ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6136/2007

Deliberând asupra recursului civil de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 338 din 9 februarie 2007 Tribunalul Galați a respins acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâta P.M. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că esența libertății de circulație constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru al Uniunii Europene pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre care stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Discriminările se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație, iar un regim nediscriminatoriu se asigură prin libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Reține tribunalul, că față de art. 14 (7A) art. 18 (8A) și art. 61 (731) din Tratatul de la Roma, ale art. 39-42 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, și de faptul că instanța națională are obligația să aplice dreptul comunitar și să-i asigure efectul direct, deplin, înlăturând chiar din oficiu orice normă contrară internă, cererea reclamantei pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în statele Uniunii Europene a pârâtei nu este fondată. S-a mai reținut, că, în aplicarea principiului preeminenței dreptului național, se au în vedere și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și că nu sunt incidente în cauză motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, pentru a restricționa libertatea de circulație și ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie.

Curtea de Apel Galați, prin decizia civilă nr. 140/A din 24 aprilie 2007, a respins apelul declarat de reclamanta M.A.I. Direcția Generală de Pașapoarte împotriva acestei sentințe, reținând, în esență, că, potrivit art. 20 din Constituția României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulație a persoanelor, cu pactele să tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

S-a reținut, că art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, însă Directiva 2004/38/CE prevede, în art. 27, că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică a statului din care au fost returnați. Norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile pentru a se dispune restrângerea dreptului la liberă circulație și, față de situațiile de excepție prevăzute de norma comunitară, nu se poate restrânge dreptul pârâtei la libera circulație.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor care, fără să invoce vreun motiv de recurs, arată, în esență, că pârâta a fost returnată din Italia, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997, iar prin decizia atacată a fost respins apelul, deși pârâta a recunoscut că a fost returnată din Italia pentru nerespectarea condițiilor de intrare și ședere în această țară. Arată recurenta, că temeiul acțiunii l-a constituit măsura returnării pârâtei, și că sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare, text care stabilește ca unică condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Prin folosirea sintagmei „legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005. Dispozițiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează „În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita „recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora ...”.

Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor dispuse, așa cum este măsura returnării. Recurenta redă conținutul art. 38 din Legea nr. 248/2005, arată că, potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege și că, în temeiul art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, însă trebuie să-și îndeplinească și obligațiile ce le revin, cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din țară. Prin urmare, ține de opțiunea legiuitorului să instituie anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern. Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006. S-a mai arătat, că măsura returnării este de natură să facă dovada că pârâta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene și, fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, trebuie să suporte consecințele faptelor sale.

Recurenta a susținut că nu sunt obligatorii dispozițiile Tratatului de aderare și ale Directivei 2004/38/CE, deoarece România nu era membră a Uniunii Europene la data când pârâta a fost returnată, iar în determinarea legii aplicabile fiecărui caz este necesar să se aibă în vedere momentul apariției situației juridice care a determinat aplicarea legii, așa cum a hotărât Curtea Constituțională prin mai multe decizii. Restrângerea dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acest stat, scop legitim circumscris unui alt scop, și anume asigurarea unei imagini pentru România care să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele Uniunii Europene.

Analizând recursul, în limita susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libertatea de circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată pentru ședere nelegală dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta. Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu dreptul comunitar, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, deoarece legislația comunitară este de imediată aplicare. Or, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, în cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Intimata-pârâtă a fost returnată din Italia pentru ședere ilegală. Aceasta nu a fost judecată și condamnată pentru săvârșirea vreunei fapte penale. Față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/C.E., care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatei-pârâte doar pe motiv de ședere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul proporționalității. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 140 A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2007.