ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6420/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

5018/121/2006 pe rolul Tribunalului Galați, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte

București a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în statele Uniunii

Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului M.I.

În motivarea cererii s-a arătat că

pârâtul a fost returnat din Franța la data de 31 august 2006 în baza Acordului

de readmisie încheiat cu această țară.

Tribunalul Galați, prin sentința

civilă nr. 88 din 18 ianuarie 2007, a respins, ca nefondată, acțiunea,

reținând, în esență, următoarele:

Libera circulație a persoanelor

constituie una din cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a

polițiștilor comunitari la nivelul Uniunii Europene, alături de libera

circulație a produselor, serviciilor și a capitalurilor.

Esența acestei libertăți constă în

eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia

se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state

membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat, discriminări ce se pot

referi la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație.

Prin asigurarea unui regim

nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spațiu

comunitar, iar baza legală a acesteia o constituie art. 14 (7A) din Tratatul de

la Roma, ce stabilește piața

internă, acesta incluzând libera circulație a persoanelor,

art. 18 (8A) din Tratatul de la Roma, ce statuează dreptul cetățenilor Uniunii

de a circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, art. 61 (73)

și urm. din același tratat, cuprinse sub Titlul IV (IIIA) „vize, azil, migrație

și alte politici legale de liberă circulație a persoanelor” și art. 45 din

Cartea Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.

În anul 2000, prin documentul de

poziție trimis Comisiei Europene, România a acceptat în întregime

acquis-ul

comunitar ce are la bază prevederile tratatelor constitutive care guvernează

libertatea de circulație a persoanelor, precum și faptul că instanța națională

are obligația să aplice dreptul comunitar și să-i asigure efectul direct,

deplin, înlăturând, chiar din oficiu orice normă contrară internă, astfel că,

în această situație, solicitarea reclamantei de a restrânge exercitarea

dreptului la liberă circulație în statele Uniunii Europene a pârâtei este

nefondată.

De asemenea, s-a reținut că nu sunt

incidente, în speță, motivele de

ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică

pentru a se restricționa de către statele membre libertatea de circulație și de

ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de

naționalitate.

Prin decizia civilă nr. 131 din 18

aprilie 2007, Curtea de Apel Galați, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta,

Ministerul

Internelor și Reformei Administrative,

Direcția Generală de Pașapoarte, reținând, în esență,

următoarele:

Norma comunitară, art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, prevede că restrângerea libertății de circulație în

Uniunea Europeană se poate dispune pentru motive de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică, pe când norma internă prevede posibilitatea

restrângerii dreptului la liberă circulație dacă cetățeanul român a fost

returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o

distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă

acesta prezintă sau nu pericol pentru motive ordinea, siguranța sau sănătatea

publică a statului din care a fost returnat.

În aceste condiții, curtea a făcut

aplicarea efectului direct al Directivei la situația de fapt din prezenta

speță, și, în considerarea principiului supremației dreptului comunitar, a

constatat că aplicabilă în prezentul litigiu este norma comunitară, respectiv

art. 27 și urm. din Directivă.

Or, simpla nerespectare a condițiilor

prevăzute de legea franceză, referitoare la dreptul de ședere al pârâtului pe

teritoriul Franței nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine,

siguranță sau sănătate publică, pentru a se putea admite acțiunea de față.

Cu privire la faptul că pârâtul a

fost returnat anterior datei aderării, în aprecierea legislației aplicabile în

speță are relevanță momentul la care instanța s-a pronunțat pe cererea de

restrângere a dreptului la liberă circulație și legislația aplicabilă la acel

moment.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și

Reformei Administrative

care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esență, arată

că intimatul a fost returnat din Franța la data de 31 august 2006, în baza

acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, anterior aderării

României la Uniunea Europeană.

Temeiul acțiunii l-a constituit

măsura returnării și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39

alin. (1) din Legea nr. 248/2005.

Arată recurenta, că singura condiție

necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație este aceea a returnării dintr-un stat cu care țara noastră are

încheiat un acord de readmisie.

Art. 25 din Constituție prevede că

„legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, ceea ce înseamnă că

libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se

desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr.

248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în

străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

stipulează că „în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este

supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a

asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora…”.

Aceste îngrădiri sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub

aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor

dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta redă conținutul art. 38

din Legea nr. 248/2005 și arată că, ține de opțiunea legiuitorului să instituie

anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate,

iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce

trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din

această lege se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern. Se

precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în

acest sens și că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a

persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile

Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia

nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Se arată cum este definită

libertatea de circulație în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și se susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea

nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru

protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul

public.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Art. 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar

autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor

rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi și

obligații. Față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată

aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.

Or, dreptul la libertatea de

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de

art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva nr.

2004/38/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva nr. 2004/38/C.E., restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie

poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau

sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează

că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru

al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru

faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a

produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în

speță, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

Or, așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, măsura care se cere a fi luată față de intimat este

disproporționată, în raport cu scopul urmărit.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Franța pentru ședere ilegală, fără să fie judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva nr. 2004/38/C.E., care prevede că măsura trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în

cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a

intimatului-pârât doar pe motiv de ședere ilegală în Franța nu ar fi respectat

principiul proporționalității cu scopul legitim urmărit.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva

deciziei nr. 131 A din 18 aprilie 2007

a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie

2007.