ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 413/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 413/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 2 februarie 2007,
reclamanții D.E.C., U.S., F.D.C., G.M. și L.A.F. au solicitat obligarea pârâtei
C.N.P.A.D.A.S. la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2003
- 2005 actualizată cu indicele de inflație și daune interese aferente, conform
art. 161 alin. (4) C. muncii.
Curtea de Apel București,
secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.
1858 din 27 iunie 2007, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească
reclamanților drepturi bănești constând în prime de concediu pentru anii 2003 -
2005 actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la
data plății efective; a respins capătul de cerere privitor la plata daunelor
interese.
Pentru a se pronunța astfel,
Instanța a reținut, în esență, că deși exercițiul dreptului de a încasa prima
de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 - 2005, aceasta nu echivalează cu
stingerea dreptului, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui,
astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter
permanent care ar însemna însăși înlăturarea dreptului.
În ceea ce privește capătul
de cerere referitor la daune interese, s-a reținut că actualizarea drepturilor
bănești reprezentând prima de concediu cu indicele de inflație constituie o
reparație integrală a prejudiciului suferit, ceea ce a condus la respingerea
acestui capăt de cerere.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul
respingerii acțiunii reclamanților.
Recurenta a susținut, în
esență, că pentru anii 2003 - 2005 funcționarii publici nu au beneficiat de
primele de concediu prevăzute de art. 34 al Legii nr. 188/1999 întrucât
aplicarea acestor dispoziții legale a fost suspendată prin legile bugetare
anuale din această perioadă.
Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu
dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor
arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii
Instanței de Fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.
Potrivit art.
34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă
indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna
anterioară plecării în concediu”.
Or, dispozițiile textului de lege
sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în
întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art.
38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi
neconstituționale.
În
anii 2003 - 2005, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a
fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la
eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului
acestuia.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea
lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost
înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional
care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege
anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu
se poate considera, că acel drept nu a existat în perioada anilor 2003 - 2005
pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar
contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se
poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1
din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare
a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,
trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ
respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea
dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui,
ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la
situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie
vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că
un drept derivând dintr-un raport juridic
de muncă odată câștigat nu mai poate anulat.
Respectarea principiului încrederii
in statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în
spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de
reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii
drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de
acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată
că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect
a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată
reclamanții au dreptul la primă de concediu.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art.
312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se
sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1858 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 februarie 2008.