ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6454/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3

noiembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul

M.N., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i restrângă

pârâtului dreptul la liberă circulație în statele Uniunii Europene pentru o

perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 87 din 18

ianuarie 2007, Tribunalul Galați, secția a IV-a civilă, a respins cererea ca

nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

În cauză nu sunt incidente motive de

ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pentru a i se

restricționa pârâtului dreptul la libertatea de circulație și de ședere.

În drept, tribunalul a ținut seama

de dispozițiile Legii nr. 248/2005, de cele ale art. 14 (7A9) al Tratatului de

la Roma, de cele ale art. 39-42 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană

și de cele ale art. 20 din Constituția României.

Prin decizia nr. 175 A din 8 mai

2007 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, care constituie temeiul juridic invocat de reclamantă

pentru restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a pârâtului,

prevăd că restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat.

În schimb, Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului, prevede limitativ numai trei situații în care statul ar putea

restrânge libertatea de circulație a persoanelor, situații referitoare la

existența unor

motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Norma internă, care prevede o

categorie mai largă de situații în care limitarea dreptului poate fi dispusă, este

astfel parțial incompatibilă cu norma comunitară și, cum reclamanta nu a făcut

dovada că pârâtul s-ar afla în una din cele trei situații la care se referă

norma comunitară, corect cererea sa a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta

arată că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 3 octombrie 2006, în

baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin

Legea nr. 173/1997 care, în art. 1 pct. 1, prevede că fiecare parte

contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți

contractante și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește

condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru

șederea pe teritoriul părții contractante.

Măsura solicitată se circumscrie situațiilor expres și limitativ

prevăzute de art. 53 din Constituție și este în concordanță și cu art. 2 din

Protocolul 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legiuitorul constituant a stipulat

că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se

desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor condiții stabilite de

lege.

Or, aceste reguli, sunt strict

stabilite în Legea nr. 248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

iar art. 17 din Constituție prevede că cetățenii români aflați în străinătate

se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-și

îndeplinească obligațiile legale ce le revin.

Nerespectarea prevederilor Legii nr.

248/2005 atrage măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care se

justifică în cazul de față pentru apărarea ordinii, situație prevăzută printre

cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție.

Astfel, măsura returnării dispusă de

autoritățile statului străin în legătură cu pârâtul este de natură să facă

dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii

Europene, ceea ce impune luarea restricției față de pârât, în conformitate și

cu Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 157 din

24 mai 2005.

Intimatul nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este

un drept garantat de legea națională, dar și de dreptul comunitar și că,

totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări.

Prin urmare, criticile recurentei

referitoare la reținerea unui caracter absolut al dreptului la liberă

circulație, cu pretinsa ignorare a art. 25 din Constituție, care prevede

posibilitatea limitării exercițiului acestui drept, nu au legătură cu soluția

pronunțată în cauză și nu se impune a fi analizate.

Ceea ce a mai reținut, în mod just, curtea de apel este faptul că,

pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulație a

unui cetățean, este necesar ca, în aplicarea dispozițiilor art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atare măsuri,

instanța să respecte și dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE, adică să

verifice dacă această măsură urmărește unul din scopurile de interes general

prevăzute în pct. 3 al articolului.

Aceasta deoarece România a devenit

la 1 ianuarie 2007 membră a Uniunii Europene și este obligată să aplice normele

de drept comunitar, iar în măsura în care o normă de drept internă ar veni în

contradicție cu acestea, să le acorde prioritate celor din urmă.

Pentru acest considerent, în mod

corect a reținut curtea de apel că simpla returnare a pârâtului din Italia la

data de 3 octombrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru

restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulație în statele

Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit și nici măcar nu a arătat

de ce o astfel de măsură ar corespunde unei situații extreme, necesară pentru

limitarea dreptului.

Cum reclamanta nu a fost în măsură

să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de

scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr.

175/A din 8 mai 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie

2007.