ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7271/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 4650/3/2006 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor, solicitând obligarea acesteia să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren și construcții situat în orașul Urlați, sat Jercălăi, județul Prahova, compus din construcții, casă pentru proprietari, casă pentru personal, grajduri pentru vite, cramă, povarnă, îmbunătățiri și instalații, precum și teren 25 ha, din care 6,5 ha viță de vie, 4,5 ha livadă de pomi fructiferi, iar restul teren cultură, pășune și pădure, tot imobilul fiind estimat de reclamantă la o valoare de peste 5 miliarde lei.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a lui S.O. și S.G. care au dobândit acest imobil conform actului de vânzare-cumpărare nr. 42991 din 12 octombrie 1940. Reclamanta a arătat că, potrivit certificatelor de moștenitor nr. 607 din 4 iulie 1988 și nr. 657 din 18 iulie 1988, precum și nr. 661 din 18 aprilie 1991, ei i-a revenit întreaga avere. S-a arătat că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român, iar în prezent e deținut de pârâtă, fapt pentru care a formulat notificarea nr. 1831 din 31 iulie 2001 adresată Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române prin care a solicitat restituirea proprietății menționate, notificare trimisă pârâtei care însă nu a soluționat-o în termenul legal, deși avea la dosar toate actele necesare.

Reclamanta s-a adresat instanței în acest scop și, prin decizia civilă nr. 452 din 15 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost obligată pârâta să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea care i-a fost adresată. Cu toate că a încercat executarea silită a deciziei arătate, obligația nu a fost executată, refuzul de executare fiind consemnat de către executorul judecătoresc prin proces-verbal încheiat la data de 14 noiembrie 2005, situație în raport cu care reclamanta apreciază că se poate adresa cu această acțiune instanței. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 563 din 14 aprilie 2006 a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta S.M.

ca fiind inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că, întrucât nu s-au parcurs toate etapele procedurii prealabile sesizării instanței de judecată, care trebuie să se finalizeze prin emiterea dispoziției, acțiunea este inadmisibilă. Reclamanta a formulat apel împotriva acestei hotărâri. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 30A din 17 ianuarie 2007, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pârâta a declarat recurs împotriva deciziei de mai sus, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.. S-a susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât Arhiepiscopia Bucureștilor nu este în prezent obligată la restituire, ea nefiind nici măcar notificată. Interpretarea greșită și abuzivă a Legii nr. 10/2001 crează din start prezumția că pârâta are deja o obligație de restituire, fapt ce excede judecății în fața instanței de apel. Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele argumente. Soluția pronunțată de instanța de apel este perfect legală și, în egală măsură, judicios motivată. Astfel, s-a reținut corect că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Instanța de apel a reținut corect, din analiza acestor dispoziții legale, că nu se face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de art. 26 în termenul de 60 de zile și, cu atât mai mult, în situația în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă este obligată persoana juridică să răspundă la notificare, ca în cazul de față.

Având în vedere că persoana fizică și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, respectiv a depus notificare și actele doveditoare, ba chiar a încercat și executarea silită a hotărârii obținute anterior și că Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în scopul reparării prejudiciilor cauzate foștilor proprietari prin preluarea abuzivă a imobilelor de fostul regim și în interesul acestora, instanța de apel a apreciat corect că fostul proprietar sau moștenitorii săi se pot adresa direct justiției. A considera că o astfel de cerere este inadmisibilă și a o respinge ca atare, ar însemna nesocotirea caracterului reparator al Legii nr. 10/2001. Astfel, persoanele îndreptățite să-și redobândească imobilele preluate abuziv ar fi împiedicate să-și exercite accesul liber la justiție, iar partea care nu și-a îndeplinit obligațiile în termenul stabilit de lege ar fi încurajată să persiste în această atitudine.

Lipsa răspunsului persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de către instanțele de judecată, instanțe cu plenitudine de jurisdicție în această materie, refuz care dă dreptul notificatorului să apeleze la justiție pentru ca aceasta să hotărască în privința drepturilor cu caracter civil ale persoanei în cauză, caracterul lacunar în acest domeniu al Legii nr. 10/2001 fiind complinit prin art. 21 din Constituție și art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Soluția instanței de apel de desființare a sentinței și trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanță este legală, iar recursul nefondat, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor împotriva deciziei nr. 30/A din 17 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2007.