ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6136/2007

Deliberând asupra recursului civil de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 338 din 9

februarie 2007 Tribunalul Galați a respins acțiunea formulată de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâta P.M.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că esența libertății de circulație constă în

eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru al Uniunii Europene

pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și

cetățenii celorlalte state membre care stau sau muncesc pe teritoriul acestui

stat. Discriminările se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, muncă,

angajare sau remunerație, iar un regim nediscriminatoriu se asigură prin libera

circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Reține tribunalul, că față de art.

14 (7A) art. 18 (8A) și art. 61 (731) din Tratatul de la Roma, ale art. 39-42

din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, și de faptul că instanța

națională are obligația să aplice dreptul comunitar și să-i asigure efectul

direct, deplin, înlăturând chiar din oficiu orice normă contrară internă,

cererea reclamantei pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în statele Uniunii Europene a pârâtei nu este fondată.

S-a mai reținut, că, în aplicarea

principiului preeminenței dreptului național, se au în vedere și dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Constituție și că nu sunt incidente în cauză motivele de

ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, pentru a restricționa

libertatea de circulație și ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de

familie.

Curtea de Apel Galați, prin decizia

civilă nr. 140/A din 24 aprilie 2007, a respins apelul declarat de reclamanta

M.A.I. Direcția Generală de Pașapoarte împotriva acestei sentințe, reținând, în

esență, că, potrivit art. 20 din Constituția României, instanța este obligată

să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulație a

persoanelor, cu pactele să tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului la care România este parte.

S-a reținut, că art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 prevede că restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani

cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord

de readmisie încheiat între România și acel stat, însă Directiva 2004/38/CE

prevede, în art. 27, că statele membre pot restrânge libertatea de circulație

și ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de

cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică a statului din care au fost returnați. Norma internă prevede o

categorie mai largă de situații posibile pentru a se dispune restrângerea

dreptului la liberă circulație și, față de situațiile de excepție prevăzute de

norma comunitară, nu se poate restrânge dreptul pârâtei la libera circulație.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației

și Internelor care, fără să invoce vreun motiv de recurs, arată, în esență, că

pârâta a fost returnată din Italia, în baza Acordului de readmisie încheiat de

România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997, iar prin decizia

atacată a fost respins apelul, deși pârâta a recunoscut că a fost returnată din

Italia pentru nerespectarea condițiilor de intrare și ședere în această țară.

Arată recurenta, că temeiul acțiunii

l-a constituit măsura returnării pârâtei, și că sunt aplicabile prevederile

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările

ulterioare, text care stabilește ca unică condiție necesară pentru dispunerea

măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, returnarea

dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Prin folosirea sintagmei „legea

stabilește condițiile exercitării acestui drept”, legiuitorul constituant a

stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să

se desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea

nr. 248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în

străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

stipulează „În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este

supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a

asigura cuvenita „recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora ...”.

Aceste îngrădiri sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub

aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor

dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta redă conținutul art. 38

din Legea nr. 248/2005, arată că, potrivit art. 25 din Constituție, condițiile

exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege și că, în

temeiul art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se

bucură de protecția statului român, însă trebuie să-și îndeplinească și

obligațiile ce le revin, cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu

absența lor din țară.

Prin urmare, ține de opțiunea

legiuitorului să instituie anumite cerințe specifice în care cetățenii români

pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează

una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați

în străinătate. Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se

circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv

apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că

problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene

prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.

Măsura restrângerii dreptului la

liberă circulație a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu

încalcă prevederile Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

S-a mai arătat, că măsura returnării

este de natură să facă dovada că pârâta nu a respectat condițiile de ședere în

spațiul Uniunii Europene și, fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de

călătorie în străinătate, trebuie să suporte consecințele faptelor sale.

Recurenta a susținut că nu sunt obligatorii dispozițiile Tratatului de aderare

și ale Directivei 2004/38/CE, deoarece România nu era membră a Uniunii Europene

la data când pârâta a fost returnată, iar în determinarea legii aplicabile

fiecărui caz este necesar să se aibă în vedere momentul apariției situației

juridice care a determinat aplicarea legii, așa cum a hotărât Curtea

Constituțională prin mai multe decizii.

Restrângerea dreptului la liberă

circulație pe teritoriul Italiei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor

fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acest stat, scop legitim

circumscris unui alt scop, și anume asigurarea unei imagini pentru România care

să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele

Uniunii Europene.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libertatea de

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de

art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai

pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere nelegală dintr-un

stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține

recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu dreptul comunitar, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării

României la Uniunea Europeană, deoarece legislația comunitară este de imediată

aplicare.

Or, așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, în cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27

din Directivă.

Intimata-pârâtă a fost returnată din

Italia pentru ședere ilegală. Aceasta nu a fost judecată și condamnată pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/C.E., care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatei-pârâte doar

pe motiv de ședere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul

proporționalității.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 140 A din 24 aprilie 2007 a

Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie

2007.