ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3489/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 aprilie 2006, reclamantul F.T.S.M., în contradictoriu cu M.A.I. și I.G.P.F., a solicitat anularea Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 140759 din 9 martie 2006 și a dispoziției din 14 februarie 2006, a I.G.P.F., ca nelegale și netemeinice precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii sale reclamantul a arătat că a fost sancționat în mod greșit cu mustrare scrisă, sancțiune menținută prin respingerea contestației sale prin ordinul atacat, abaterile disciplinare ce i se impută fiind netemeinice. În acest sens, reclamantul a arătat că: ofițerul de cercetare penală nu este obligat să înainteze dosarul cauzei cu adresă procurorului în vederea confirmării începerii urmăririi penale, dar este obligat să prezinte acest dosar procurorului (art. 228 alin. (3) 1 C. proc.

pen.); analizele activității Biroului au fost prezentate de fiecare dată șefului unității sau adjunctului acestuia care nu era altul decât titularul postului de șef al Biroului Cercetări Penale și care nu a avut niciodată de făcut obiecții cu privire la conținutul sau modul de întocmire a acestor analize și au fost aprobate de către acesta; activitatea Biroului Cercetări Penale a fost apreciată pozitiv cu ocazia desfășurării controlului dispus de ministrul administrației și internelor în primăvara anului 2005; în ceea ce privește sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta, reclamantul a executat dispozițiile date de șeful I.J.P.F. prin rezoluția pusă de acesta pe cele două adrese; încălcarea prevederilor art. 218 C. proc.

pen., art. 3 din Ordinul ministrului nr. 265/2002, art. 4, art. 6 alin. (1),art. 14 și art. 63 din Dispoziția I.G.P.F. nr. 60492/2004 și din Dispoziția I.G.P.F. nr. 41824/2002 nu este explicată și prevederile enumerate nu au nici o legătură cu învinuirile care i se aduc. Pârâtul I.G.P.F., prin întâmpinarea formulată în cauză, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece în urma controlului efectuat la Biroul Cercetări Penale în perioada 12 iulie – 16 iulie 2004 s-au constatat o serie de deficiențe, decurgând din nerespectarea de către reclamant a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 265/2002, a Ordinului comun nr. 10/121 din 29 ianuarie 2004, a Dispoziției I.G.P.F. nr. 41824/2002, a Dispoziției I.G.P.F.

nr. 59925/2003, Dispoziției I.G.P.F. nr. 60492/2004 și ale C. proc. pen. Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtul M.A.I. se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a M.A.I. deoarece Ordinul M.A.I. nr. 140759 din 9 martie 2006 prin care s-a dispus respingerea contestației nu este act administrativ, iar pe fond solicită respingerea acțiunii deoarece în urma controlului efectuat la Biroul Cercetări Penale în perioada 12 iulie - 16 iulie 2004 s-au constatat o serie de deficiențe, decurgând din nerespectarea de către reclamant a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. 265/2002, a Ordinului comun nr. 10/121 din 29 ianuarie 2004, a Dispoziției I.G.P.F. nr. 41824/2002, a Dispoziției I.G.P.F.

nr. 59925/2003, Dispoziției I.G.P.F. nr. 60492/2004 și ale C. proc. pen. Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 46/CA/2007 din 9 martie 2007, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.I. și a admis acțiunea reclamantului. În consecință, Instanța de Fond a anulat Ordinul nr. 140759 din 9 martie 2006, emis de pârâtul M.A.I. și Dispoziția I.G. al I.G.P.F. nr. 122166 din 14 februarie 2006 și i-a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 595 RON cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța în sensul arătat Instanța de Fond a reținut că: în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.I., aceasta este nefondată și urmează a fi respinsă.

Astfel, prin acțiunea formulată de reclamantul F.T.S.M. se atacă atât Dispoziția de sancționare nr. 122166 din 14 februarie 2006 emisă de pârâtul I.G.P.F. cât și Ordinul nr. 140759 din 09 martie 2006 emis de pârâtul M.A.I., prin care s-a soluționat contestația formulată împotriva Dispoziției de sancționare, situație în care și M.A.I. în calitate de organ emitent al Ordinului atacat are calitate procesuală pasivă. Decizia prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamant este emisă de M.A.I. în cadrul procedurii administrative a recursului ierarhic prevăzut de dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Recursul ierarhic, respectiv contestația adresată organului ierarhic superior este o cale administrativă de atac, iar soluția pronunțată în soluționarea acestei căi de atac, în procedură administrativă, este tot un act administrativ.

Sub aspectul fondului cauzei Instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată, reținând, după cum urmează: Răspunderea disciplinară intervine în cazurile în care o persoană încadrată în muncă într-o unitate sau instituție săvârșește cu vinovăție o abatere de la obligațiile de serviciu, inclusiv norme de comportare. Elementele esențiale ale răspunderii disciplinare, fără a căror existență cumulată nu poate fi antrenată această formă de răspundere, sunt: calitatea de salariat a subiectului abaterii disciplinare, existența unei fapte ilicite, săvârșirea faptei cu vinovăție, rezultatul dăunător și legătura de cauzalitate între faptă și rezultat. În speță, reclamantul a fost sancționat disciplinar pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, constând în neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

S-a mai reținut că dispozițiile cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului se completează în temeiul art. 78 din această lege cu dispozițiile Legii nr. 188/1999, dispoziții care nu cuprind prevederi exprese cu privire la mențiunile pe care trebuie să le cuprindă dispoziția de sancționare, dar conform art. 93 din Legea nr. 188/1999 prevederile acestei legi se completează cu dispozițiile cuprinse în C. muncii, care la art. 268 alin. (2) lit. a), b), c) prevăd că, sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

În speță, dispoziția de sancționare atacată de reclamant nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, fapt prevăzut și de dispozițiile art. 62 alin. (2) lit. c) din Ordinul M.A.I. 402/2004, ceea ce atrage nulitatea Dispoziției de sancționare nr. 122166 din 14 februarie 2006 emisă de pârâtul I.G.P.F., în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii. În ceea ce privește îndatoririle de serviciu care se rețin că au fost îndeplinite cu neglijență de către reclamant, Instanța a constatat că acestea au fost în mod neîntemeiat reținute de către pârâtul I.G.P.F.

S-a reținut că reclamantul a asigurat comanda Biroului de Cercetări Penale în perioada septembrie 2004 - iunie 2005 în baza unor dispoziții zilnice pe unitate, iar atribuțiile șefului de birou nu au fost aduse la cunoștința reclamantului, aspect care rezultă din fișa postului semnată de acesta la 14 ianuarie 2005 și recunoscut și de către pârât în fața Instanței de judecată la termenul din data de 24 noiembrie 2006. În această situație reținerea în sarcina reclamantului a faptului că a manifestat neglijență în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu pentru că nu a luat unele măsuri pe care trebuia să le îndeplinească în calitate de conducător al Biroului Cercetări Penale este total nefondată și din acest punct de vedere.

De asemenea, măsurile pe care trebuia să le ia reclamantul, reținute în dispoziția de sancționare, nu au fost de natură a cauza perturbări în activitatea Biroului Cercetări Penale. Astfel, cu referire la nerespectarea de către reclamant a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Dispoziția I.G.P.F. DI/S4/TCI/60492 din 9 noiembrie 2004, constând în aceea că nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie înaintate cu adresă scrisă către unitățile de Parchet, cu ocazia solicitării de confirmare a începerii urmăririi penale, Instanța a constatat că dispozițiile care prevăd că înaintarea dosarelor la Parchet se face în baza unei adrese scrise sunt cuprinse în art. 14 din Dispoziția I.G.P.F. nr. 60492/2004.

Dispozițiile art. 13 din aceeași dispoziție prevăd că după primirea dosarului și în termen de 48 de ore de la dispunerea începerii urmăririi penale, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (3) 1 C. proc. pen., ofițerul de cercetare penală care a acordat avizul va înainta întregul dosar la Parchet, în vederea confirmării începerii urmăririi penale. Dispozițiile art. 228 alin. (3) 1 C. proc. pen. la care fac trimitere dispozițiile art. 13 enunțate mai sus, prevăd că rezoluția și procesul - verbal de începere a urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activității de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată și dosarul cauzei.

Dispozițiile alin. (3) 1 ale art. 228 prevăd astfel o situație de excepție în cazul confirmării urmăririi penale când organul de cercetare penală este obligat să prezinte procurorului dosarul cauzei, spre deosebire de cazurile prevăzute de alin. (2) și alin. (4) ale art. 228 când se prevede că organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului. Prevederea cuprinsă în alin. (3) 1 în care se solicită confirmarea urmăririi penale deoarece în această situație lucrătorul de poliție care a instrumentat cauza și a dispus începerea urmăririi penale, nu numai că solicită confirmarea urmăririi penale dar prezintă dosarul Parchetului, respectiv prezintă starea de fapt și încadrarea juridică a faptei, precum și actele premergătoare efectuate în cauză.

Tocmai de aceea prezentarea la Parchet a dosarelor instrumentate de Biroul Cercetări Penale s-a efectuat personal de către lucrătorii de poliție care aveau în lucru dosarele respective, aspect relatat și de martorii audiați în cauză. Mai mult, reține Instanța de Fond, termenul de 48 de ore prevăzut de dispozițiile art. 228 alin. (3) 1 C. proc. pen. și art. 13 din Dispoziția I.G.P.F. nr. 60492/2004, justifică obligația organului de cercetare penală de a prezenta dosarul procurorului și nu de a-l înainta, deoarece înaintarea presupune trimiterea oficială, prin poștă, a dosarului însoțit de o adresă de înaintare și de solicitare a începerii urmăririi penale, situație în care termenul de 48 de ore ar fi greu de respectat.

Există astfel o neconcordanță între dispozițiile art. 13 și art. 14 din Dispoziția I.G.P.F. 60492/2004, care prevăd că dosarele se înaintează la Parchet pentru confirmarea urmăririi penale și dispozițiile art. 228 alin. (3) 1 C. proc. pen. care prevăd că pentru aceeași situație a confirmării urmăririi penale dosarele se prezintă procurorului. În această situație, prin faptul că dosarele instrumentate de către lucrătorii de poliție din cadrul Biroului Cercetări Penale au fost prezentate personal de aceștia procurorului, Instanța de Fond a constatat că organul de cercetare penală a respectat dispozițiile legale care reglementează în mod expres această situație, prin art. 228 alin. (3) 1 C. proc.

pen., iar dispozițiile interne privind activitatea I.G.P.F. ar trebui corelate cu prevederile legale. Referitor la întocmirea adresei scrise, obligație prevăzută de dispozițiile art. 14 din Dispoziția I.G.P.F. 60492/2004, Instanța a constatat că prin neîntocmirea acesteia de către reclamant în calitate de înlocuitor al șefului Biroului Cercetări Penale, nu s-a făcut dovada unui rezultat dăunător, respectiv a producerii unor perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale, apreciind că în mod nelegal s-a reținut că reclamantul a manifestat neglijență în îndeplinirea acestei obligații de serviciu. Referitor la faptul că la întocmirea analizelor nu au fost respectate în totalitate prevederile art. 63 din Dispoziția I.G.P.F.

60492/2004 deoarece analizele întocmite la nivelul Biroului nu cuprind evoluția/ fluctuația indicatorilor specifici, dinamica și cauzalitatea fenomenului infracțional, nu au surprins nici unul din aspectele referitoare la calitatea muncii ofițerilor Biroului, în vederea discutării și analizării pertinente, urmate de propuneri de eliminare pe viitor a unor astfel de neajunsuri, Instanța de Fond a constatat că dispozițiile art. 63 prevăd întocmirea analizelor lunare a activității de cercetare penală, pe indicatori specifici, menționându-se în alin. (3) că materialul de analiză trebuie să reflecte, sintetic, activitatea de cercetare penală, ce trebuie să conțină aceste analize lunare, respectiv: - o trecere în revistă a stadiului de realizare a activităților planificate pentru perioada supusă analizei și referiri la factorii care au influențat pozitiv și/ sau negativ performanțele; - reprezentarea indicatorilor statistici realizați în perioada supusă analizei și a demersurilor efectuate în vederea eficientizării activităților de cercetare penală; - concluzii privind: a) evoluția/ fluctuația indicatorilor specifici; b) dinamica și cauzalitatea fenomenului infracțional; c) cooperarea dintre formațiuni, dintre organele de cercetare ale poliției judiciare și unitățile de Parchet, precum și în ce privește cooperarea cu alte instituții ce au atribuții în combaterea,

starea și practica disciplinară în perioada supusă analizei; - măsuri concrete, necesare în vederea eficientizării activităților de cercetare penală și activităților informativ - operative, ori pentru creșterea operativității, fermității și calității actelor de cercetare penală. S-a mai reținut că din examinarea analizelor lunare întocmite de reclamant în perioada ianuarie - iunie 2005, se constată că acestea reflectă atât dinamica cât și cauzalitatea fenomenului infracțional, prin faptul că în fiecare analiză se indică atât numărul infracțiunilor instrumentate de Biroul Cercetări Penale, cât și natura acestor infracțiuni.

Cu privire la evoluția/ fluctuația indicatorilor specifici Instanța de Fond a constatat că într-adevăr nu se precizează expres în analizele lunare dacă a crescut sau nu operativitatea muncii de la o lună la alta sau dacă s-a îmbunătățit sau nu calitatea activității lucrătorilor Biroului Cercetări Penale, dar se precizează câte dosare penale a avut în lucru fiecare lucrător și câte a predat lunar, se evidențiază cauzele care au dus la nesoluționarea dosarelor, precum și activitățile desfășurate de fiecare lucrător, pe lângă activitatea de cercetare penală. În ceea ce privește aspectele referitoare la calitatea muncii ofițerilor Biroului, Instanța de Fond a constatat că art. 63 din Dispoziția I.G.P.F.

nu prevede că analiza activității trebuie să cuprindă aprecieri cu privire la calitatea activității lucrătorilor, ci doar o trecere în revistă a stadiului de realizare a activității planificate pentru perioada supusă analizei și referiri la factorii care au influențat pozitiv sau negativ performanțele. S-a mai reținut că analizele lunare cuprind o trecere în revistă a activităților desfășurate de fiecare lucrător în luna respectivă, a dosarelor penale aflate în lucru și a celor predate, precum și cauzele care au determinat nesoluționarea celorlalte dosare. De asemenea, analizele lunare cuprind, în ultima parte, și propunerile pentru remedierea deficiențelor și îmbunătățirea muncii. Totodată, analizele lunare întocmite de reclamant au fost prezentate șefului I.J.P.F.

Bihor așa cum prevăd dispozițiile art. 63 alin. (5) din Dispoziția nr. 60492/2004, care Ie-a semnat fără să facă obiecțiuni cu privire la întocmirea acestor analize. În concluzie, s-a reținut că analizele lunare întocmite de reclamant cuprind aspectele prevăzute de dispozițiile art. 63 din Dispoziția I.G.P.F., mai puțin concluzii privind evoluția/ fluctuația indicatorilor specifici, apreciind faptul că analizele lunare nu cuprind acest lucru, nu a fost de natură să cauzeze o perturbare a activității Biroului Cercetări Penale și nu poate fi apreciată ca o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu de către reclamant.

Cu privire la sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta nr. 568/P/2004 și 474/P/2004 în „vederea luării de măsuri", s-a reținut în dispoziția de sancționare a reclamantului că acestea au fost tratate cu ușurință, nefiind aprofundate verificările pentru identificarea cauzelor care au dus la existența acestor situații, iar reclamantul nu a procedat la o analiză mai atentă a cauzelor care au dus la aceste situații, încălcându-se prevederile art. 218 C. proc. pen., art. 3 din Ordinul ministrului nr. 265/2002, art. 4, art.6 alin. (1), art. 14 și art. 63 din Dispoziția I.G.P.F. 60492/2004 și Dispoziția 41824/2002. Instanța de Fond a apreciat că sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta sunt de fapt două adrese înaintate de către acest Parchet pârâtului I.J.P.F.

Bihor prin care pârâtul este sesizat cu privire la faptul că două dosare au rămas în nelucrare mai multe luni la această unitate de poliție. Pe aceste adrese există rezoluția șefului I.J.P.F. Bihor prin care i se pune în vedere reclamantului să fie evitate pe viitor astfel de situații și să fie luate „măsuri de atenționare a celui în cauză" și există rezoluția reclamantului prin care se arată că lucrătorul de poliție care avea în lucru cele două dosare a fost atenționat să urgenteze dosarele și să le predea în termen. Prin urmare, reține Instanța de Fond, reclamantul prin atenționarea lucrătorului de poliție, s-a conformat măsurii dispuse prin rezoluția șefului I.J.P.F.

Bihor pe cele două adrese, iar faptul că reclamantul nu a întocmit un raport în care să analizeze mai atent cauzele, nu înseamnă că nu a luat măsuri pentru rezolvarea situației și nu a verificat cauzele întârzierii în soluționarea dosarelor, situație în care reținerea în sarcina reclamantului a faptului că nu și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu este neîntemeiată. Mai mult, Instanța de Fond reține că pârâtul nici nu indică în dispoziția de sancționare prevederile legale încălcate prin faptul că sesizările Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta au fost tratate cu ușurință și nu au fost analizate printr-un raport cauzele. Prevederile indicate în dispoziția de sancționare la pct. 3 (art. 218 C. proc.

pen., art. 3 din Ordinul 265/2002, art. 4, art. 6 alin. (1) art. 14, art. 63 din Dispoziția 60492/2004 și Dispoziția 41824/2002) nu au legătură cu această faptă reținută în sarcina reclamantului și se referă la cu totul alte aspecte, respectiv la alte îndatoriri de serviciu pentru care reclamantul a fost cercetat prealabil. Dar, chiar dacă reclamantul a fost cercetat prealabil și pentru nerespectarea altor prevederi, așa cum rezultă din Raportul de cercetare prealabilă, indicarea doar a prevederilor încălcate fără ca în actul administrativ de sancțiune să fie descrisă și fapta săvârșită de către reclamant contravine dispozițiilor art. 62 alin. (2) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 și art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii unde se prevede că dispoziția de sancționare trebuie să cuprindă obligatoriu descrierea faptei.

A mai constatat Instanța de Fond că îndatoririle de serviciu care se rețin de către pârât că nu au fost îndeplinite de către reclamant, nu au fost de natură să cauzeze perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale, aspect ce rezultă chiar din Nota cu principalele concluzii desprinse în urma controlului în care echipa de control a consemnat că deficiențele constatate la Biroul cercetări penale al I.J.P.F. Bihor au fost generate în parte de alte cauze, inclusiv creșterea volumului activității lucrătorilor Biroului Cercetări Penale și a timpului alocat unor activități care ar fi trebuit efectuate de lucrătorii altor structuri. Situație în care chiar echipa de control reține în Notă că se impune suplimentarea statului de organizare cu încă două funcții de ofițer.

Concluzionând, Instanța de Fond a constatat că dispoziția de sancționare atacată este nelegală și netemeinică și în baza dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. a), b), c) C. muncii, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 360/2002, art. 62 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, a dispus anularea acesteia și a Ordinului 140759 din 09 martie 2006 prin care a fost respinsă contestația. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții I.G.P.F. și M.A.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, M.A.I., invocând prevederile art. 304 pct. 9 precum și cele ale art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 7 din O.U.G. nr. 104/2001 aprobată prin Legea nr. 81/2002, susține că în mod greșit Instanța de Fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, faptul că prin ordinul atacat s-a respins contestația formulată împotriva actului administrativ neconferindu-i legitimare procesuală.

La rândul său, I.G.P.F. în dezvoltarea motivelor sale de recurs a arătat că : Instanța de Fond a pronunțat sentința recurată cu aplicarea greșită a legii, admițând aplicabilitatea în speță a dispozițiilor C. muncii și considerând, în mod surprinzător, că dispoziția contestată este nulă absolut, în condițiile art. 268 alin. (2) din același act normativ. Se arată că susținerile, în acest sens, ale Curții de Apel Oradea nu au bază legală, atât timp cât, prin dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, legiuitorul stabilește foarte clar faptul că prevederile acestui act normativ se completează cu cele ale Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului.

Potrivit art. 5 lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul poliției și ale altor structuri din cadrul M.A.I. Mai mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.

De asemenea, potrivit art. 295 alin. (2) din același act normativ "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective". Se arată că în context, din interpretarea sistematică a reglementărilor indicate mai sus rezultă în mod cert faptul că dispozițiile Legii nr. 188/1999 și ale C. muncii sunt aplicabile polițiștilor numai în situația în care domeniile de incidență nu sunt prevăzute în legislația specifică acestora. Totodată, se susține că în temeiul art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 "aplicarea sancțiunilor disciplinare se face potrivit competențelor stabilite prin ordin al ministrului de intere”, în speță Ordinul M.A.I.

nr. 400/2004, acest ordin emis în aplicarea Legii nr. 360/2002 având în mod cert, un caracter derogatoriu de la prevederile C. muncii și reprezintă norma aplicabilă funcționarilor publici cu statut special în domeniul cercetării si sancționării disciplinare. Se consideră ca fiind nelegală interpretarea Instanței de Fond care, fără o cercetare temeinică, a apreciat în mod eronat incidența prevederilor C. muncii în procedura de sancționare disciplinară a unui polițist (funcționar public cu statut special). De asemenea, se mai arată că o astfel de opinie este echivalentă, practic, cu înlăturarea legislației cu caracter special aplicabilă polițiștilor, Legea nr. 360/2002, precum și ordinele ministrului administrației și internelor emise în aplicarea legii.

Față de aspectele menționate mai sus, apare ca evidentă lipsa de suport a considerentelor Instanței de Fond privind incidența în cauză a prevederilor din C. muncii. Cu privire la faptul că sancțiunea în litigiu este neîntemeiată se susține după cum urmează: În fapt, în perioada 12 iulie - 16 iulie 2005, o echipă de control din cadrul I.G.P.F. s-a deplasat la I.J.P.F. Bihor, în vederea efectuării unui control tematic la B.C. din cadrul acestei instituții, control care a vizat activitatea și rezultatele obținute de către această structură în perioada 01 ianuarie - 30 iunie 2005. Echipa de control a constatat faptul că, în perioada 01 ianuarie - 21 iunie 2005, intimatul s-a aflat la comanda Biroului Cercetări Penale.

Mai întâi, nu pot fi primite aserțiunile Instanței de Fond, conform cărora atribuțiile lui de birou nu au fost aduse la cunoștința intimatului - reclamant, prin urmare, neputând fi reținută în sarcina acestuia neglijența în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, în calitate de șef al Biroului Cercetări Penale. Astfel, la punctul 6 din Fișa postului intimatului, Definirea sumară a atri buțiilor postului, este prevăzut "în lipsa șefului de birou, prin dispoziția șefului P.F. Bihor organizează, conduce, îndrumă și sprijină activitatea desfășurată de șefii biroului". În ceea ce privește nerespectarea de către intimat a prevederilor art. 13 alin. (1) din dispoziția I.G.P.F.

D1/S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004, se arată următoarele aspecte: intimatul nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie înaintate cu adresă scrisă către unitățile de parchet, cu ocazia solicitării de luare în supraveghere și atribuirea numărului unic sau pentru confirmarea începerii urmăririi penale, încălcându-se art. 6 alin. (1) și art. 14 din Dispoziția I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004 privind înregistrarea, circuitul dosarelor penale și evidența actelor de cercetare penală, care a fost emisă în baza prevederilor C. proc. Pen. În acest sens, se invocă prevederile normative nesocotite de c ătre intimatul - reclamant. Astfel, conform art. 13 din Dispoziția nr. S4/TC1/60492/2004: "După primirea dosarului și în termen de 48 de ore de la dispunerea începerii urmăririi penale, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (3) ind.

1 C. proc.

pen., ofițerul de cercetare penală care a acordat avizul (sau un alt ofițer desemnat) va înainta întregul dosar unității de parchet competentă, în vederea confirmării începerii urmăririi penale", iar art. 14 stipulează în continuare: „Înaintarea dosarului la Parchet se face în baza unei adrese scrise, semnată de șeful unității/ subunității poliției de frontieră (sau de adjunctul acestuia) și de șeful formațiunii cercetări penale, ori de înlocuitorii acestora la comandă". Se susține că în mod greșit nu s-a reținut că s-a remarcat de comisia de control, în acest sens, așa cum reiese și din raportul subcomisarului de poliție D.M., faptul că în activitatea de solicitare a confirmării începerii urmăririi penale, ofițerii se deplasează la Parchet cu dosarele și le prezintă direct procurorului desemnat pentru supraveghere, fără adresă de la Parchet, deci fără ca dosarul respectiv să fie înregistrat la secretariatul lui, abătându-se în mod flagrant de la dispozițiile legale în materie, acest lucru constituind o deficiență majoră, imputabilă intimatului.

Se precizează și faptul că membrii echipei de control au avut în vedere prevederile normative inserate în cuprinsul C. proc. pen., al ordinelor ministrului administrației și internelor, precum și al dispozițiilor I.G. al I.G.P.F., neîntemeindu-și concluziile pe convorbiri purtate cu procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, așa cum pretinde intimatul. În opinia recurentei în considerentele hotărârii prezentate, Instanța de Fond face o analiză amplă dar ineficace, în raport cu speța, a art. 228 C. proc. pen., ajungând la concluzia că există o neconcordanță între dispozițiile art. 13 și art. 14 din Dispo ziția I.G.P.F. 60492/2004 care prevăd că dosarele și confirmarea urmăririi penale se înaintează la Parchet, conform dispozițiilor art. 228 alin. (3) C. proc.

pen., care prevăd că pentru aceeași situație a confirmării urmăririi penale dosarele se prezin tă procurorului. Se precizează faptul că atât ofițerii de cercetare penală cât și șeful lui, au îndatorirea de a respecta prevederile imperative ale C. proc. pen., cât și pe cele ale Dispozițiilor I.G.P. F. Române, dispoziții obligatorii pentru toți polițiștii de frontieră, și nu să sesizeze even tuale neconcordanțe între diverse acte normative. Mai mult decât atât, arată recurenta, este absurd a se considera că dosarele instrumentate de către lucrătorii de poliție din cadrul Biroului Cercetări Penale trebuie prezentate personal de că tre aceștia procurorului, fără ca aceste dosare să fie înregistrate la secretariatul Parchetului și în absența unei adrese semnată de șeful unității care să certifice luarea în evide nță și existența respectivului dosar penal la nivelul unității.

Această măsură, însă în Dispoziția I.G.P.F. în cauză, a fost luată tocmai în vederea unei evidențe clare, precise a fiecărui dosar penal, precum și a prezentării acestuia procurorului. În plus, din moment ce există o Dispoziție în acest sens, fiecare ofițer de poliție trebuie să o respecte și nu să eludeze prevederile acesteia, din neglijență or, ca urmare a discuțiilor purtate în particular, reale or nu, cu procurorii desemnați pentru supraveghere, magistrați care, de altfel, nu cunosc și nu sunt ținuți să respecte o atare Dis poziție, imperativă doar pentru polițiștii de frontieră. De asemenea, se susține că în mod eronat a reținut Instanța fondului că prin încălcarea prevederilor art. 14 din Dispoziția I.G.P.F.

60492/2004 "nu s-a făcut dovada unui rezultat dăunător, respectiv a producerii unor perturbări în activitatea Biroului de Cercetări Penale". În acest sens, se susține că Dispozițiile I.G. la care s-a făcut referire au fost emise în baza art. 11 din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române conform cărora: "Inspectorul ge neral emite dispoziții obligatorii pentru întregul personal din subordine...", dispoziții care i-au fost aduse la cunoștință intimatului pe bază de semnătură. În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art. 63 din Dispoziția I.G.P.F. nr. 0492, însăși Instanța de Fond reține faptul că în analizele lunare întocmite la nivelul Biroului Cercetări Penale nu se precizează expres dacă a crescut sau nu operativitatea muncii de la o lună la alta sau dacă s-a îmbunătățit sau nu calitatea activității lucrătorilor Biroului Cercetări Penale, contrar dispoziției atacate.

În opinia recurentei, din moment ce aceste analize nu sunt complete și sunt întocmite cu superficialitate, neconținând, punctual, indicatorii precizați în Dispoziție, șeful unității nu este în măsură a cunoaște toate aspectele activității structurii respective și a lua măsurile legale ce se impun. Analizele lunare ale Biroului trebuie efectuate în conformitate cu actele normative interne, cu precizie și claritate, și nu "printr-o trecere în revistă a activităților desfășurate de fiecare lucrător în luna respectivă". Or, analizele alcătuite la nivelul Biroului Cercetări Penale nu cuprind evoluția/ fluctuația indicatorilor specifici, dinamica și cauzalitatea fenomenului infracțional.

În aceeași ordine de idei, s-a sesizat faptul că aceste analize nu au surprins nici un aspect, din cele despre care am făcut vorbire anterior, aspecte relevante referitoare la calitatea muncii ofițerilor biroului, în vederea discutării acestor problematici și a analizării lor pertinente, care ar fi trebuit urmate de propuneri privind evitarea acestor deficiențe pe viitor. Analizele lunare privind activitatea lucrătorilor Biroului Cercetări Penale și activitatea de ansamblu a structurii se rezumă la o prezentare succintă a datelor și informațiilor de ordin statistic, fără o examinare minuțioasă a activităților efectuate, a rezultatelor obținute de fiecare lucrător în parte, iar în situațiile în care au fost identificate deficiențe sau rezultate slabe obținute, nu au fost propuse măsuri în vederea remedierii acestora, ori pentru eficientizarea activităților, încălcându-se astfel dispozițiile legale la care s-a făcut referire.

Se mai susține că Instanța de Fond nu a avut în vedere că a fost depistat un număr mare de dosare penale în care nu a fost realizată nici un fel de activitate o perioadă îndelungată. Recurenta mai arată că nu s-a avut în vedere că nu au fost, de asemenea, respectate prevederile Dispoziției I.G.P.F. nr. D1/S4/TCI/60492/2004 privind înregistrarea, circuitul dosarelor penale și evidența activităților de cercetare penală, în sensul că, în cazul a două dintre dosarele penale primite cu urmărirea penală începută de alte unități ale Poliției de Frontieră, nu au fost efectuate mențiuni în registrul de cauze penale, neatribuindu-se număr de cauză, iar în alte două cazuri, deși începerea urmăririi penale fusese confirmată de către procuror prin rezoluție motivată, nu s-au efectuat mențiuni în registrul de cauze penale și nici nu s-a atribuit număr de cauză.

Deși intimatul nu a respectat prevederile art. 3 din Ordinul M.I. nr. 265/2002 și ale art. 4 din Dispoziția I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004, nu a luat măsuri de raportare a cauzelor penale complexe, conform Dispoziției I.G.P.F. nr. 41824/2002, nu a luat măsuri ca dosarele penale să fie înaintate cu adresă către unitățile de parchet, în vederea luării în supraveghere și atribuirii numărului unic sau pentru confirmarea începerii urmăririi penale, încălcându-se astfel art. 6 alin. (1) și art. 14 din Dispoziția I.G.P.F. nr. S4/TCI/60492 din 09 noiembrie 2004, arată recurenta, aspecte pe care Instanța de Fond nu le-a avut în vedere.

Se mai susține că deși deficiențele și carențele sesizate în activitatea intimatului au fost prezentate și detaliate în cuprinsul întâmpinării, la judecarea în fond a cauzei, cu precizarea normelor încălcate de către acesta și a probelor corelative, Curtea de Apel Oradea nu s-a pronunțat și cu privire la acestea, apreciind că nu pot fi primite reținerile Instanței de Fond conform cărora multitudinea de abateri și deficiențe constatate în activitatea intimatului, de necontestat , nu a cauzat perturbări în bunul mers al Biroului Cercetări Penale, cu motivația că intimatul nu a fost capabil a se impune în fața subordonaților săi.

În plus, se susține că Instanța de Fond nu a avut în vedere că la aplicarea și individualizarea sancțiunii disciplinare contestate, au fost respectate întocmai prevederile Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I., fiind avute în vedere toate împrejurările evidențiate mai sus, motiv pentru care a fost dispusă sancțiunea cea mai ușoară, totuși gravitatea abaterilor săvârșite de către intimat neputând fi nici ignorată, nici minimalizată.

Contrar celor reținute de Instanța de Fond arată recurenta, astfel cum reiese din acțiunea introductivă de Instanță și din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, intimatul a dat dovadă de neglijență în respectarea legislației specifice activității sale pe timpul exercitării serviciului și, mai ales, în perioada în care s- a aflat la comanda Biroului Cercetări Penale, remarcându-se superficialitatea cu care a tratat normele de procedură penală, aceste prerogative fiind reglementate în mod expres în acte normative și legi speciale, dând dovadă de o inexplicabilă incomprehensiune față de conținutul ordinelor și dispozițiilor pe care era obligat să le cunoască și să le respecte. Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea soluției atacate ca legală și temeinică.

Examinând cauza în raport cu toate criticile formulate soluției Instanței de Fond, cu toate probele administrate precum și toate dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Este cunoscut că Legea nr. 360/2002 reglementează statutul special al polițistului ca funcționar public civil investit cu exercițiul autorității publice (art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1)). Potrivit art. 42 lit. d) din aceeași lege, polițistul este dator ca, prin activitatea sa publică ori privată, să nu compromită prestigiul funcției sau al instituției din care face parte.

Tocmai în considerarea acestui statut special, prin Legea nr. 360/2002 se prevede o procedură de cercetare prealabilă obligatorie, conform art. 59, și existența unui consiliu de disciplină, conform art. 62, care analizează faptele, probele și apărările celui învinuit de săvârșirea uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 58 din lege. Reglementările speciale ale Legii nr. 360/2002 în materie disciplinară sunt de strictă interpretare, inclusiv cele ale art. 61. În aceste condiții, anularea de către Instanța de Fond a ordinului de sancționare în principal pe temeiul unui text imperativ din C. muncii, este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări ale actelor juridice deduse judecății care nu erau decizii de drept al muncii, ci acte administrative emise în baza unei legi speciale (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.). Instanța de Fond a încălcat prevederile Legii nr. 360/2002, considerând că dispozițiile art. 61 din aceasta pot fi interpretate extensiv, în sensul existenței sancțiunii nulității deciziei de sancționare, deși textul nu prevede expres această sancțiune (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Deși acest motiv de casare a sentinței considerat fondat face în bună parte inutilă analizarea celorlalte critici, totuși, Înalta Curte, constată că nici pe fondul cauzei acțiunea nu este întemeiată. În acest sens, Înalta Curte constată că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă fără putere de tăgadă că actele atacate au fost motivate potrivit dispozițiilor legale aplicabile (respectiv cele ale Legii nr. 360/2002 și a legislației secundare speciale), că reclamantul a cunoscut toate motivele sancțiunii sale (contrar celor susținute de acesta), deficiențele majore constatate în activitate neputând fi minimalizate în sensul dorit de reclamant.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 312, art. 314 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, se vor admite recursurile, se va casa sentința atacată și în fond se va respinge acțiunea reclamantului F.T.S.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de I.G.P.F. și de M.I.R.A., împotriva sentinței civile nr. 46/ CA din 9 martie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantului F.T.S.M., ca neîntemeiată. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2007.