ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2432/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș, la data de 6 aprilie 2006 reclamanta SC A.G.G. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. Timiș, anularea în parte a Deciziei nr. 32 din 28 februarie 2006 emisă de pârâta I și a Deciziei de impunere nr. 3573 din 6 iunie 2005 încheiată de pârâta II, precum și suspendarea executării celor două decizii, până la soluționarea irevocabilă a fondului pricinii. Tribunalul Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 471 din 13 mai 2006, a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel Timișoara, invocând aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, Decizia nr. 32 din 28 februarie 2006 fiind emisă de un organ central al administrației de stat, respectiv de A.N.A.F.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 6 decembrie 2006 a admis cererea de suspendare a executării deciziilor menționate și a dispus suspendarea executării lor, până la soluționarea pe fond a pricinii. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. Timiș invocând nelegalitatea conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile de nelegalitate vizează reanalizarea cererii de suspendare prin prisma îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Astfel, simpla promovare a acțiunii în contencios administrativ împotriva actului de impunere nu este suficientă pentru a fi îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Suspendarea executării actului administrativ și fiscal contestat a fost pronunțată de prima Instanță fără „pipăirea” prealabilă a fondului, pe baza simplei susțineri a reclamantei a îndeplinirii condițiilor art. 14 și art. 15 din Legea contenciosului administrativ. Prin întâmpinare, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că Instanța de Fond a admis în mod temeinic și legal cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale conform prevederilor art. 15 din Legea nr. 185 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prin care s-au calculat taxa pe valoarea adăugată fără a se ține seama de prevederile legale aplicabile plății arendei și au calculat în mod eronat, obligații suplimentare de TVA inclusiv în perioadele de timp în care plata arendei era una dintre operațiunile scutite de T.V.A.

Intimata a arătat că a achitat cauțiunea stabilită de Instanță, pentru suspendarea executării conform chitanțelor depuse la dosar, în copie. Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., s-a constatat că recursul este întemeiat. SC A.G.G. SA a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 32 din 28 februarie 2006 emisă de Direcția Generală de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F., solicitând totodată suspendarea executării dispozițiilor contestate. Instanța de Fond constatând că s-a depus cauțiunea stabilită la data de 6 noiembrie 2006, prin Încheierea din 6 decembrie 2006 admite cererea și dispune suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea acțiunii în fond.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere Instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea Instanței de Fond. În temeiul art. 15 alin. (1) din aceeași lege, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată și prin cererea adresată Instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, caz în care suspendarea actului administrativ atacat se poate dispune până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Din interpretarea sistematică a celor două texte, ce reglementează două ipoteze ale aceleiași instituții juridice, suspendarea executării actului administrativ rezultă că îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, cazul bine justificat și iminența producerii pagubei, trebuie îndeplinită și în ipoteza reglementată de art. 15 din lege. Existența unui caz bine justificat poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidența asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative, emise în baza și în vederea executării legii. În cadrul procedurii de soluționare a cererii de suspendare a executării actului administrativ, nu poate fi însă prejudiciat fondul litigiului, Instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Simpla susținere a reclamantei că nu datorează sume la care a fost obligată reprezentând TVA și obligații suplimentare de TVA nu satisface cerințele art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ. Astfel apare întemeiată critica formulată în recurs că promovarea acțiunii în contencios administrativ împotriva actului de impunere nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția cazului bine justificat. În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, Înalta Curte constată că paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004, drept prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidența sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Măsura reglementării s-ar justifica numai dacă actul administrativ în litigiu ar stabili în sarcina reclamantei obligații a căror îndeplinire i-ar produce un prejudiciu greu de înlăturat în ipoteza anulării actului. Nici această condiție nu este îndeplinită în speță și de altfel nici nu s-a motivat de reclamantă în formularea cererii care ar fi iminența prejudicierii în situația executării actelor administrative contestate, acțiunea vizând în esență legalitatea actului administrativ fiscal. Nu este suficientă pentru admiterea cererii de suspendare care este o situație de excepție în condițiile anume reglementate de lege, depunerea cauțiunii, conform art. 185 C. proc. fisc. și contestarea actului fiscal.

De altfel în cauză se constată că cererea de suspendare a rămas fără obiect, întrucât suspendarea actului administrativ a fost dispusă până la soluționarea cauzei de fond, iar Instanța s-a pronunțat asupra fondului litigiului la 27 aprilie 2007. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind întemeiat. În consecință potrivit art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul și prin casarea încheierii recurate, pe fond cererea de suspendare a executării actului administrativ va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Timiș, în nume propriu și, în reprezentarea M.F.P.(în prezent M.E.F.) – A.N.A.F., împotriva încheierii din 6 decembrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 6418/59/2006 al Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ. Casează încheierea atacată și pe fond respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta SC A.G.G. SA. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2007.