și legătura de cauzalitate între faptă
și rezultat.
În speță, reclamantul a fost sancționat disciplinar pentru săvârșirea
abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002
privind Statutul polițistului, constând în neglijență manifestată în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
S-a
mai reținut că dispozițiile cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul
polițistului se completează în temeiul art. 78 din această lege cu dispozițiile
Legii nr. 188/1999, dispoziții care nu cuprind prevederi exprese cu privire la
mențiunile pe care trebuie să le cuprindă dispoziția de sancționare, dar
conform art. 93 din Legea nr. 188/1999 prevederile acestei legi se completează
cu dispozițiile cuprinse în C. muncii, care la art. 268 alin. (2) lit. a), b),
c) prevăd că, sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod
obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea
prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul
colectiv de muncă, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au
fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării
disciplinare prealabile.
În
speță, dispoziția de sancționare atacată de reclamant nu cuprinde motivele
pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul
cercetării disciplinare prealabile, fapt prevăzut și de dispozițiile art. 62 alin.
(2) lit. c) din Ordinul M.A.I. 402/2004, ceea ce atrage nulitatea Dispoziției
de sancționare nr. 122166 din 14 februarie 2006 emisă de pârâtul I.G.P.F., în
temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii.
În
ceea ce privește îndatoririle de serviciu care se rețin că au fost îndeplinite
cu neglijență de către reclamant, Instanța a constatat că acestea au fost în
mod neîntemeiat reținute de către pârâtul I.G.P.F. S-a reținut că reclamantul a
asigurat comanda Biroului de Cercetări Penale în perioada septembrie 2004 -
iunie 2005 în baza unor dispoziții zilnice pe unitate, iar atribuțiile șefului
de birou nu au fost aduse la cunoștința reclamantului, aspect care rezultă din
fișa postului semnată de acesta la 14 ianuarie 2005 și recunoscut și de către
pârât în fața Instanței de judecată la termenul din data de 24 noiembrie 2006.
În această situație reținerea în sarcina reclamantului a faptului că a
manifestat neglijență în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu pentru că nu a
luat unele măsuri pe care trebuia să le îndeplinească în calitate de conducător
al Biroului Cercetări Penale este total nefondată și din acest punct de vedere.
De asemenea, măsurile pe care trebuia să le ia reclamantul, reținute în
dispoziția de sancționare, nu au fost de natură a cauza perturbări în
activitatea Biroului Cercetări Penale.
Astfel, cu referire la nerespectarea de către reclamant a dispozițiilor art.
13 alin. (1) din Dispoziția I.G.P.F. DI/S4/TCI/60492 din 9 noiembrie 2004,
constând în aceea că nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie înaintate cu
adresă scrisă către unitățile de Parchet, cu ocazia solicitării de confirmare a
începerii urmăririi penale, Instanța a constatat că dispozițiile care prevăd că
înaintarea dosarelor la Parchet se face în baza unei adrese scrise sunt
cuprinse în art. 14 din Dispoziția I.G.P.F. nr. 60492/2004.
Dispozițiile art. 13 din aceeași dispoziție prevăd că după primirea
dosarului și în termen de 48 de ore de la dispunerea începerii urmăririi
penale, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (3)
1
C. proc. pen., ofițerul de cercetare penală care a acordat avizul va înainta întregul
dosar la Parchet, în vederea confirmării începerii urmăririi penale.
Dispozițiile
art. 228 alin. (3)
1
C. proc. pen. la care fac trimitere dispozițiile
art. 13 enunțate mai sus, prevăd că rezoluția și procesul - verbal de începere
a urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală, se supun confirmării
motivate a procurorului care exercită supravegherea activității de cercetare
penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale,
organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată și dosarul
cauzei.
Dispozițiile
alin. (3)
1
ale art. 228 prevăd astfel o situație de excepție în
cazul confirmării urmăririi penale când organul de cercetare penală este
obligat să prezinte procurorului dosarul cauzei, spre deosebire de cazurile
prevăzute de alin. (2) și alin. (4) ale art. 228 când se prevede că organul de
urmărire penală înaintează dosarul procurorului.
Prevederea cuprinsă în alin. (3)
1
în care se solicită
confirmarea urmăririi penale deoarece în această situație lucrătorul de poliție
care a instrumentat cauza și a dispus începerea urmăririi penale, nu numai că
solicită confirmarea urmăririi penale dar prezintă dosarul Parchetului,
respectiv prezintă starea de fapt și încadrarea juridică a faptei, precum și
actele premergătoare efectuate în cauză. Tocmai de aceea prezentarea la Parchet a dosarelor instrumentate de Biroul Cercetări Penale s-a efectuat personal de către
lucrătorii de poliție care aveau în lucru dosarele respective, aspect relatat
și de martorii audiați în cauză.
Mai
mult, reține Instanța de Fond, termenul de 48 de ore prevăzut de dispozițiile art.
228 alin. (3)
1
C. proc. pen. și art. 13 din Dispoziția I.G.P.F. nr. 60492/2004,
justifică obligația organului de cercetare penală de a prezenta dosarul
procurorului și nu de a-l înainta, deoarece înaintarea presupune trimiterea
oficială, prin poștă, a dosarului însoțit de o adresă de înaintare și de
solicitare a începerii urmăririi penale, situație în care termenul de 48 de ore
ar fi greu de respectat.
Există
astfel o neconcordanță între dispozițiile art. 13 și art. 14 din Dispoziția
I.G.P.F. 60492/2004, care prevăd că dosarele se înaintează la Parchet pentru confirmarea urmăririi penale și dispozițiile art. 228 alin. (3)
1
C. proc. pen. care prevăd că pentru aceeași situație a confirmării urmăririi penale
dosarele se prezintă procurorului. În această situație, prin faptul că dosarele
instrumentate de către lucrătorii de poliție din cadrul Biroului Cercetări
Penale au fost prezentate personal de aceștia procurorului, Instanța de Fond a constatat
că organul de cercetare penală a respectat dispozițiile legale care
reglementează în mod expres această situație, prin art. 228 alin. (3)
1
C. proc. pen., iar dispozițiile interne privind activitatea I.G.P.F. ar trebui corelate
cu prevederile legale.
Referitor
la întocmirea adresei scrise, obligație prevăzută de dispozițiile art. 14 din
Dispoziția I.G.P.F. 60492/2004, Instanța a constatat că prin neîntocmirea acesteia
de către reclamant în calitate de înlocuitor al șefului Biroului Cercetări
Penale, nu s-a făcut dovada unui rezultat dăunător, respectiv a producerii unor
perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale, apreciind că în mod
nelegal s-a reținut că reclamantul a manifestat neglijență în îndeplinirea
acestei obligații de serviciu.
Referitor
la faptul că la întocmirea analizelor nu au fost respectate în totalitate
prevederile art. 63 din Dispoziția I.G.P.F. 60492/2004 deoarece analizele
întocmite la nivelul Biroului nu cuprind
evoluția/
fluctuația indicatorilor specifici, dinamica și cauzalitatea fenomenului
infracțional, nu au surprins nici unul din aspectele referitoare la calitatea
muncii ofițerilor Biroului, în vederea discutării și analizării pertinente,
urmate de propuneri de eliminare pe viitor a unor astfel de neajunsuri, Instanța
de Fond a constatat că dispozițiile art. 63 prevăd întocmirea analizelor lunare
a activității de cercetare penală, pe indicatori specifici, menționându-se în alin.
(3) că materialul de
analiză trebuie să reflecte, sintetic, activitatea
de cercetare penală, ce trebuie să conțină aceste analize lunare, respectiv:
- o trecere în revistă a stadiului de realizare a activităților
planificate pentru perioada supusă analizei și referiri la factorii care au
influențat pozitiv și/ sau negativ performanțele;
- reprezentarea indicatorilor statistici realizați în perioada supusă
analizei și a demersurilor efectuate în vederea eficientizării activităților de
cercetare penală;
-
concluzii privind: a) evoluția/ fluctuația indicatorilor specifici; b) dinamica
și cauzalitatea fenomenului infracțional; c) cooperarea dintre formațiuni,
dintre organele de cercetare ale poliției judiciare și unitățile de Parchet,
precum și în ce privește cooperarea cu alte instituții ce au atribuții în
combaterea, starea și practica disciplinară în perioada supusă analizei;
-
măsuri concrete, necesare în vederea eficientizării activităților de cercetare
penală și activităților informativ - operative, ori pentru creșterea
operativității, fermității și calității actelor de cercetare penală.
S-a
mai reținut că din examinarea analizelor lunare întocmite de reclamant în
perioada ianuarie - iunie 2005, se constată că acestea reflectă atât dinamica
cât și cauzalitatea fenomenului infracțional, prin faptul că în fiecare analiză
se indică atât numărul infracțiunilor instrumentate de Biroul Cercetări Penale,
cât și natura acestor infracțiuni.
Cu privire la evoluția/ fluctuația indicatorilor specifici Instanța de Fond
a constatat că într-adevăr nu se precizează expres în analizele lunare dacă a
crescut sau nu operativitatea muncii de la o lună la alta sau dacă s-a
îmbunătățit sau nu calitatea activității lucrătorilor Biroului Cercetări Penale,
dar se precizează câte dosare penale a avut în lucru fiecare lucrător și câte a
predat lunar, se evidențiază cauzele care au dus la nesoluționarea dosarelor,
precum și activitățile desfășurate de fiecare lucrător, pe lângă activitatea de
cercetare penală.
În ceea ce privește aspectele referitoare la calitatea muncii ofițerilor
Biroului, Instanța de Fond a constatat că art. 63 din Dispoziția I.G.P.F. nu
prevede că analiza activității trebuie să cuprindă aprecieri cu privire la
calitatea activității lucrătorilor, ci doar o trecere în revistă a stadiului de
realizare a activității planificate pentru perioada supusă analizei și referiri
la factorii care au influențat pozitiv sau negativ performanțele.
S-a mai reținut că analizele lunare cuprind o trecere în revistă a
activităților desfășurate de fiecare lucrător în luna respectivă, a dosarelor
penale aflate în lucru și a celor predate, precum și cauzele care au determinat
nesoluționarea celorlalte dosare. De asemenea, analizele lunare cuprind, în
ultima parte, și propunerile pentru remedierea deficiențelor și îmbunătățirea
muncii. Totodată, analizele lunare întocmite de reclamant au fost prezentate
șefului I.J.P.F. Bihor așa cum prevăd dispozițiile art. 63 alin. (5) din
Dispoziția nr. 60492/2004, care Ie-a semnat fără să facă obiecțiuni cu privire
la întocmirea acestor analize.
În concluzie, s-a reținut că analizele lunare întocmite de reclamant
cuprind aspectele prevăzute de dispozițiile art. 63 din Dispoziția I.G.P.F.,
mai puțin concluzii privind evoluția/ fluctuația indicatorilor specifici,
apreciind faptul că analizele lunare nu cuprind acest lucru, nu a fost de
natură să cauzeze o perturbare a activității Biroului Cercetări Penale și nu
poate fi apreciată ca o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu de către
reclamant.
Cu
privire la sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta nr. 568/P/2004
și 474/P/2004 în „vederea luării de măsuri", s-a reținut în dispoziția de
sancționare a reclamantului că acestea au fost tratate cu ușurință, nefiind
aprofundate verificările pentru identificarea cauzelor care au dus la existența
acestor situații, iar reclamantul nu a procedat la o analiză mai atentă a
cauzelor care au dus la aceste situații, încălcându-se prevederile art. 218 C. proc. pen., art. 3 din Ordinul ministrului nr. 265/2002, art. 4, art.6 alin. (1), art. 14 și art.
63 din Dispoziția I.G.P.F. 60492/2004 și Dispoziția 41824/2002.
Instanța
de Fond a apreciat că sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta
sunt de fapt două adrese înaintate de către acest Parchet pârâtului I.J.P.F.
Bihor prin care pârâtul este sesizat cu privire la faptul că două dosare au
rămas în nelucrare mai multe luni la această unitate de poliție. Pe aceste
adrese există rezoluția șefului I.J.P.F. Bihor prin care i se pune în vedere
reclamantului să fie evitate pe viitor astfel de situații și să fie luate
„măsuri de atenționare a celui în cauză" și există rezoluția reclamantului
prin care se arată că lucrătorul de poliție care avea în lucru cele două dosare
a fost atenționat să urgenteze dosarele și să le predea în termen.
Prin urmare, reține Instanța de Fond, reclamantul prin atenționarea
lucrătorului de poliție, s-a conformat măsurii dispuse prin rezoluția șefului
I.J.P.F. Bihor pe cele două adrese, iar faptul că reclamantul nu a întocmit un
raport în care să analizeze mai atent cauzele, nu înseamnă că nu a luat măsuri
pentru rezolvarea situației și nu a verificat cauzele întârzierii în
soluționarea dosarelor, situație în care reținerea în sarcina reclamantului a
faptului că nu și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu este neîntemeiată.
Mai
mult, Instanța de Fond reține că pârâtul nici nu indică în dispoziția de
sancționare prevederile legale încălcate prin faptul că sesizările Parchetului
de pe lângă Judecătoria Salonta au fost tratate cu ușurință și nu au fost
analizate printr-un raport cauzele.
Prevederile indicate în dispoziția de sancționare la pct. 3 (art. 218 C. proc. pen., art. 3 din Ordinul 265/2002, art. 4, art. 6 alin. (1) art. 14, art. 63 din
Dispoziția 60492/2004 și Dispoziția 41824/2002) nu au legătură cu această faptă
reținută în sarcina reclamantului și se referă la cu totul alte aspecte,
respectiv la alte îndatoriri de serviciu pentru care reclamantul a fost
cercetat prealabil. Dar, chiar dacă reclamantul a fost cercetat prealabil și pentru
nerespectarea altor prevederi, așa cum rezultă din Raportul de cercetare
prealabilă, indicarea doar a prevederilor încălcate fără ca în actul
administrativ de sancțiune să fie descrisă și fapta săvârșită de către
reclamant contravine dispozițiilor art. 62 alin. (2) lit. a) din Ordinul M.A.I.
nr. 400/2004 și art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii unde se prevede că
dispoziția de sancționare trebuie să cuprindă obligatoriu descrierea faptei.
A mai constatat Instanța de Fond că îndatoririle de serviciu care se
rețin de către pârât că nu au fost îndeplinite de către reclamant, nu au fost
de natură să cauzeze perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale,
aspect ce rezultă chiar din Nota cu principalele concluzii desprinse în urma
controlului în care echipa de control a consemnat că deficiențele constatate la Biroul cercetări penale al I.J.P.F. Bihor au fost generate în parte de alte cauze, inclusiv
creșterea volumului activității lucrătorilor Biroului Cercetări Penale și a
timpului alocat unor activități care ar fi trebuit efectuate de lucrătorii
altor structuri. Situație în care chiar echipa de control reține în Notă că se
impune suplimentarea statului de organizare cu încă două funcții de ofițer.
Concluzionând,
Instanța de Fond a constatat că dispoziția de sancționare atacată este nelegală
și netemeinică și în baza dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. a), b), c) C.
muncii, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 360/2002, art. 62 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004,
a dispus anularea acesteia și a Ordinului 140759 din 09 martie 2006 prin care a
fost respinsă contestația.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții
I.G.P.F. și M.A.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, M.A.I., invocând prevederile art.
304 pct. 9 precum și cele ale art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004
și ale art. 7 din O.U.G. nr. 104/2001 aprobată prin Legea nr. 81/2002, susține
că în mod greșit Instanța de Fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale
pasive, faptul că prin ordinul atacat s-a respins contestația formulată
împotriva actului administrativ neconferindu-i legitimare procesuală.
La rândul său, I.G.P.F. în dezvoltarea motivelor sale de recurs a arătat
că : Instanța de Fond a pronunțat sentința recurată cu aplicarea greșită a
legii,
admițând aplicabilitatea în speță a
dispozițiilor C. muncii și considerând, în mod surprinzător, că dispoziția
contestată este nulă absolut, în condițiile art. 268 alin. (2) din
același
act normativ.
Se
arată că susținerile, în acest sens, ale Curții de Apel Oradea nu au bază
legală, atât timp cât, prin dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul
polițistului, legiuitorul stabilește foarte clar faptul că prevederile acestui
act normativ se completează cu
cele ale
Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public, în situația în care
domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului.
Potrivit
art. 5 lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, pot
beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară
activitatea în cadrul poliției și ale altor structuri din cadrul M.A.I.
Mai
mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003
"prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi
speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice
derogatorii.
De asemenea, potrivit art. 295 alin. (2) din același act normativ "prevederile
prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice
de muncă
neîntemeiate pe un contract
individual de muncă, în măsura în care reglementările
speciale nu sunt
complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de
muncă respective".
Se arată că în context, din interpretarea sistematică a reglementărilor
indicate mai sus rezultă
în mod cert faptul că dispozițiile Legii nr. 188/1999 și ale
C. muncii sunt aplicabile polițiștilor numai în situația în care domeniile de
incidență nu sunt prevăzute în legislația specifică acestora.
Totodată,
se susține că în temeiul art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 "aplicarea
sancțiunilor disciplinare se face potrivit competențelor stabilite prin ordin
al ministrului de intere”, în speță Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, acest ordin
emis în aplicarea Legii nr. 360/2002 având în mod cert, un caracter derogatoriu
de la prevederile C. muncii și reprezintă norma aplicabilă funcționarilor
publici cu statut special în domeniul cercetării si sancționării disciplinare.
Se consideră
ca fiind nelegală interpretarea Instanței de Fond care, fără o cercetare
temeinică, a apreciat în mod eronat incidența prevederilor C. muncii în procedura
de sancționare disciplinară a unui polițist (funcționar public cu statut
special).
De
asemenea, se mai arată că o astfel de opinie este echivalentă, practic, cu
înlăturarea legislației cu caracter special aplicabilă polițiștilor, Legea nr. 360/2002,
precum și ordinele ministrului administrației și internelor emise în aplicarea
legii. Față de aspectele menționate mai sus, apare ca evidentă lipsa de suport a
considerentelor Instanței de Fond privind incidența în cauză a prevederilor din
C. muncii.
Cu privire la faptul că sancțiunea în litigiu este
neîntemeiată se susține după cum urmează:
În
fapt, în perioada 12 iulie - 16 iulie 2005, o echipă de control din cadrul I.G.P.F.
s-a deplasat la I.J.P.F. Bihor, în vederea efectuării unui control tematic la B.C. din cadrul acestei instituții, control care a vizat activitatea și rezultatele obținute
de către această structură în perioada 01 ianuarie - 30 iunie 2005.
Echipa
de control a constatat faptul că, în perioada 01 ianuarie - 21 iunie 2005,
intimatul s-a aflat la comanda Biroului Cercetări Penale.
Mai
întâi, nu pot fi primite aserțiunile Instanței de Fond, conform cărora
atribuțiile lui de birou nu au fost aduse la cunoștința intimatului - reclamant,
prin urmare,
neputând fi reținută în sarcina
acestuia neglijența în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu,
în
calitate de șef al Biroului Cercetări Penale.
Astfel,
la punctul 6 din Fișa postului intimatului, Definirea sumară a atri
buțiilor postului,
este prevăzut "în lipsa șefului de birou, prin dispoziția șefului
P.F. Bihor organizează, conduce, îndrumă și
sprijină activitatea desfășurată de
șefii biroului".
În ceea ce privește nerespectarea de către intimat a
prevederilor art. 13 alin. (1) din
dispoziția I.G.P.F. D1/S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004, se
arată următoarele aspecte: intimatul nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie
înaintate cu adresă scrisă către unitățile de parchet, cu ocazia solicitării de
luare în supraveghere și atribuirea numărului unic sau pentru confirmarea
începerii urmăririi penale, încălcându-se art. 6 alin. (1) și art. 14 din Dispoziția
I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004 privind înregistrarea,
circuitul dosarelor penale și evidența actelor de cercetare penală, care a fost
emisă în baza prevederilor C. proc. Pen. În acest sens,
se invocă prevederile normative nesocotite de c
ătre intimatul - reclamant.
Astfel, conform art. 13 din Dispoziția nr. S4/TC1/60492/2004: "După
primirea dosarului și în termen de 48 de ore de la dispunerea începerii
urmăririi penale, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (3) ind. 1 C. proc. pen., ofițerul de cercetare penală care a acordat avizul (sau un alt ofițer desemnat) va înainta
întregul dosar unității de parchet competentă, în vederea confirmării începerii
urmăririi penale", iar art. 14 stipulează în continuare: „Înaintarea
dosarului la Parchet se face în baza unei adrese scrise,
semnată de șeful unității/ subunității poliției
de frontieră (sau de adjunctul acestuia) și de șeful formațiunii cercetări
penale, ori de înlocuitorii acestora la comandă".
Se susține că în mod greșit nu s-a reținut că s-a remarcat de comisia de
control, în acest sens, așa cum reiese și din raportul subcomisarului de
poliție D.M., faptul că în activitatea de solicitare a confirmării începerii
urmăririi penale, ofițerii se deplasează la Parchet cu dosarele
și le prezintă direct procurorului desemnat pentru
supraveghere, fără adresă de
la Parchet, deci fără ca dosarul respectiv să fie înregistrat la secretariatul lui, abătându-se în mod flagrant de la
dispozițiile legale în materie, acest lucru constituind o deficiență majoră,
imputabilă intimatului. Se precizează și faptul că membrii echipei de control
au avut în vedere prevederile normative inserate în cuprinsul C. proc. pen., al
ordinelor ministrului administrației și internelor, precum și al dispozițiilor
I.G. al I.G.P.F., neîntemeindu-și concluziile pe convorbiri purtate cu
procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, așa cum
pretinde intimatul.
În opinia recurentei în considerentele hotărârii prezentate, Instanța de
Fond face o analiză amplă dar ineficace, în raport cu speța, a art. 228 C. proc. pen.,
ajungând la concluzia că există o
neconcordanță între dispozițiile art. 13 și art. 14 din Dispo
ziția
I.G.P.F. 60492/2004 care prevăd că dosarele și confirmarea urmăririi penale se
înaintează la Parchet, conform dispozițiilor art. 228 alin. (3) C. proc. pen.,
care prevăd că pentru aceeași situație a
confirmării urmăririi penale dosarele se prezin
tă procurorului.
Se precizează faptul că atât ofițerii de cercetare penală cât și șeful
lui, au îndatorirea de a respecta prevederile imperative ale C. proc. pen., cât
și pe cele ale Dispozițiilor I.G.P.
F. Române,
dispoziții obligatorii pentru toți polițiștii de frontieră, și nu să sesizeze
even
tuale neconcordanțe între diverse acte normative.
Mai mult decât atât, arată recurenta, este absurd a se considera că
dosarele instrumentate de către
lucrătorii
de poliție din cadrul Biroului Cercetări Penale trebuie prezentate personal de
că
tre aceștia procurorului, fără ca aceste dosare să fie înregistrate la
secretariatul
Parchetului și în absența
unei adrese semnată de șeful unității care să certifice luarea în evide
nță
și existența respectivului dosar penal la nivelul unității. Această măsură,
însă în Dispoziția I.G.P.F. în cauză, a fost luată tocmai în vederea unei
evidențe clare, precise a fiecărui dosar penal, precum și a prezentării
acestuia procurorului. În plus, din moment ce există o Dispoziție în acest
sens, fiecare ofițer de poliție trebuie să o respecte și nu să eludeze
prevederile acesteia, din neglijență or, ca urmare a discuțiilor purtate în particular,
reale or nu, cu procurorii desemnați pentru supraveghere, magistrați care, de
altfel, nu cunosc și nu sunt ținuți să respecte o atare Dis
poziție, imperativă doar pentru polițiștii de
frontieră.
De asemenea, se susține că în mod eronat a reținut Instanța fondului că
prin încălcarea prevederilor art. 14 din Dispoziția I.G.P.F. 60492/2004
"nu s-a făcut dovada unui rezultat dăunător, respectiv a producerii unor
perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale". În acest sens, se
susține că Dispozițiile I.G. la care s-a făcut referire au fost emise în baza art.
11 din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de
Frontieră Române conform cărora: "Inspectorul ge
neral emite dispoziții obligatorii pentru întregul personal din
subordine...", dispoziții care i-au fost aduse la
cunoștință intimatului pe bază de semnătură.
În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art. 63 din Dispoziția
I.G.P.F. nr. 0492, însăși Instanța de Fond reține faptul că în analizele lunare
întocmite la nivelul Biroului Cercetări Penale nu se precizează expres dacă a
crescut sau nu operativitatea
muncii de la
o lună la alta sau dacă s-a îmbunătățit sau nu calitatea activității
lucrătorilor
Biroului Cercetări Penale, contrar dispoziției atacate.
În opinia recurentei, din moment ce aceste analize nu sunt complete și
sunt întocmite cu
superficialitate,
neconținând, punctual, indicatorii precizați în Dispoziție, șeful unității nu
este
în măsură a cunoaște toate aspectele activității structurii respective și a lua
măsurile legale ce se impun. Analizele lunare ale Biroului trebuie efectuate în
conformitate cu actele normative interne,
cu precizie și claritate, și nu "printr-o trecere în
revistă a activităților desfășurate de fiecare
lucrător în luna respectivă".
Or, analizele alcătuite la nivelul
Biroului Cercetări Penale nu cuprind evoluția/ fluctuația indicatorilor
specifici, dinamica și cauzalitatea fenomenului
infracțional. În aceeași ordine de idei, s-a sesizat faptul că aceste
analize nu au surprins
nici un aspect, din cele despre care am făcut
vorbire anterior, aspecte relevante
referitoare
la calitatea muncii ofițerilor biroului, în vederea discutării acestor
problematici
și a analizării lor pertinente, care ar fi trebuit urmate
de propuneri privind evitarea acestor deficiențe pe viitor. Analizele lunare
privind activitatea lucrătorilor Biroului Cercetări Penale și
activitatea de ansamblu a structurii se rezumă la
o prezentare succintă a datelor și
informațiilor
de ordin statistic, fără o examinare minuțioasă a activităților efectuate, a
rezultatelor
obținute de fiecare lucrător în parte, iar în situațiile în care au fost
identificate deficiențe sau rezultate slabe
obținute, nu au fost propuse măsuri în vederea
remedierii acestora, ori pentru eficientizarea activităților,
încălcându-se astfel dispozițiile
legale la care s-a făcut referire.
Se mai susține că Instanța de Fond nu a avut în vedere
că a fost depistat un număr mare de dosare penale în care nu a fost
realizată
nici un fel de activitate o perioadă îndelungată.
Recurenta
mai arată că nu s-a avut în vedere că nu au fost, de asemenea, respectate
prevederile Dispoziției I.G.P.F. nr. D1/S4/TCI/60492/2004 privind
înregistrarea, circuitul dosarelor penale și evidența activităților de
cercetare penală, în sensul că, în cazul a două dintre dosarele penale
primite cu urmărirea penală începută de alte
unități ale Poliției de Frontieră, nu au fost
efectuate mențiuni în registrul de cauze penale, neatribuindu-se număr
de cauză, iar în
alte două cazuri, deși începerea urmăririi penale
fusese confirmată de către procuror
prin
rezoluție motivată, nu s-au efectuat mențiuni în registrul de cauze penale și
nici nu
s-a atribuit număr de cauză.
Deși intimatul nu a respectat prevederile art. 3 din Ordinul M.I.
nr. 265/2002
și ale art. 4 din Dispoziția I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004,
nu a luat
măsuri de raportare a cauzelor penale complexe, conform
Dispoziției I.G.P.F. nr. 41824/2002, nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie
înaintate cu adresă către unitățile de parchet, în vederea luării în
supraveghere și atribuirii numărului unic sau
pentru
confirmarea începerii urmăririi penale, încălcându-se astfel art. 6 alin. (1)
și art. 14
din Dispoziția I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004,
arată recurenta, aspecte pe care Instanța de Fond nu le-a avut în vedere.
Se mai susține că deși deficiențele și carențele
sesizate
în
activitatea intimatului au fost prezentate și detaliate în cuprinsul
întâmpinării, la judecarea în fond a cauzei, cu precizarea normelor încălcate
de către acesta și a
probelor corelative,
Curtea de Apel Oradea nu s-a pronunțat și cu privire la acestea, apreciind
că
nu pot fi primite reținerile Instanței de Fond conform cărora multitudinea de
abateri și deficiențe constatate în activitatea intimatului, de necontestat
, nu a cauzat perturbări în bunul mers al
Biroului Cercetări Penale, cu motivația că intimatul nu a fost capabil a se
impune în fața
subordonaților săi.
În
plus, se susține că Instanța de Fond nu a avut în vedere că la aplicarea și
individualizarea sancțiunii disciplinare contestate, au fost respectate
întocmai prevederile Ordinului ministrului
administrației
și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului
din
M.A.I., fiind avute în vedere toate împrejurările
evidențiate mai sus, motiv pentru care a fost dispusă sancțiunea cea
mai ușoară, totuși
gravitatea abaterilor săvârșite de către intimat
neputând fi nici ignorată, nici minimalizată.
Contrar celor reținute de Instanța de Fond arată recurenta, astfel cum
reiese din acțiunea introductivă de Instanță și din celelalte înscrisuri aflate
la dosarul cauzei, intimatul a dat dovadă de neglijență în respectarea
legislației
specifice activității sale pe
timpul exercitării serviciului și, mai ales, în perioada în care s-
a
aflat la comanda Biroului Cercetări Penale, remarcându-se superficialitatea cu
care a tratat normele de procedură penală, aceste prerogative fiind
reglementate în mod expres în acte normative și legi speciale, dând dovadă de o
inexplicabilă incomprehensiune față de conținutul ordinelor și dispozițiilor pe
care era obligat să le cunoască și să le respecte.
Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea
recursului și menținerea soluției atacate ca legală și temeinică.
Examinând cauza în raport cu toate criticile formulate soluției Instanței
de Fond, cu toate probele administrate precum și toate dispozițiile legale
incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este cunoscut că Legea nr. 360/2002
reglementează statutul special al polițistului ca funcționar public civil
investit cu exercițiul autorității publice (art. 1 alin. (1) și art. 2 alin.
(1)).
Potrivit art. 42 lit. d) din
aceeași lege, polițistul este dator ca, prin activitatea sa publică ori
privată, să nu compromită prestigiul funcției sau al instituției din care face
parte.
Tocmai în considerarea
acestui statut special, prin Legea nr. 360/2002 se prevede o procedură de
cercetare prealabilă obligatorie, conform art. 59, și existența unui consiliu
de disciplină, conform art. 62, care analizează faptele, probele și apărările
celui învinuit de săvârșirea uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art.
58 din lege.
Reglementările speciale ale
Legii nr. 360/2002 în materie disciplinară sunt de strictă interpretare,
inclusiv cele ale art. 61.
În aceste condiții, anularea
de către Instanța de Fond a ordinului de sancționare în principal pe temeiul
unui text imperativ din C. muncii, este nelegală, fiind rezultatul unei greșite
interpretări ale actelor juridice deduse judecății care nu erau decizii de
drept al muncii, ci acte administrative emise în baza unei legi speciale (art. 304
pct. 8 C. proc. civ.).
Instanța de Fond a încălcat prevederile
Legii nr. 360/2002, considerând că dispozițiile art. 61 din aceasta pot fi
interpretate extensiv, în sensul existenței sancțiunii nulității deciziei de
sancționare, deși textul nu prevede expres această sancțiune (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Deși acest motiv de casare a
sentinței considerat fondat face în bună parte inutilă analizarea celorlalte
critici, totuși, Înalta Curte, constată că nici pe fondul cauzei acțiunea nu
este întemeiată.
În acest sens, Înalta Curte
constată că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă fără putere de tăgadă că
actele atacate au fost motivate potrivit dispozițiilor legale aplicabile
(respectiv cele ale Legii nr. 360/2002 și a legislației secundare speciale), că
reclamantul a cunoscut toate motivele sancțiunii sale (contrar celor susținute
de acesta), deficiențele majore constatate în activitate neputând fi
minimalizate în sensul dorit de reclamant.
Prin urmare, în baza
dispozițiilor art. 312, art. 314 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 20
și art. 28 din Legea nr. 554/2004, se vor admite recursurile, se va casa
sentința atacată și în fond se va respinge acțiunea reclamantului F.T.S.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate
de I.G.P.F. și de M.I.R.A., împotriva sentinței civile nr. 46/ CA din 9 martie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și
în fond, respinge acțiunea reclamantului F.T.S.M., ca neîntemeiată.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 21 septembrie 2007.