ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 413/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 2 februarie 2007,

reclamanții D.E.C., U.S., F.D.C., G.M. și L.A.F. au solicitat obligarea pârâtei

C.N.P.A.D.A.S. la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2003

- 2005 actualizată cu indicele de inflație și daune interese aferente, conform

art. 161 alin. (4) C. muncii.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

1858 din 27 iunie 2007, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească

reclamanților drepturi bănești constând în prime de concediu pentru anii 2003 -

2005 actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la

data plății efective; a respins capătul de cerere privitor la plata daunelor

interese.

Pentru a se pronunța astfel,

Instanța a reținut, în esență, că deși exercițiul dreptului de a încasa prima

de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 - 2005, aceasta nu echivalează cu

stingerea dreptului, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui,

astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter

permanent care ar însemna însăși înlăturarea dreptului.

În ceea ce privește capătul

de cerere referitor la daune interese, s-a reținut că actualizarea drepturilor

bănești reprezentând prima de concediu cu indicele de inflație constituie o

reparație integrală a prejudiciului suferit, ceea ce a condus la respingerea

acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul

respingerii acțiunii reclamanților.

Recurenta a susținut, în

esență, că pentru anii 2003 - 2005 funcționarii publici nu au beneficiat de

primele de concediu prevăzute de art. 34 al Legii nr. 188/1999 întrucât

aplicarea acestor dispoziții legale a fost suspendată prin legile bugetare

anuale din această perioadă.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor

arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii

Instanței de Fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Potrivit art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege

sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art.

38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

În

anii 2003 - 2005, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a

fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la

eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului

acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea

lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional

care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege

anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu

se poate considera, că acel drept nu a existat în perioada anilor 2003 - 2005

pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar

contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare

a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ

respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui,

ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că

un drept derivând dintr-un raport juridic

de muncă odată câștigat nu mai poate anulat.

Respectarea principiului încrederii

in statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în

spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de

acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect

a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată

reclamanții au dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se

sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1858 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2008.