ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7271/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

4650/3/2006 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta

S.M. a chemat în judecată pe pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor, solicitând

obligarea acesteia să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul teren și construcții situat în orașul Urlați, sat Jercălăi,

județul Prahova, compus din construcții, casă pentru proprietari, casă pentru

personal, grajduri pentru vite, cramă, povarnă, îmbunătățiri și instalații,

precum și teren 25 ha, din care 6,5 ha viță de vie, 4,5 ha livadă de pomi

fructiferi, iar restul teren cultură, pășune și pădure, tot imobilul fiind

estimat de reclamantă la o valoare de peste 5 miliarde lei.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că este unica moștenitoare a lui S.O. și S.G. care au dobândit acest

imobil conform actului de vânzare-cumpărare nr. 42991 din 12 octombrie 1940.

Reclamanta a arătat că, potrivit

certificatelor de moștenitor nr. 607 din 4 iulie 1988 și nr. 657 din 18 iulie

1988, precum și nr. 661 din 18 aprilie 1991, ei i-a revenit întreaga avere.

S-a arătat că imobilul a fost

preluat abuziv de Statul Român, iar în prezent e deținut de pârâtă, fapt pentru

care a formulat notificarea nr. 1831 din 31 iulie 2001 adresată Patriarhiei

Bisericii Ortodoxe Române prin care a solicitat restituirea proprietății

menționate, notificare trimisă pârâtei care însă nu a soluționat-o în termenul

legal, deși avea la dosar toate actele necesare.

Reclamanta s-a adresat instanței în

acest scop și, prin decizia civilă nr. 452 din 15 martie 2005 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost obligată pârâta să soluționeze prin

dispoziție motivată notificarea care i-a fost adresată.

Cu toate că a încercat executarea

silită a deciziei arătate, obligația nu a fost executată, refuzul de executare

fiind consemnat de către executorul judecătoresc prin proces-verbal încheiat la

data de 14 noiembrie 2005, situație în raport cu care reclamanta apreciază că

se poate adresa cu această acțiune instanței.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 563 din 14 aprilie 2006 a admis excepția

inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta S.M.

ca fiind inadmisibilă.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, că, întrucât nu s-au parcurs toate

etapele procedurii prealabile sesizării instanței de judecată, care trebuie să

se finalizeze prin emiterea dispoziției, acțiunea este inadmisibilă.

Reclamanta a formulat apel împotriva

acestei hotărâri.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr.

30A din 17 ianuarie 2007, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și

a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pârâta a declarat recurs împotriva

deciziei de mai sus, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ..

S-a susținut că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, întrucât Arhiepiscopia Bucureștilor nu este în

prezent obligată la restituire, ea nefiind nici măcar notificată.

Interpretarea greșită și abuzivă a

Legii nr. 10/2001 crează din start prezumția că pârâta are deja o obligație de

restituire, fapt ce excede judecății în fața instanței de apel.

Recursul va fi respins ca nefondat

pentru următoarele argumente.

Soluția pronunțată de instanța de

apel este perfect legală și, în egală măsură, judicios motivată.

Astfel, s-a reținut corect că,

potrivit art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată, în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în

natură.

Decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare.

Instanța de apel a reținut corect,

din analiza acestor dispoziții legale, că nu se face nici o precizare cu

privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite

decizia ori dispoziția prevăzută de art. 26 în termenul de 60 de zile și, cu

atât mai mult, în situația în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă

este obligată persoana juridică să răspundă la notificare, ca în cazul de față.

Având în vedere că persoana fizică

și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, respectiv a depus notificare și

actele doveditoare, ba chiar a încercat și executarea silită a hotărârii obținute

anterior și că Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în scopul reparării

prejudiciilor cauzate foștilor proprietari prin preluarea abuzivă a imobilelor

de fostul regim și în interesul acestora, instanța de apel a apreciat corect că

fostul proprietar sau moștenitorii săi se pot adresa direct justiției.

A considera că o astfel de cerere

este inadmisibilă și a o respinge ca atare, ar însemna nesocotirea caracterului

reparator al Legii nr. 10/2001.

Astfel, persoanele îndreptățite

să-și redobândească imobilele preluate abuziv ar fi împiedicate să-și exercite

accesul liber la justiție, iar partea care nu și-a îndeplinit obligațiile în

termenul stabilit de lege ar fi încurajată să persiste în această atitudine.

Lipsa răspunsului persoanei juridice

deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie

cenzurat de către instanțele de judecată, instanțe cu plenitudine de

jurisdicție în această materie, refuz care dă dreptul notificatorului să

apeleze la justiție pentru ca aceasta să hotărască în privința drepturilor cu

caracter civil ale persoanei în cauză, caracterul lacunar în acest domeniu al

Legii nr. 10/2001 fiind complinit prin art. 21 din Constituție și art. 6 și

art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Soluția instanței de apel de

desființare a sentinței și trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță este legală, iar recursul nefondat, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor împotriva deciziei nr. 30/A din 17

ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 1 noiembrie 2007.