ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 413/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 2 februarie 2007, reclamanții D.E.C., U.S., F.D.C., G.M. și L.A.F. au solicitat obligarea pârâtei C.N.P.A.D.A.S. la plata sumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2003 - 2005 actualizată cu indicele de inflație și daune interese aferente, conform art. 161 alin. (4) C. muncii. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1858 din 27 iunie 2007, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamanților drepturi bănești constând în prime de concediu pentru anii 2003 - 2005 actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective; a respins capătul de cerere privitor la plata daunelor interese.

Pentru a se pronunța astfel, Instanța a reținut, în esență, că deși exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 - 2005, aceasta nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent care ar însemna însăși înlăturarea dreptului. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la daune interese, s-a reținut că actualizarea drepturilor bănești reprezentând prima de concediu cu indicele de inflație constituie o reparație integrală a prejudiciului suferit, ceea ce a condus la respingerea acestui capăt de cerere. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Recurenta a susținut, în esență, că pentru anii 2003 - 2005 funcționarii publici nu au beneficiat de primele de concediu prevăzute de art. 34 al Legii nr. 188/1999 întrucât aplicarea acestor dispoziții legale a fost suspendată prin legile bugetare anuale din această perioadă. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. În anii 2003 - 2005, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera, că acel drept nu a existat în perioada anilor 2003 - 2005 pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate anulat. Respectarea principiului încrederii in statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată reclamanții au dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1858 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2008.