ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1031/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 99 din 2 februarie 2007 pronunțată în dosar nr. 886/90/2006 al Tribunalului Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S. SRL, societate în faliment prin lichidator U.I. împotriva pârâtei SC L. SRL Rm. Vâlcea și în consecință s-a constatat că, la data de 7 octombrie 2002, a încetat contractul de depozit încheiat de părți, la data de 30 aprilie 2002, prin denunțare unilaterală, pârâta fiind obligată și la plata sumei de 44.645,4380 lei cu titlu de daune-interese cu aplicarea indicelui de inflație începând cu data de 7 octombrie 2002 și până la plata efectivă.

Totodată s-a admis cererea de intervenție în interesul reclamantei formulată de intervenientul S.I. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că în baza raporturilor contractuale dintre părți materializate în contractul de depozit încheiat la 30 aprilie 2002 pe o durată de 6 luni, adică până la data de 30 octombrie 2002, termen facultativ pentru pârâtă (deponentă) reclamanta a pus la dispoziția acesteia un spațiu în vederea depozitării unor bunuri pentru prețul de 15.000.000 lei (ROL) lunar, scadența fiind stabilită până la data de 15 a fiecărei luni. De asemenea, arată tribunalul, părțile au convenit ca în ipoteza neplății depozitului de către deponent într-un interval de 15 zile de la data scadenței, depozitarul, în speță reclamanta, are dreptul de a denunța unilateral contractul iar deponentul va datora plata daunelor-interese echivalente cu valoarea mărfii aflate în depozit.

Dat fiind faptul că pârâta nu și-a îndeplinit obligația achitării prețului aferent lunilor august și septembrie 2002, reclamanta la data de 7 octombrie 2002 a notificat denunțarea unilaterală a contractului de depozit solicitând și daunele-interese a căror valoare a stabilit-o conform clauzelor convenției. Raportat la această stare de fapt, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, cu motivarea că în cazul obligațiilor ce urmează a se executa la cererea creditorului prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, în speță 7 octombrie 2002, moment în care s-a născut dreptul reclamantei de a solicita daune-interese, astfel încât acțiunea înregistrată la 3 octombrie 2005 a fost introdusă în interiorul termenului general de prescripție de trei ani conform art. 7 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În privința fondului, instanța a constatat în baza art. 969, 1066 și 1087 C. civ., că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, suma solicitată cu titlu de daune-interese fiind stabilită prin expertiza extrajudiciară, căreia tribunalul i-a acordat valoare juridică ca urmare a coroborării cu celelalte probe administrate în cauză. De asemenea, apreciind cererea de intervenție formulată de intervenientul S.I., ca întemeiată, a admis-o conform art. 49 alin. (3) C. proc. civ. Apelul declarat de pârâtă a fost admis prin decizia nr. 50 din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, iar hotărârea primei instanțe modificată în sensul respingerii acțiunii și cererii de intervenție, cu 1.330 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de control judiciar a apreciat ca fiind întemeiate criticile referitoare la interpretarea dispozițiilor legale care reglementează prescripția, concluzionând că introducerea acțiunii la 3 octombrie 2005 se situează în afara termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, pentru că potrivit clauzelor contractului dreptul la acțiune s-a născut în momentul în care reclamanta putea pretinde plata daunelor-interese și nu la data denunțării convenției. Acest din urmă moment este lipsit de relevanță, deoarece dreptul la acțiune și respectiv termenul de prescripție a început la data de 30 septembrie 2002 sau cel mai târziu 1 octombrie 2002 și s-a împlinit la 30 septembrie 2005 sau cel mai târziu la 1 octombrie 2005, pretențiile reclamantei fiind prin urmare prescrise, motiv pentru care nu poate fi primită nici cererea de constatare a denunțării unilaterale a contractului, ca efect al manifestării de voință a depozitarului.

De asemenea, compensația ca modalitate de stingere a obligațiilor, invocată de pârâtă, care la rândul său avea o creanță față de reclamantă ce îndeplinea condițiile prevăzute de art. 1144 și 1145 C. civ., a operat la data de 15 august și respectiv 15 septembrie 2002, până la concurența sumei de 30.000.000 lei (ROL), motiv pentru care, reclamanta nu mai putea în mod legal să denunțe contractul. În aceste condiții, arată instanța de apel cercetarea celorlalte motive de apel este inutilă nefiind de natură a înlătura aceste concluzii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC S. SRL Rm. Vâlcea societate în faliment prin lichidator U.I. și intervenientul S.I. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează prescripția extinctivă, precum și ale art. 295 C. proc. civ., constând în depășirea limitelor investirii, astfel cum acestea au fost stabilite prin apelul formulat. În dezvoltarea motivelor, recurenții invocă faptul că deși pârâta a înțeles să-și motiveze apelul doar în legătură cu aspecte referitoare la stingerea obligației de plată a depozitului prin compensare, curtea de apel anterior începerii dezbaterilor a solicitat părților să precizeze care ar fi termenul de denunțare a contractului, momentul în care începe să curgă, precum și efectele sale asupra pretențiilor formulate. Procedând în acest mod, s-au încălcat limitele investirii instanței, pentru că deși apelul are un caracter devolutiv, acesta nu poate viza toate problemele de fapt și de drept ale cauzei, ci doar pe acelea criticate de apelant.

De asemenea, arată recurenta, greșit a reținut instanța de apel că obligațiile părților au fost parțial stinse prin compensație, în acest sens existând hotărâri judecătorești pronunțate în alte litigii dintre părți, care atestă contrariul. O altă critică vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 în privința momentului în care s-a născut dreptul la acțiune al recurentei pentru a solicita daune-interese ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de depozit. Acest moment, arată recurenta, coincide cu cel al denunțării, adică 7 octombrie 2002, pentru că părțile au prevăzut în contract un pact comisoriu expres de gradul II, conform căruia contractul urma să fie desființat numai de către depozitar și doar după o prealabilă notificare, dacă nu se achita plata depozitului în condițiile și termenele convenite.

Or, raportat la această dată acțiunea a fost înregistrată înăuntrul termenului general de prescripție. Prin ultimul motiv, recurenta critică decizia sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 14 din Legea nr. 146/1997 în sensul că instanța trebuia să oblige apelanta la achitarea taxei judiciare de timbru la valoare sumei pretins compensate și ca urmare a neachitării acesteia să anuleze apelul ca netimbrat. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 precum și art. 304 pct. 9 și 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., curtea constată că este întemeiat admițându-l ca atare pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.

Cu precizarea, că deși prima critică privind depășirea limitelor investirii instanței de apel prevăzute de art. 295 C. proc. civ., nu este întemeiată, deoarece pe de o parte criticile formulate în apel vizau mai multe aspecte decât cele arătate de recurentă și pe de altă parte pentru că instanța în virtutea rolului activ este datoare să pună în discuția părților orice chestiune care conduce la justa soluționare a cauzei, această împrejurare nu este însă de natură a determina o altă soluție, deoarece critica principală referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 este fondată.

Astfel, conform textului legal anterior invocat „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”, drept care în speță s-a născut la data de 7 octombrie 2002. Concluzia rezultă în mod evident din clauza stabilită de părți la art. II alin. (3) din contract, în sensul că „neplata depozitului de către deponent într-un interval de 15 zile decurgând de la data scadenței plății, dă dreptul depozitarului la denunțarea unilaterală a contractului cu plata de daune-interese în valoare egală cu valoarea mărfii stocate în depozit”. Prin urmare, raportat la obiectul litigiului, acela de a se constata că a intervenit denunțarea unilaterală a contractului de depozit precum și plata daunelor-interese, rezultă că este esențial momentul denunțării deoarece, conform convenției de la acea dată deponentul datorează și daune-interese egale ca valoare cu cea a mărfii aflate în depozit.

Din această perspectivă, raportarea instanței de apel, ca moment al nașterii dreptului la acțiune și respectiv al începerii curgerii termenului de prescripție la scadența plății prețului depozitului aferentă lunii septembrie 2002, conform celor stabilite de părți la pct. I al contractului, este greșită, deoarece așa cum s-a arătat obiectul litigiului constă în plata daunelor-interese ca urmare a denunțării unilaterale a contractului. În consecință, reținând că instanța a aplicat greșit prevederile legale anterior invocate, fiind incidente și dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea a admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului, urmând a fi avute în vedere și celelalte critici care nu vor mai fi analizate, față de soluția adoptată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SRL Rm. Vâlcea prin lichidator U.I. și intervenientul în interesul reclamantei, S.I. împotriva deciziei nr. 50/ A-C din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal pe care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2008.