ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3014/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, obligarea la plata primelor de concediu pentru anii 2004, 2005, 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflația până la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că art. 28 lit. e) din Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului, instituie dreptul polițistului la concediul de odihnă, concedii de studiu si învoiri plătite, concedii fără plată, în condițiile stabilite prin hotărâre de guvern.

S-a mai precizat că în aplicarea acestei prevederi, prin art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițistului, cu modificările și completările ulterioare, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, s-a stabilit că la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu. Fiind un drept câștigat, a apreciat reclamantul, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu poate fi anulată sau suspendată, dispozițiile legale neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia, adică la prelungirea termenului de punere în aplicare.

În atare condiții, a susținut reclamantul, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege care conferă dreptul la aceste prime. S-a mai arătat că o situație similară se înregistrează și privitor la dispozițiile care instituie dreptul polițiștilor la sporul de fidelitate, acest drept fiind instituit de prevederile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 care stipulează că pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public, se acordă lunar un spor de fidelitate, de până al 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor.

Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, invocând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 500 /2002. Chematul în garanție a formulat de asemenea întâmpinare, invocând în principal excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității cererii de chemare în garanție, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2774 din 7 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor în ce privește acțiunea și cererea de chemare în garanție.

Totodată, a fost admisă acțiunea formulată, instanța dispunând obligarea pârâtului să plătească reclamantului primele de vacanță pentru anii 2004, 2005 și 2006 și sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflație, precum și cererea de chemare în garanție, fiind obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze sumele necesare plății acestor drepturi bănești. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în ce privește excepțiile invocate, că potrivit Dispozițiilor H.G. nr. 208/2005, bugetul de stat este gestionat de Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât, în ipoteza admiterii acțiunii, această instituție trebuie să vireze M.A.I. sumele necesare efectuării acestor plăți.

În atare condiții, a apreciat prima instanță, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, în cadrul cererii de chemare în garanție, precum și inadmisibilității cererii sunt neîntemeiate. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că aplicarea art. 37 alin. (1) teza I din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 și a art. 6 din același act normativ a fost suspendată succesiv, însă măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu echivalează cu abrogarea pe termen limitat a legii. Astfel, a constat judecătorul fondului, odată cu expirarea duratei de suspendare a aplecării prevederilor legale, obligația corelativă dreptului consfințit prin lege devine executorie.

Totodată, prima instanță a apreciat fondată cererea de chemare în garanție, reținând că potrivit art. 4 din Legea nr. 500/2002, angajarea cheltuielilor din bugetul M.A.I. se face numai în limita creditelor bugetare aprobate, orice utilizare a creditelor în alte scopuri atrăgând răspunderea celor vinovați, în condițiile art. 72 din același act normativ. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, reiterând excepțiile inadmisibilitătii cererii de chemare în garanție și a lipsei calității procesuale pasive. Opinează recurentul că în raport cu obiectul acțiunii, acordarea de drepturi salariale, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât, în raport cu prevederile art. 1 și art. 2 din O.G.

nr. 22/2002, obligațiile de plată ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative, stabilite prin titlu executoriu, se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestei autorități, fără legătură cu competențele Ministerului Economiei și Finanțelor în materie de buget. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, recurentul apreciază că în cauza de față nu există identitate între persoana chemată în garanție și persoana celui împotriva căruia s-a îndreptat intimatul-pârât. Se mai arată prin motivele de recurs că intimatul-pârât Ministerul Internelor și Reformei Administrative are calitatea de ordonator principal de credite, iar, în conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2000, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Așadar, apreciază recurentul, este lipsit de relevanță faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, atâta vreme cât acesta se elaborează pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale. Pe fond, recurenta susține că soluția de admitere a cererii de chemare în garanție este nelegală, întrucât dispozițiile referitoare la primele de vacanță au fost suspendate prin legea bugetului de stat, astfel încât, aceste dispoziții nu își produc efectele pe perioada suspendării. Înalta Curte de Casație si Justiție, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată fondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează: Instanța de fond, in mod greșit, a admis cererea de chemare de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) din C. proc. civ. „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire". Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție, Ministerul Economiei și Finanțelor și autoritatea pârâtă nu există un raport juridic obligational, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui atare raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum este și autoritatea pârâtă) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora.

In caz de divergență hotărăște Guvernul". Atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor în elaborarea și gestionarea bugetului de stat nu justifică obligarea instituției la plata unor drepturi salariale către angajați ai altui minister-ordonator principal de credite, raporturile de muncă existând exclusiv între reclamant și ministerul pârât. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul și modificată sentința atacată, în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, ca fiind temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2774 din 7 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2008.