ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3014/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.A. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative,

obligarea la plata primelor de concediu pentru anii 2004, 2005, 2006 și a

sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflația

până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că art. 28 lit. e) din Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului,

instituie dreptul polițistului la concediul de odihnă, concedii de studiu si

învoiri plătite, concedii fără plată, în condițiile stabilite prin hotărâre de

guvern.

S-a mai precizat că în aplicarea acestei

prevederi, prin art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și

alte drepturi ale polițistului, cu modificările și completările ulterioare,

care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, s-a stabilit că la

plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă de concediu egală

cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu.

Fiind un drept câștigat, a apreciat

reclamantul, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu poate fi

anulată sau suspendată, dispozițiile legale neconținând vreo referire la

eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la

suspendarea exercițiului acestuia, adică la prelungirea termenului de punere în

aplicare.

În atare condiții, a susținut reclamantul,

suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui,

cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici

nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege care conferă dreptul

la aceste prime.

S-a mai arătat că o situație similară se înregistrează

și privitor la dispozițiile care instituie dreptul polițiștilor la sporul de

fidelitate, acest drept fiind instituit de prevederile art. 6 din O.G. nr.

38/2003 care stipulează că pentru activitatea desfășurată în instituțiile din

sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în

calitate de militar, polițist, funcționar public, se acordă lunar un spor de

fidelitate, de până al 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin

ordin al ministrului administrației și internelor.

Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii și

cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, invocând

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 500 /2002.

Chematul în garanție a formulat de asemenea

întâmpinare, invocând în principal excepțiile lipsei calității procesuale

pasive și a inadmisibilității cererii de chemare în garanție, iar, pe fond, a

solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2774 din 7 noiembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal,

au fost respinse excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în

garanție, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Economiei și Finanțelor în ce privește acțiunea și cererea de chemare în

garanție. Totodată, a fost admisă acțiunea formulată, instanța dispunând

obligarea pârâtului să plătească reclamantului primele de vacanță pentru anii

2004, 2005 și 2006 și sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu

indicele de inflație, precum și cererea de chemare în garanție, fiind obligat

Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze sumele necesare plății acestor

drepturi bănești.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

a reținut, în ce privește excepțiile invocate, că potrivit Dispozițiilor H.G. nr.

208/2005, bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor,

astfel încât, în ipoteza admiterii acțiunii, această instituție trebuie să

vireze M.A.I. sumele necesare efectuării acestor plăți.

În atare condiții, a apreciat prima instanță,

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și

Finanțelor, în cadrul cererii de chemare în garanție, precum și

inadmisibilității cererii sunt neîntemeiate.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că

aplicarea art. 37 alin. (1) teza I din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr.

353/2003 și a art. 6 din același act normativ a fost suspendată succesiv, însă

măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a

dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu echivalează cu abrogarea pe

termen limitat a legii.

Astfel, a constat judecătorul fondului, odată

cu expirarea duratei de suspendare a aplecării prevederilor legale, obligația

corelativă dreptului consfințit prin lege devine executorie.

Totodată, prima instanță a apreciat fondată

cererea de chemare în garanție, reținând că potrivit art. 4 din Legea nr. 500/2002,

angajarea cheltuielilor din bugetul M.A.I. se face numai în limita creditelor

bugetare aprobate, orice utilizare a creditelor în alte scopuri atrăgând

răspunderea celor vinovați, în condițiile art. 72 din același act normativ.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs

Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând soluția pronunțată pentru

netemeinicie și nelegalitate, reiterând excepțiile inadmisibilitătii cererii de

chemare în garanție și a lipsei calității procesuale pasive.

Opinează recurentul că în raport cu obiectul

acțiunii, acordarea de drepturi salariale, cererea de chemare în garanție este

inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât, în raport cu prevederile art. 1 și art. 2

din O.G. nr. 22/2002, obligațiile de plată ale Ministerului Internelor și

Reformei Administrative, stabilite prin titlu executoriu, se realizează din

sumele aprobate prin bugetul acestei autorități, fără legătură cu competențele

Ministerului Economiei și Finanțelor în materie de buget.

În ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive, recurentul apreciază că în cauza de față nu există

identitate între persoana chemată în garanție și persoana celui împotriva

căruia s-a îndreptat intimatul-pârât.

Se mai arată prin motivele de recurs că

intimatul-pârât Ministerul Internelor și Reformei Administrative are calitatea

de ordonator principal de credite, iar, în conformitate cu prevederile art. 21

din Legea nr. 500/2000, ordonatorii principali de credite sunt cei care

repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru

bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Așadar, apreciază recurentul, este lipsit de

relevanță faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul

bugetului de stat, atâta vreme cât acesta se elaborează pe baza proiectelor

bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor

locale.

Pe fond, recurenta susține că soluția de

admitere a cererii de chemare în garanție este nelegală, întrucât dispozițiile

referitoare la primele de vacanță au fost suspendate prin legea bugetului de

stat, astfel încât, aceste dispoziții nu își produc efectele pe perioada

suspendării.

Înalta Curte de Casație si Justiție,

analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată fondat recursul declarat

pentru considerentele ce urmează:

Instanța de fond, in mod greșit, a admis

cererea de chemare de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor, formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) din C.

proc. civ. „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar

putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în

garanție sau în despăgubire".

Or, în cauză, între autoritatea chemată în

garanție, Ministerul Economiei și Finanțelor și autoritatea pârâtă nu există un

raport juridic obligational, atribuțiile în materia bugetului de stat,

stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr.

500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui atare

raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34 din

actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum este și

autoritatea pârâtă) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să

depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de

buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în

limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate

potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin.

(1)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și

poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de

divergență hotărăște Guvernul".

Atribuțiile Ministerului Economiei și

Finanțelor în elaborarea și gestionarea bugetului de stat nu justifică

obligarea instituției la plata unor drepturi salariale către angajați ai altui

minister-ordonator principal de credite, raporturile de muncă existând exclusiv

între reclamant și ministerul pârât.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., va fi admis recursul și modificată sentința atacată, în

parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție formulată de

pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative față de pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței atacate, ca fiind temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2774 din 7 noiembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată în sensul

că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

septembrie 2008.