ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1367/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 184

din 6 noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. 1142/2006,

a fost admisă în parte acțiunea formulată de SC L.P. SRL Negrești Oaș, în

contradictoriu cu M.F.P. – C.A.A.F., D.G.F.P. Satu Mare și A.N.A.F. – D.G.A.M.C.

A fost anulată Decizia nr. 053

din 2 martie 2006 de revocare a autorizației de antrepozit fiscal din 15

decembrie 2003 emisă de Comisia pentru autorizarea antrepozitelor fiscale.

A fost respinsă cererea de

anulare a Deciziei nr. 054 din 2 martie 2003 de suspendare a aceleiași

autorizații, emisă de aceeași pârâtă.

S-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a D.G.A.M.C. invocată de aceasta.

A fost obligată pârâta la

plata sumei de 3.600 lei (RON) reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că prin decizia nr. 053/2006 C.A.A.F. a revocat autorizația

de antrepozit fiscal a reclamantei, în temeiul art. 185 alin. (3) din Legea nr.

571/2003 (Codul fiscal), pentru nerespectarea dispozițiilor art. 183 lit. c)

din aceeași lege, constând în: nerespectarea programului de lucru aprobat de

autoritatea fiscală; neîntocmirea bonurilor de consum și neefectuarea

înregistrărilor în fișa de magazie care să ateste consumurile de materii prime;

lipsa accesului echipei de control în spațiile de depozitare a alcoolului, în

incinta secției de îmbuteliere a băuturilor spirtoase și a spațiilor de

depozitare a acestora; existența a două robinete nesigilate la conductele de

alcool etilic rafinat și tehnic, la ieșirea din condensator – înainte de

contoare; existența cantității de 506 litri alcool tehnic, constatată în plus înregistrată de contoare, din momentul încetării activității și până la

momentul controlului, 2 decembrie 2005.

A constatat instanța că

aceeași comisie a emis și decizia nr. 054 din 2 martie 2006 prin care, în

temeiul art. 185 alin. (3

1

) lit. b) din Legea nr. 571/2003 a

suspendat autorizația de antrepozit fiscal a reclamantei, ca urmare a

propunerii făcute în acest sens de către G.F. – C.G., având în vedere sesizarea

penală formulată de G.F. Satu Mare, până la soluționarea definitivă a cauzei

penale.

Analizând probatoriile

administrate în cauză, instanța a constatat, în principal pe baza expertizei

contabile efectuate în cauză, că aspectele reținute în decizia de revocare a

autorizației nu se verifică, iar neasigurarea accesului autorităților fiscale

în orice zonă a antrepozitului fiscal și în orice moment este o faptă care nu

poate fi imputată reclamantei, în raport cu condițiile în care a fost săvârșită.

Pe aceste temeiuri a admis

cererea de anulare a deciziei de revocare a autorizației.

Instanța a reținut că

decizia de suspendare a autorizației nu poate fi anulată, întrucât în cazul

existenței cercetării penale dispozițiile art. 185 alin. (3

1

) lit. b)

din Legea nr. 571/2003 sunt imperative, autorizația fiind suspendată până la

soluționarea definitivă a cauzei penale.

Respingând excepția lipsei

calității procesuale pasive a D.G.A.M.C., invocată de aceasta pe motiv că

societatea reclamantă a trecut de la 1 iulie 2006 în administrarea D.G.F.P.

Satu Mare, instanța a considerat că această schimbare nu are relevanță întrucât

pârâta avea calitatea de administrator la data emiterii actelor contestate.

În privința cheltuielilor de

judecată instanța a făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ., obligând numai la plata taxei de timbru și a onorariului de expertiză.

I. Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs în termen M.F.P. – A.N.A.F. prin mandatara sa

D.G.F.P. Satu Mare, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.

În motivarea cererii,

recurenta arată că faptele reprezentând încălcări ale condițiilor

antrepozitului fiscal și sancționate de autoritate prin decizia de revocare a

autorizației, au fost implicit recunoscute de societatea antrepozitar, ele sunt

reale și au justificat aplicarea măsurii.

În aceste condiții,

consideră recurenta că anularea deciziei este nelegală, acțiunea trebuind

respinsă ca neîntemeiată.

II. Împotriva aceleiași

sentințe a declarat recurs în termen și A.N.A.F. – D.G.A.M.C., cererea fiind

legal scutită de plata taxei de timbru.

În motivare, recurenta

critică în primul rând respingerea excepției invocate de ea, arătând că prin O.M.F.P.

nr. 753/2006, privind organizarea activității de administrator a marilor

contribuabili, astfel cum a fost modificat prin O.M.F.P. nr. 1013/2006,

societatea reclamantă nu a mai îndeplinit criteriile de selecție în categoria

marilor contribuabili, trecând în administrarea D.G.F.P. Satu Mare.

Consideră recurenta că, în

temeiul art. 2 din acest ordin, a intervenit o subrogație legală în drepturile

D.G.A.M.C. în litigiile cu societățile comerciale care nu mai îndeplinesc

criteriile de selecție, iar potrivit art. 1108 C. civ. această subrogație se produce în virtutea legii și operează de drept.

În al doilea rând, critică

recurenta anularea de către instanță a deciziei de revocare a autorizației de

antrepozit fiscal a societății reclamante, considerând că aceasta din urmă a

încălcat obligațiile prevăzute de art. 183 lit. e) C. fis.

În fine, consideră recurenta

că în mod greșit au fost acordate cheltuielile de judecată, întrucât nu există

o culpă procesuală și nu pot fi reținute în sarcina A.N.A.F. nici aspecte

privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a

drepturilor procesuale. Apreciază recurenta că o altă condiție care trebuie îndeplinită

pentru a se putea acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le

solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, iar în speță sentința nu

este irevocabilă.

III. Împotriva aceleiași

sentințe a declarat în termen recurs și reclamanta, cererea nefiind timbrată.

Recursurile pârâtelor nu se

fondează.

principial corectă, urmând a fi menținută pentru considerentele care urmează:

Comisia pentru autorizarea

antrepozitelor fiscale și a importatorilor de produse accizabile supuse

marcării a emis în aceeași zi, 2 martie 2006 două decizii privind-o pe

reclamantă. Judecând după numerotarea lor în evidența comisiei s-ar părea că

întâi a fost suspendată autorizația societății „până la soluționarea definitivă

a cauzei penale”, iar apoi a fost revocată aceeași autorizație.

Există o contradicție logică

a celor două decizii în această situație: o autorizație ale cărei efecte

fuseseră suspendate pentru motive legale formale imperative nu mai putea fi și

revocată ulterior, iar autoritatea, procedând astfel, și-a infirmat propria

hotărâre.

Cea de-a doua decizie nu

poate avea semnificația revocării implicite a primei decizii; întrucât temeiul

juridic al deciziei de suspendare este unul special, iar suspendarea era

justificată de existența unei condiții a cărei îndeplinire nu depindea de

Comisie (soluționarea definitivă a cauzei penale).

Acesta este argumentul

pentru care cele două decizii nu pot coexista.

Acesta este și motivul,

strict formal, care justifică anularea deciziei de revocare a autorizației, argumentele

de fond ale primei instanțe neavând, în aceste condiții, nici o relevanță

juridică.

Așa fiind, devine de prisos

a analiza argumentele din ambele recursuri legate de temeinicia și legalitatea

deciziei de revocare a autorizației.

În ceea ce privește

calitatea procesuală a D.G.A.M.C, argumentele acestei recurente privind

pierderea calității procesuale prin subrogație legală nu pot fi reținute, având

în vedere că data emiterii celor două decizii societatea reclamantă se afla în

administrarea pârâtei căreia i-au și fost comunicate cele două acte.

În fine, în ceea ce privește

obligarea pârâtei la plata parțială a cheltuielilor de judecată ale reclamantei,

Curtea constată că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu stabilesc

obligația în raport cu ideea de culpă ori de rea-credință în exercitarea

drepturilor procesuale, ci doar ca o consecință a „căderii în pretenții”.

Același text nu

condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de caracterul irevocabil al

hotărârii și este logic să fie astfel, întrucât dispozițiile sale sunt

aplicabile în orice fază procesuală.

a fi anulat ca netimbrat, având în vedere că, legal citată cu mențiunea

achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, recurenta nu și-a

îndeplinit obligația, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 146/1997.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de D.G.F.P. a județului Satu Mare și de M.F.P. – A.N.A.F. – C.A.A.F. și

a I.P.A.S.M. și de D.G.A.M.C., împotriva sentinței civile nr. 184 din 6

noiembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondate.

Anulează recursul declarat

de SC L.P. SRL Negrești Oaș, împotriva aceleiași sentințe ca netimbrat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2007.