ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5864/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Mureș, prin sentința civilă nr. 2671 din 23 noiembrie 2006, a respins cererea formulată de reclamanții L.A. și L.M. pentru repunerea în termenul de formulare a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum și acțiunea formulată și precizată de aceștia, în contradictoriu cu Primăria municipiului Târgu Mureș, prin primar.

Prima instanță a reținut că termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru notificarea persoanei juridice deținătoare este un termen de decădere și nu unul de prescripție extinctivă, astfel încât nu este susceptibil de întreruperi sau repunere în termen, sancțiunea nerespectării acestui termen fiind pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, iar cazul de forță majoră invocat de reclamanți nu își găsește aplicabilitatea în speță, întrucât reprezintă un caz de suspendare a cursului prescripției. Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, așa cum a fost modificat în sensul obligării pârâtei la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, instanța a constatat că, din moment ce reclamanții nu au depus notificarea în termenul prevăzut de lege, unitatea deținătoare nu poate fi obligată la a o soluționa.

Reclamanții au declarat apel împotriva acestei sentințe, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acțiunii precizate. Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 27/A din 27 februarie 2007, a respins apelul ca nefondat, menținând, astfel, soluția primei instanțe. Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat recurs, invocând ca temei legal prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În esență, prin motivele de recurs, reclamanții au susținut că în speță sunt incidente prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care fixează esența și condițiile termenului de decădere. Aceștia au arătat că și termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este susceptibil de suspendare și repunere în termen, deoarece textul nu prevede că excepția instituită prin art. 103 C. proc.

civ. este înlăturată și că s-a făcut dovada forței majore ce i-a împiedicat să formuleze notificarea în termenul prevăzut de lege. Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia de măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, potrivit art. 22 alin. (1), ea trebuie să se adreseze cu o notificare unității deținătoare într-un termen de 6 luni, prelungit apoi cu încă 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (5) din aceeași lege, nerespectarea termenului menționat atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Așa cum corect a reținut și instanța de apel, acest termen este unul de decădere, nerespectarea lui având ca efect stingerea dreptului subiectiv recunoscut de legiuitor, dar neexercitat în termenul prescris, spre deosebire de prescripția extinctivă, care atrage stingerea dreptului material la acțiune.

Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată este incompatibil cu instituția repunerii în termen. De altfel, este neîntemeiată și susținerea privind incidența în cauză a prevederilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., deoarece sancțiunea instituită prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu vizează neexercitarea unei căi de atac sau neîndeplinirea unui act de procedură. Pentru motivele expuse mai sus, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de L.A. și L.M. împotriva deciziei nr. 27/A din 27 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2007.