ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1706/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 83

din 26 mai 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de

contencios administrativ, (investită în urma declinării competenței de către

Tribunalul Harghita) s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul

R.I., prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții U.M.B. și

S.R.I. – U.M.M.C., anularea deciziei comisiei de verificare a legalității

vânzării locuințelor de serviciu, comunicată acestuia prin adresa din 23 martie

2005, precum și anularea deciziei nr. 6 din 28 iunie 2005, a S.R.I., prin care s-a respins contestația administrativă formulată împotriva hotărârii

comisiei.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că, reclamantul, în conformitate cu prevederile

Legii nr. 562/2004, a solicitat pârâtului S.R.I. – U.M.M.C., înstrăinarea către

acesta a imobilului deținut în baza unui contract de închiriere, cu începere

din 17 martie 1994, imobil situat în Miercurea Ciuc, precizând împrejurarea că

deține în coproprietate o casă de odihnă în Băile Tușnad.

Prin adresa din 23 martie

2005 acesta a primit răspuns la solicitarea sa, în sensul că nu îndeplinește

condițiile prevăzute de Legea nr. 562/2004, mai exact, că se află în situația

prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. b) din acest act normativ, deținând un

imobil în coproprietate cu fiul său.

S-a mai reținut că împotriva

acestei comunicări reclamantul a formulat contestație, care a fost soluționată

prin decizia nr. 6 din 28 iunie 2005, în sensul respingerii.

În raport cu probatoriul

administrat, instanța a constatat nefondată susținerea reclamantului potrivit

căreia acesta nu ar fi deținut dreptul de proprietate asupra imobilelor

tranzacționate, întrucât nu ar fi fost intabulate pe numele său, și lipsită de

relevanță împrejurarea că imobilul la care reclamantul a făcut referire este

deținut de acesta în coproprietate cu fiul său, apreciind totodată că actele

atacate sunt legale, reclamantul aflându-se în situația prevăzută de art. 2

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004, respectiv acesta a deținut și deține

în proprietate un alt imobil.

În termen legal și

invocându-se în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împotriva sus amintitei sentința a declarat recurs reclamantul R.I.

Soluția Curții de Apel Târgu

Mureș a fost criticată pe de o parte pentru că a fost pronunțată de o instanță

necompetentă față de dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr.

554/2004, iar pe de altă parte pentru greșita interpretare și aplicare a

prevederilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004.

Sub acest al doilea aspect,

recurentul a subliniat că în raport de dispozițiile Legii nr. 562/2004 și cele

ale Legii nr. 114/1996 apare ca nejustificat refuzul intimaților-pârâți de a-i

vinde apartamentul situat în Miercurea Ciuc ce i-a fost repartizat ca locuință

de serviciu în anul 1993. Deținerea în coproprietate a unei case se vacanță

situată în Băile Tușnad (alături de fiul său) nu poate reprezenta un argument

legal pentru exceptarea recurentului de la vânzarea locuinței de serviciu în conformitate

cu dispozițiile Legii nr. 562/2004.

Examinând cauza, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține:

Motivul de recurs ce viza

necompetența materială a Curții de Apel Târgu Mureș nu a mai fost susținut de

către recurent așa cum rezultă din precizările orale ale avocatului său,

precizări consemnate ca atare în practicaua prezentei decizii. De altfel în

raport de obiectul acțiunii și de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea de Apel Târgu Mureș era competentă

să soluționeze litigiul cu care a fost investită la 3 ianuarie 2006, prin

declinare de competență de către Tribunalul Harghita (sentința civilă nr. 1517

din 22 noiembrie 2005).

În privința dezlegării date

fondului pricinii, Înalta Curte de Casație și Justiție reține însă că aceasta

este rezultatul interpretării eronate a probatoriului administrat și, în

consecință a aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente.

Situația de fapt care

rezultă din actele dosarului și confirmată de către intimatul-pârât S.R.I.,

prin întâmpinările formulate în fond și în recurs este următoarea:

Recurentul-reclamant, trecut

în rezervă la 2 decembrie 1999, a beneficiat în anul 1994, în calitatea sa de

cadru militar la U.M.M.C., de repartizare și folosința unei locuințe de

serviciu situată în Miercurea Ciuc, locațiunea fiind reînnoită în anii 2000,

2003, 2004 și 2005.

Cererea privind cumpărarea

acestui imobil în temeiul Legii nr. 562/2004 a fost respinsă atât de comisia de

verificare a legalității vânzării locuințelor de serviciu din cadrul U.M.M.C.

(prin decizia comunicată sub nr. 4080090 din 23 martie 2005) cât și de S.R.I.

(prin decizia nr. 6 din 28 iunie 2005) din dosarul nr. 1983/2005 al

Tribunalului Harghita, sub motivarea că reclamantul este coproprietarul unei

case de vacanță situată în Băile Tușnad și că în anii 1995-1996 a adjudecat prin licitație publică două vile în Stațiunea Borsec, respectiv Băile Tușnad, pe

care ulterior le-a înstrăinat.

Totodată intimatul S.R.I. a

reținut că vânzarea nu este oportună deoarece reclamantul ocupă un spațiu

excedentar (3 camere) în raport cu situația sa familială, în condițiile în care

la nivelul unității există numeroase cereri formulate de cadrele în activitate.

Potrivit art. 2 alin. (1)

din Legea nr. 562/2004, privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul

de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului

propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare:

„poate cumpăra o singură locuință de serviciu titularul contractului de

închiriere, dacă o deține în baza unui contract valabil încheiat”.

La alin. (2) al aceluiași

articol sunt menționate persoanele care sunt exceptate de la vânzare (lit. a)

și b)).

Încadrarea

recurentului-reclamant la lit. b) a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 562/2004

este greșită.

Acest text legal privește

„persoanele care au deținut ori dețin în proprietate, ele sau soțul, soția ori

copii aflați în întreținere, o locuință proprietate personală care îndeplinește

condițiile minimale prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996”.

Legea nr. 114/1996 prin art. 2 lit.

h) și prin art. 2 lit. a) face distincție clară între termenii „casă de

vacanță” și „locuință” astfel că aceste două noțiuni nu pot fi confundate și nu

se pot substitui reciproc.

Față de prevederile legale

enunțate și de contextul probator rezumat, Înalta Curte de Casație și Justiție

reține că în mod greșit instanța fondului a stabilit că recurentul-reclamant se

află în ambele situații menționate în excepția de la art. 2 alin. (2) lit. b)

din Legea nr. 562/2004.

În privința imobilelor ce au

fost deținute de recurentul-reclamant și vândute ulterior chiar în cuprinsul

procesului-verbal întocmit de S.R.I. cu ocazia declasificării din 22 februarie

2006 (dosar fond) se arată că acestea erau „case de vacanță” (vila din Băile

Tușnad și vila din Stațiunea Borsec).

De asemenea, imobilul situat

în Băile Tușnad deținut de către recurent în coproprietate, împreună cu R.C.D.C.

- fiul său, este „casă de vacanță” și, deci, nu constituie „locuință” în sensul

art. 2 lit. a) din Legea nr. 114/1996 la care face trimitere expresă

legiuitorul prin art. 2 alin. (2) lit. b) în forma în vigoare la data cererii

de vânzare a locuinței de serviciu în temeiul Legii nr. 562/2004.

În condițiile în care se

constată că actele contestate de recurent sunt nelegale, argumentul privind

neoportunitatea vânzării invocat de intimatul S.R.I. nu va fi primit.

Aceasta cu atât mai mult cu

cât, același intimat a procedat în mod succesiv la reînnoirea contractului de

închiriere pentru același spațiu de locuit din Miercurea Ciuc (ultima reînnoire

făcându-se în anul 2005) observându-se doar cu ocazia solicitării de vânzare că

ar fi vorba de un spațiu excedentar în raport cu situația familială a

recurentului.

În raport de cele arătate,

în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis și sentința atacată va fi modificată în sensul admiterii

acțiunii.

Ca urmare, în temeiul art. 1

și art. 18 din Legea nr. 554/2004 actele administrative emise de pârâți și

contestate de reclamant vor fi anulate.

Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și dovezile prezentate de recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

R.I., împotriva sentinței nr. 83 din 26 mai 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată în

sensul că admite acțiunea.

Anulează decizia C.V.L.V.L.S.

din cadrul U.M.M.C., comunicată reclamantului cu adresa din 23 martie 2005 și

Decizia nr. 6 din 28 iunie 2005 a S.R.I.

Obligă intimatul să

plătească 1.000 lei cheltuieli de judecată reclamantului.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2007.