ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1367/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 184 din 6 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. 1142/2006, a fost admisă în parte acțiunea formulată de SC L.P. SRL Negrești Oaș, în contradictoriu cu M.F.P. – C.A.A.F., D.G.F.P. Satu Mare și A.N.A.F. – D.G.A.M.C. A fost anulată Decizia nr. 053 din 2 martie 2006 de revocare a autorizației de antrepozit fiscal din 15 decembrie 2003 emisă de Comisia pentru autorizarea antrepozitelor fiscale. A fost respinsă cererea de anulare a Deciziei nr. 054 din 2 martie 2003 de suspendare a aceleiași autorizații, emisă de aceeași pârâtă. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.A.M.C.

invocată de aceasta. A fost obligată pârâta la plata sumei de 3.600 lei (RON) reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin decizia nr. 053/2006 C.A.A.F.

a revocat autorizația de antrepozit fiscal a reclamantei, în temeiul art. 185 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal), pentru nerespectarea dispozițiilor art. 183 lit. c) din aceeași lege, constând în: nerespectarea programului de lucru aprobat de autoritatea fiscală; neîntocmirea bonurilor de consum și neefectuarea înregistrărilor în fișa de magazie care să ateste consumurile de materii prime; lipsa accesului echipei de control în spațiile de depozitare a alcoolului, în incinta secției de îmbuteliere a băuturilor spirtoase și a spațiilor de depozitare a acestora; existența a două robinete nesigilate la conductele de alcool etilic rafinat și tehnic, la ieșirea din condensator – înainte de contoare; existența cantității de 506 litri alcool tehnic, constatată în plus înregistrată de contoare, din momentul încetării activității și până la momentul controlului, 2 decembrie 2005. A constatat instanța că aceeași comisie a emis și decizia nr. 054 din 2 martie 2006 prin care, în temeiul art. 185 alin. (3 1 ) lit. b) din Legea nr. 571/2003 a suspendat autorizația de antrepozit fiscal a reclamantei, ca urmare a propunerii făcute în acest sens de către G.F.

– C.G., având în vedere sesizarea penală formulată de G.F. Satu Mare, până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Analizând probatoriile administrate în cauză, instanța a constatat, în principal pe baza expertizei contabile efectuate în cauză, că aspectele reținute în decizia de revocare a autorizației nu se verifică, iar neasigurarea accesului autorităților fiscale în orice zonă a antrepozitului fiscal și în orice moment este o faptă care nu poate fi imputată reclamantei, în raport cu condițiile în care a fost săvârșită. Pe aceste temeiuri a admis cererea de anulare a deciziei de revocare a autorizației. Instanța a reținut că decizia de suspendare a autorizației nu poate fi anulată, întrucât în cazul existenței cercetării penale dispozițiile art. 185 alin. (3 1 ) lit. b) din Legea nr. 571/2003 sunt imperative, autorizația fiind suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

Respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.A.M.C., invocată de aceasta pe motiv că societatea reclamantă a trecut de la 1 iulie 2006 în administrarea D.G.F.P. Satu Mare, instanța a considerat că această schimbare nu are relevanță întrucât pârâta avea calitatea de administrator la data emiterii actelor contestate. În privința cheltuielilor de judecată instanța a făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ., obligând numai la plata taxei de timbru și a onorariului de expertiză. I. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen M.F.P. – A.N.A.F. prin mandatara sa D.G.F.P. Satu Mare, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru. În motivarea cererii, recurenta arată că faptele reprezentând încălcări ale condițiilor antrepozitului fiscal și sancționate de autoritate prin decizia de revocare a autorizației, au fost implicit recunoscute de societatea antrepozitar, ele sunt reale și au justificat aplicarea măsurii.

În aceste condiții, consideră recurenta că anularea deciziei este nelegală, acțiunea trebuind respinsă ca neîntemeiată. II. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs în termen și A.N.A.F. – D.G.A.M.C., cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru. În motivare, recurenta critică în primul rând respingerea excepției invocate de ea, arătând că prin O.M.F.P. nr. 753/2006, privind organizarea activității de administrator a marilor contribuabili, astfel cum a fost modificat prin O.M.F.P. nr. 1013/2006, societatea reclamantă nu a mai îndeplinit criteriile de selecție în categoria marilor contribuabili, trecând în administrarea D.G.F.P. Satu Mare. Consideră recurenta că, în temeiul art. 2 din acest ordin, a intervenit o subrogație legală în drepturile D.G.A.M.C.

în litigiile cu societățile comerciale care nu mai îndeplinesc criteriile de selecție, iar potrivit art. 1108 C. civ. această subrogație se produce în virtutea legii și operează de drept. În al doilea rând, critică recurenta anularea de către instanță a deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal a societății reclamante, considerând că aceasta din urmă a încălcat obligațiile prevăzute de art. 183 lit. e) C. fis. În fine, consideră recurenta că în mod greșit au fost acordate cheltuielile de judecată, întrucât nu există o culpă procesuală și nu pot fi reținute în sarcina A.N.A.F. nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Apreciază recurenta că o altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se putea acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, iar în speță sentința nu este irevocabilă. III. Împotriva aceleiași sentințe a declarat în termen recurs și reclamanta, cererea nefiind timbrată. Recursurile pârâtelor nu se fondează. 1. Sentința atacată este principial corectă, urmând a fi menținută pentru considerentele care urmează: Comisia pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a importatorilor de produse accizabile supuse marcării a emis în aceeași zi, 2 martie 2006 două decizii privind-o pe reclamantă. Judecând după numerotarea lor în evidența comisiei s-ar părea că întâi a fost suspendată autorizația societății „până la soluționarea definitivă a cauzei penale”, iar apoi a fost revocată aceeași autorizație.

Există o contradicție logică a celor două decizii în această situație: o autorizație ale cărei efecte fuseseră suspendate pentru motive legale formale imperative nu mai putea fi și revocată ulterior, iar autoritatea, procedând astfel, și-a infirmat propria hotărâre. Cea de-a doua decizie nu poate avea semnificația revocării implicite a primei decizii; întrucât temeiul juridic al deciziei de suspendare este unul special, iar suspendarea era justificată de existența unei condiții a cărei îndeplinire nu depindea de Comisie (soluționarea definitivă a cauzei penale). Acesta este argumentul pentru care cele două decizii nu pot coexista. Acesta este și motivul, strict formal, care justifică anularea deciziei de revocare a autorizației, argumentele de fond ale primei instanțe neavând, în aceste condiții, nici o relevanță juridică.

Așa fiind, devine de prisos a analiza argumentele din ambele recursuri legate de temeinicia și legalitatea deciziei de revocare a autorizației. În ceea ce privește calitatea procesuală a D.G.A.M.C, argumentele acestei recurente privind pierderea calității procesuale prin subrogație legală nu pot fi reținute, având în vedere că data emiterii celor două decizii societatea reclamantă se afla în administrarea pârâtei căreia i-au și fost comunicate cele două acte. În fine, în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata parțială a cheltuielilor de judecată ale reclamantei, Curtea constată că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu stabilesc obligația în raport cu ideea de culpă ori de rea-credință în exercitarea drepturilor procesuale, ci doar ca o consecință a „căderii în pretenții”.

Același text nu condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de caracterul irevocabil al hotărârii și este logic să fie astfel, întrucât dispozițiile sale sunt aplicabile în orice fază procesuală. 2. Recursul reclamantei urmează a fi anulat ca netimbrat, având în vedere că, legal citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, recurenta nu și-a îndeplinit obligația, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. a județului Satu Mare și de M.F.P. – A.N.A.F. – C.A.A.F. și a I.P.A.S.M. și de D.G.A.M.C., împotriva sentinței civile nr. 184 din 6 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate. Anulează recursul declarat de SC L.P. SRL Negrești Oaș, împotriva aceleiași sentințe ca netimbrat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2007.