ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6126/2007

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 91 din 18

ianuarie 2007, Tribunalul Galați a respins acțiunea formulată de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte București, în contradictoriu cu pârâta B.O.M.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar se

realizează prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu. Baza legală a liberei

circulații a persoanelor o constituie art. 14 (7A), art. 18 (8A) și art. 61

(731) din Tratatul de la Roma.

Față de aceste reglementări, de

dispozițiile art. 39-40 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și de

faptul că în luna decembrie 2000 „prin documentul de poziție trimis Comisiei

Europene”, România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar ce are la bază

prevederile tratatelor constitutive care guvernează libertatea de circulație a

persoanelor, instanța națională are obligația să aplice dreptul comunitar și

să-i asigure efectul direct, înlăturând chiar din oficiu orice normă contrară

internă.

S-a mai reținut, „că nu sunt

îndeplinite în cauză motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică pentru a se restricționa libertatea de ședere a cetățeanului Uniunii și

a membrilor de familie, indiferent de naționalitate”.

Curtea de Apel Galați, prin decizia

civilă nr. 98/A din 11 aprilie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe, reținând că atât legea internă, cât și legislația

comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor

români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, iar

excepțiile de la această regulă se regăsesc în art. 38 și art. 39 din Legea nr.

248/2005 și art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Articolul 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 prevede că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă cu privire la persoana care a

fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat, însă art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că statele

membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor

Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Norma internă prevede o categorie

mai largă de situații posibile pentru a se dispune restrângerea dreptului

cetățeanului român la libera circulație, în raport cu categoria situațiilor de

excepție prevăzute de norma comunitară.

Norma internă fiind parțial

incompatibilă cu norma comunitară, se aplică principiile dreptului comunitar,

așa cum au fost stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Față de conținutul Tratatului de

aderare a României la Uniunea Europeană, România avea obligația ca până la data

de 1 ianuarie 2007 să transpună dispozițiile directivei în dreptul intern, însă

Legea nr. 248/2005 nu a fost încă modificată și armonizată cu dispozițiile

cuprinse în directivă.

De aceea, se aplică efectul direct

al directivei la situația de fapt din prezenta cauză și, prin raportare la

prevederile art. 27 și art. 29 din directivă, simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său

a unui cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine ,

siguranță sau sănătate publică.

Prin acțiune nu s-au invocat alte

circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtei și nu se poate

reține că simpla încălcare de către pârâtă a termenului de ședere ar constitui

o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății.

S-a mai reținut că, în aprecierea

legislației aplicabile, în speță, are relevanță momentul în care instanța a

soluționat cererea de restrângere a dreptului la liberă circulație și

legislația aplicabilă la acel moment.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de

recurs, a arătat că intimata a fost returnată din Italia, la data de 9

noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această

țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997, iar autoritățile române au luat act de

măsura autorităților italiene, fără să poată cenzura măsura dispusă.

A susținut recurenta, că în mod

greșit prin decizia atacată a fost respins apelul, deși pârâta a recunoscut că

a fost returnată din Italia pentru nerespectarea condițiilor de intrare și

ședere în această țară.

Recurenta a arătat, că temeiul

acțiunii l-a constituit măsura returnării pârâtei, dispusă în baza acordului de

readmisie și că sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin.

(1) din Legea nr. 248/2005, față de care unica condiție necesară pentru

dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație este

returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Prin folosirea sintagmei „legea

stabilește condițiile exercitării acestui drept”, legiuitorul constituant a

stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, și că trebuie

să se desfășoare potrivit unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de

Legea nr.248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în

străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

stipulează că „În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu

este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de

a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora...”

Aceste îngrădiri sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub

aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor

dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta a mai arătat că, potrivit

art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație

se stabilesc prin lege și că, în temeiul art. 17 din Constituție, cetățenii

români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, însă

trebuie să-și îndeplinească și obligațiile ce le revin, cu excepția acelora

care nu sunt compatibile cu absența lor din țară.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53

din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.

În declarația de recurs s-a precizat

că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens și

că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor returnate

în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției, sens în

care s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 855 din 28

noiembrie 2006.

Recurenta a mai susținut, că pârâta

este în culpă și trebuie să suporte consecința faptelor sale, pentru că prin

conduita sa a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile cu

alte state.

La data la care pârâta a fost

returnată , România nu era membră a Uniunii Europene.

De aceea, dispozițiile Tratatului de

aderare și ale Directivei 2004/38/CE nu sunt obligatorii. Pentru a determina

legea aplicabilă fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul

apariției situației juridice care a determinat aplicarea legii, regulă aplicată

și de Curtea Constituțională.

Legea nr. 248/2005 nu contravine

prevederilor directivei, iar sancțiunea impusă de art. 38 din această lege

constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public, așa

cum prevede art. 2 paragrafele 3 și 4 ale Protocolului 4 la Convenție.

Restrângerea dreptului la liberă

circulație pe teritoriul Italiei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor

fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acest stat, scop legitim

circumscris unui alt scop, și anume asigurarea unei imagini pentru România care

să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele

Uniunii Europene.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai

pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Limitarea exercitării dreptului la

liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva

2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu

legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării

României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile

dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa cum corect s-a reținut

prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din

Directivă.

Intimata-pârâtă a fost returnată din

Italia pentru ședere ilegală. Aceasta nu a fost judecată și condamnată pentru

săvârșirea vreunei fapte penale și nu s-a dovedit că a săvârșit vreo faptă care

să justifice restrângerea exercitării dreptului la libera circulație a

acesteia.

Or, față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea dreptului la liberă circulație a intimatei-pârâte doar pe motiv de

ședere ilegală în Italia ar fi încălcat principiul proporționalității.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Direcția

Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative

împotriva deciziei nr. 98 A din 11 aprilie 2007 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 27 septembrie 2007.