ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1027/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1101 din 18 mai 2006

(rectificată prin îndreptarea erorii materiale prin sentința civilă nr. 14/ CC

din Camera de consiliu de la 27 iunie 2006) a respins ca neîntemeiată cererea

reclamantei V.R.S., formulată în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Procurorul General I.B.

Soluționând cauza în fond

după casare, potrivit Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2250

din 5 mai 2005, prin care s-a reținut că reclamanta a îndeplinit procedura

prealabilă potrivit legii contenciosului administrativ, Instanța de Fond a

reținut că cererea reclamantei, introdusă inițial la data de 26 mai 2004,

întemeiată pe prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990 și vizând obligarea

pârâților la emiterea unui răspuns la petițiile formulate, cu daune morale pe

zi de întârziere, nu întrunește cerințele art. 1 din Legea nr. 29/1990. S-a

reținut astfel că, pe de-o parte, pârâtul a răspuns clar și neechivoc cererilor

reclamantei pentru promovarea unui recurs în anulare împotriva unor hotărâri

penale pronunțate împotriva soțului său decedat, ca și memoriilor, respectiv

plângerilor penale formulate împotriva unor judecători de la Curtea de Apel Alba Iulia, iar pe de alta, că cererea reclamantei nr. 16631 și eventualul

refuz de soluționare se circumscriu sferei de reglementare a C. proc. pen. și

nu contenciosului administrativ, neputând fi cenzurate conform Legii nr. 29/1990.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal a declarat recurs reclamanta invocând prevederile art. 304 pct.

7 pct. 8 și 9 C. proc. civ., și arătând că hotărârea atacată cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii, este netemeinică și pronunțată cu

greșita aplicare a legii.

Se susține astfel că în

afară de faptul că hotărârea atacată cuprinde o serie de erori, care în parte

au fost remediate pe calea sentinței de îndreptare erori materiale, sunt

reținute în considerente elemente ce nu corespund realității.

Recurenta arată că în

realitate pârâții nu au răspuns la cererea sa din 29 octombrie 1999,

înregistrată sub nr. 2945, iar pentru a acoperi această ilegalitate Instanța de

Fond a folosit motive contradictorii și străine pricinii, după cum

contradictorie este și referirea la eventualul refuz, circumscris sferei

dreptului procesual penal.

Înalta Curte, analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de prevederile legale incidente,

incluzând art. 304

1

C. proc. civ. și prin prisma criticilor

recurentei, reține că hotărârea Instanței de Fond este justă, în sensul și

pentru considerentele în continuare arătate și pentru care va fi menținută.

După cum rezultă din actele

și lucrările dosarului, la data de 9 martie 2004, recurenta – reclamantă s-a

adresat M.J. cu două memorii, înregistrate sub nr. 16630 și 16831 din 9 martie,

memorii care au fost ulterior transmise spre soluționare Tribunalului Sibiu și

respectiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind

încunoștințată și recurenta despre aceasta.

În ceea ce privește

memoriile adresate de recurentă Procurorului General al României, sub nr. 2945

din 29 octombrie 1999 și cele ulterioare, de revenire, Înalta Curte reține că

Instanța de Fond corect a apreciat că i s-a răspuns recurentei prin adresa din

31 august 2000 a Ministerului Public, întrucât în conținutul acestei adrese se

arată că răspunsul, chiar dacă formulat și adresat generic memoriilor

recurentei - reclamante, comunică că nu există motive pentru promovarea

recursului în anulare împotriva sentinței penale nr. 699/1950 și a Deciziei nr.

1181 din 21 aprilie 1951 privind pe V.I.

Din cuprinsul petiției nr.

2945 din 29 octombrie 1999, rezultă totodată că reclamanta adresase tocmai o

astfel de solicitare, de introducere a unui recurs în anulare împotriva

sentinței 699 din 6 iulie 1950.

Înalta Curte reține așadar

că nu sunt întemeiate criticile recurentei, Instanța de Fond constatând cu

temei existența răspunsului dat de către pârâtul Parchetul General, chiar dacă

într-o formulare apreciată de recurentă ca fiind contradictorie și nu suficient

de explicită.

În fine, Înalta Curte reține

ca fiind întemeiată și stabilirea naturii juridice a actelor emise în cauză de

către pârâți, acte care se circumscriu, și potrivit jurisprudenței constante a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, sferei procesual penale și astfel nu pot

fi cenzurate de Instanța de contencios administrativ.

Este evident că soluțiile

comunicate de pârâții - intimați la plângerile, memoriile și cererile

reclamantei - recurente se fundamentează pe prevederi cuprinse în C. proc. pen.,

fac parte din activitatea desfășurată de acești magistrați – procurori și ca

atare acestea nu sunt acte administrative care să fie supuse analizei și

cenzurii potrivit legii contenciosului administrativ. Recurenta - reclamantă

are însă posibilitatea de a urma eventual căile procedurale prevăzute în C. proc.

pen., aplicabile față de natura și conținutul soluțiilor comunicate.

Reținând așadar că nici una

din criticile recurentei nu este întemeiată și nu poate fi primită, Înalta

Curte conform art. 312 C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta V.R. împotriva sentinței civile nr. 1101 din 18 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2007.