ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4975/2006

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 36 din 17 martie 2006 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial, în dosarul nr. 282/2004, s-a dispus condamnarea inculpaților A.D. și D.D., în condițiile schimbării încadrării juridice conform art. 334 C. proc. pen., prin înlăturarea dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, dată faptelor după cum urmează: 1. Inculpatul plut. maj. D.D., la un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., în referire la art. 6 și 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și în condițiile dispozițiilor art. 19 din O.U.G.

nr. 43/2001. 2. Inculpatul civ. S.M. și 3. Inculpatul civ. A.D., la câte 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 6 și 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În temeiul art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru un termen de încercare de 3 ani pentru inculpatul D.D. și de 4 ani pentru inculpații A.D. și S.M. conform art. 82 C. pen. În temeiul art. 83 C. pen., le-au fost puse în vedere inculpaților cazurile de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei. Totodată, s-a reținut că inculpatul plut. maj. D.D. a fost reținut 24 de ore la data de 29 martie 2004, iar în continuare arestat preventiv până la 5 octombrie 2004 inclusiv, conform biletului de liberare 1134/2004 al M.I.

– I.G.P. S-a constatat că inculpatul S.M. a fost reținut 24 ore la data de 29 martie 2004 și arestat preventiv de la 31 martie 2004 până la 12 iunie 2004 inclusiv constată că inculpatul A.D. a fost rețin ut timp de 24 de ore de la data de 1 aprilie 2004. În temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 256 alin. (2) C. proc. pen., a confiscat de la inculpatul S.M. suma de 50 dolari S.U.A. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: La data de 4 noiembrie 2003 a fost înregistrată la P.N.A., dosarul nr. 410/P/2003 sesizarea D.G.I.P.I. a M.I. nr. 00297389 din 23 octombrie 2003 prin care au fost semnalate aspecte legate de săvârșirea unor infracțiuni de corupție de către plut.

maj. D.D., solicitându-se autorizarea interceptării telefonice efectuate de acesta. În baza acestei sesizări s-a dispus de către P.N.A. și apoi de către Tribunalul Militar Teritorial București emiterea autorizațiilor de interceptare a convorbirilor purtate de plut. maj. D.D., comisar C.N. și ulterior a altor persoane din anturajul acestora cum ar fi inculpatul S.M. Astfel s-a stabilit: 1. Numita M.G.A. a depus, la data de 22 ianuarie 2004, o cerere de obținere a unui pașaport simplu, motivat pe aceea că urmează să-și viziteze o rudă în străinătate. De fapt, din cercetările ulterioare efectuate s-a stabilit că sus-numita a plecat din țară pentru a-și găsi un loc de muncă. Deoarece numita M.A.

dorea să plece în Italia și nu avea C.I. (necesară pentru ridicarea pașaportului), aceasta a apelat la denunțătorul M.F. care a acceptat să-i obțină pașaportul. Astfel, M.F. l-a contactat pe S.M., care, la rândul său, l-a contactat pe inculpatul D.D., arătându-i că dorește să-l ajute pentru ridicarea unui pașaport, urmând ca pentru acest serviciu să obțină 50 euro fiecare. D.D. a fost de acord cu propunerea făcută de S.M. și, întrucât în acea zi era de serviciu la sediul garnizoanei M.A.I., l-a invitat pe S.M. să discute personal. S.M., împreună cu M.F. și M.A. au sosit la locul întâlnirii, unde D.D. l-a contactat telefonic pe numitul A.C., solicitându-i sprijinul. Astfel, S.M. s-a deplasat la Serviciul Pașapoarte însoțit de M.F.

și M.A., iar la ghișeu a intrat doar M.A., cu sprijinul lui A.C., care a ridicat pașaportul de la subofițerul G.G., la 29 ianuarie 2004, prezentând doar cartea de alegător. Din documentele puse la dispoziția S.E.I.P. nu a rezultat că numita M.A. și-ar fi pierdut Cartea de identitate sau că pașaportul a fost ridicat doar în baza cărții de alegător. Pentru serviciile efectuate M.F. i-a dat lui S.M. suma de 100 euro. Fiind audiat inculpatul D.D. a recunoscut că i-a promis lui S.M. că va interveni pentru obținerea pașaportului numitei M.A., dar nu a recunoscut că a primit suma de 50 euro, fapt confirmat și de S.M., care a precizat însă că suma de 50 euro reprezenta o datorie mai veche a lui D.D.

către acesta. 2. La 27 februarie 2004, numita P.A. a depus la Serviciul Pașapoarte o cerere prin care solicita preschimbarea și eliberarea unui pașaport simplu în regim de urgență motivat pe considerentul că la 3 martie 2004 trebuia să ajungă în Suedia pentru semnarea unui contract. În scopul obținerii de urgență a acestui pașaport, denunțătorul D.M.G. l-a contactat pe D.D. oferindu-i în schimbul serviciilor sale suma de 200 dolari S.U.A. 3. La 29 martie 2004, cetățeanul arab M.J.S. a formulat un denunț prin care sesiza că împreună cu M.H. l-au contactat pe inculpatul D.D., pe care l-au rugat să intervină la S.E.S. pentru obținerea vizelor de ședere în România în schimbul sumei de 400 dolari S.U.A.

Inculpatul D.D. a fost de acord cu propunerea acestuia, motiv pentru care l-a contactat pe A.D. în sensul ca acesta să-l sprijine să obțină vizele de ședere pentru cei doi. Audiat fiind inculpatul A.D. a recunoscut că s-a implicat, la rugămintea lui D.D. în obținerea vizelor de ședere pentru cei doi cetățeni arabi, recunoscând totodată că a primit de la M.J.S. suma de 400 dolari S.U.A. 4. În cursul lunii februarie 2004, numitul D.G. l-a contactat telefonic pe D.D., pe care l-a rugat să obțină două rânduri de pașapoarte pentru el și soția sa (unul pentru preschimbare, dar și pentru al doilea pașaport în uz). D.D. i-a promis acestuia că-l va ajuta întrucât are „trecere” pe lângă comisarul Căpățână Nicolae, care pretinde pentru acest serviciu un telefon Nokia 6220. Se impune a fi precizat că legătura dintre D.D.

și C.N. s-a ținut prin intermediul lui O.G., întrucât comisarul C.N. bănuia că este urmărit. Fiind audiat inculpatul D.D. a confirmat cele relatate, precum și faptul că a primit de la D.G. un telefon de 8 milioane în schimbul unui alt telefon uzat în valoare de 2 milioane. Starea de fapt expusă mai sus a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă: - sesizarea D.G.I.P.I a M.A.I. nr. 00297389 din 23 octombrie 2003; - declarația inculpatului D.D. în care recunoaște faptele în modalitățile arătate; - declarația inculpatului A.D. prin care recunoaște că s-a implicat în obținerea vizelor de ședere pentru doi cetățeni arabi;- declarația martorilor P.A., D.M.G., D.G. Împotriva acestei decizii au declarat apel, în termen legal, inculpații D.D.

și A.D. care au criticat hotărârea atacată pentru încălcarea dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., privind competența după calitatea persoanei, susținând că, întrucât faptele inculpatului D.D. nu au legătură cu atribuțiile sale de serviciu, competența soluționării cauzei ar fi revenit Tribunalului București. Totodată, aceștia au criticat hotărârea pentru nelegalitate sub aspectul greșitei aprecieri a probelor administrate în cauză. Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor invocate, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, reținând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., precum și faptul că instanța de fond a administrat toate probele necesare aflării adevărului, cărora le-a dat o corectă și justă apreciere.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în termen legal au declarat recurs inculpații D.D. și A.D., criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, inculpatul A.D. a criticat hotărârea penală pentru nelegalitate; dintr-un prim motiv de recurs acesta a apreciat că hotărârea este lovită de nulitate absolută, întrucât instanțele nu au respectat dispozițiile privind competența după calitatea persoanei. Sub un alt aspect s-a arătat că hotărârea este nelegală întrucât instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, fiind astfel incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen.

Astfel, s-a precizat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, fiind însă condamnat pentru art. 6 și 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 fără a fi trimis în judecată pentru această infracțiune descrisă de art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Totodată, critica formulată împotriva acestei hotărâri a vizat și faptul că instanțele au comis o gravă eroare de fapt condamnându-l pe inculpatul A.D., când din probele aflate la dosar rezultă că faptei reținute în sarcina inculpatului îi lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență. Apărătorul recurentului inculpat D.D., având în vedere faptul că inculpatul D.D.

nu a declarat apel în cauză, a lăsat la aprecierea instanței soluția ce urmează a fi pronunțată. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor invocate, cât și din oficiu în conformitate cu prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., reține următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de inculpatul D.D., Curtea constată că este inadmisibil, urmând a fi respins, ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Astfel, Curtea constată că inculpatul D.D. nu a declarat apel în cauză, iar conform art. 416 C. proc. pen., pct. 2 lit. a) sentința nr. 36 din 17 martie 2006, a rămas definitivă în ceea ce-l privește, la data expirării termenului de declarare a apelului.

Văzând și dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., Curtea constată că recursul declarat de inculpatul D.D. este inadmisibil, acesta urmând a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare conform dispozitivului. Curtea, examinând hotărârea sub aspectul motivelor de recurs invocate de inculpatul A.D., constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Astfel, Curtea, examinând hotărârea sub aspectul primului motiv de recurs invocat, constată că în mod corect instanța de fond a procedat la judecarea cauzei conformându-se dispozițiilor art. 43 alin. (9) C. proc. pen. În cauză, prin încheierea nr. 4332 din 2 septembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Militar Teritorial și Tribunalul București, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar căruia i-a fost trimis dosarul.

Prin urmare, în mod corect a procedat și instanța de apel care și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei în mod temeinic a apreciat că Tribunalul Militar Teritorial, ca instanță de fond, era competent să soluționeze cauza. În ceea ce privește cel de-al II-lea motiv de recurs, respectiv incidența în cauză a cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., Curtea apreciază că și sub acest aspect recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare. Astfel, Curtea reține că la termenul din 7 martie 2006, instanța de fond (Tribunalul Militar Teritorial) a pus în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpatul A.D. și S.M., fapt ce a fost consemnat în încheierea de ședință din 7 martie 2006 aflată la dosarul cauzei.

Apărătorii celor doi inculpați au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor „din infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 6, art. 6 1 alin. (1) și (7) alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (inculpatul S.M.) și art. 257 C. pen., cu referire la art. 6, art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (inculpatul A.D.) în infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 6, art. 6 1 din Legea nr. 78/2000 (pentru inculpatul S.M. și A.D.)”. În aceste condiții Curtea apreciază că nu pot fi avute în vedere aceste critici pentru o eventuală casare a hotărârii atacate, susținerile fiind total nefondate. Cât privește cel de-al treilea motiv de recurs invocat de apărătorul recurentului inculpat A.D., Curtea reține că nici sub acest aspect nu se impune admiterea recursului, acesta urmând a fi respins ca nefondat.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză s-a dat eficiență prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., stabilindu-se că inculpatul A.D. se face vinovat de faptele reținute în sarcina sa, în modalitățile descrise mai sus. Examinând actele dosarului, Curtea reține că inculpatul A.D., audiat fiind în prezența apărătorului, a recunoscut că a primit de la M.J.S. suma de 400 dolari S.U.A., dar că în acel moment era în stare de ebrietate, astfel că nu a realizat pe deplin urmările faptei sale. De altfel, această declarație se coroborează pe deplin și cu declarațiile date de inculpatul D.D. Fapta săvârșită de acesta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 6, 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constând în aceea că a achiesat la propunerea inculpatului D.D.

și a cetățenilor arabi M.J.S. și M.H. de a se implica în rezolvarea în „regim de urgență” obținerea a două vize de ședere în România afirmând că are influență pe lângă Ș.S.E.S., precizând și primind efectiv pentru acest serviciu suma de 400 dolari S.U.A. În raport de cele învederate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, și va respinge recursurile inculpaților D.D. și A.D. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva deciziei nr. 23 din 13 iunie 2006 a Curții Militare de Apel. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.D. împotriva aceleiași decizii penale. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 220 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 septembrie 2006.