ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2979/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13 februarie

2006 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul Z.J., cetățean chinez, a chemat în

judecată A.S., solicitând Instanței să dispună anularea dispoziției de părăsire

a teritoriului României din 31 ianuarie 2006, prin care i-a fost refuzată

cererea de prelungire a dreptului de ședere în România în scopul desfășurării

de activități comerciale, precum și obligarea autorității pârâte să îi prelungească

dreptul de ședere în România în scopul desfășurării de activități comerciale.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că dispoziția contestată este nelegală și netemeinică,

fiind emisă cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. În acest sens, arată

că a intrat în România la data de 21 octombrie 2004 cu viză acordată în scopul

desfășurării de activități comerciale și a avut drept de ședere până la data de

17 noiembrie 2005, după care, prin dispoziția pe care o contestă, i s-a respins

cererea de prelungire a dreptului de ședere, invocându-se faptul că nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 50 alin. (1) lit. g), art. 55 alin. (2)

lit. c) pct. II și art. 55 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, referitoare la

prezentarea documentelor care să ateste deținerea asigurării sociale de

sănătate, înscrierile de mențiuni privind modificările aduse actului

constitutiv al societății și certificatul emis de M.F.P. cu privire la cifra de

afaceri a societății, investițiile totale realizate, contul de profit și

pierdere, dividendele calculate și plătite asociaților ori reinvestite.

Reclamantul susține că, deși

la data cererii îndeplinea cumulativ toate condițiile prevăzute de lege, în mod

nelegal și cu nerespectarea principiului proporționalității consacrat de

jurisprudența C.E.D.O. i s-a respins cererea de prelungire a dreptului de

ședere în România.

La termenul de judecată din

24 aprilie 2007, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 56/2007 pentru modificarea și

completarea O.U.G. nr. 194/2002, coroborate cu cele ale art. 55 alin. (2) din respectiva

ordonanță de urgență.

Prin încheierea din data de

24 aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de

neconstituționalitate invocată de reclamantul Z.J., reținând că textul vizat de

excepție nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât aprecierea

îndeplinirii condițiilor pentru prelungirea dreptului de ședere și, implicit,

legalitatea actului atacat se face în raport cu actele normative în vigoare la

data emiterii dispoziției de părăsire a teritoriului României. În acest sens,

Curtea de Apel a reținut că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 56/2007 se referă la

rezolvarea cererilor, iar, în cauză, a fost deja emis un act administrativ și

nu au fost invocate de către autoritatea pârâtă dispozițiile din legea nouă.

Împotriva încheierii din 24

aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1968/2/2006 a declarat recurs

reclamantul Z.J., solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de

sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de

neconstituționalitate invocată.

A fost invocat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că încheierea

atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât

excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește toate condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, articolele de lege

criticate având legătură cu cauza dedusă judecății și nefiind declarate

neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În opinia recurentei,

prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 56/2007, coroborate cu dispozițiile art.

55 alin. (1) din O.U.G nr. 194/2002, așa cum au fost modificate prin aceeași

lege, încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit

cărora legea dispune numai pentru viitor, art. 21 alin. (3) din Constituție

care garantează dreptul părților la un proces echitabil, precum și art. 6 alin.

(1) din C.E.D.O. și jurisprudența C.E. în materie.

Recursul nu este fondat.

Analizând actele dosarului

și hotărârea atacată, prin prisma criticilor recurentului, Înalta Curte

constată că aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente în materie, astfel încât motivul de nelegalitate invocat de recurent

nu poate fi reținut, concluzie bazată pe argumentele în continuare arătate.

În conformitate cu

prevederile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea mr.47/1992, republicată, Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața Instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului

și oricare ar fi obiectul acestuia. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia

dintre părți, de procuror în cauzele la care participă sau, din oficiu, de

către Instanța de judecată ori de arbitraj comercial. Nu pot forma, însă,

obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o

decizie anterioară a Curții Constituționale.

O.U.G. nr. 194/2002 privind

regimul străinilor în România a fost modificată prin Legea nr. 56/2007, intrată

în vigoare la 29 martie 2007.

Potrivit art. 2 al legii,

toate situațiile aflate în curs de soluționare la data intrării ei în vigoare

vor fi soluționate potrivit prevederilor O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

astfel cum au fost modificate și completate prin această lege.

Textul a cărui

neconstituționalitate s-a invocat prin cererea de sesizare a Curții

Constituționale în vederea soluționării excepției, vizează așadar numai

situațiile aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

56/2007.

Cum, în speță, prima Instanță

a fost investită cu examinarea legalității unui act administrativ emis anterior

acestei date, examinare ce urmează a fi făcută prin prisma dispozițiilor legale

în vigoare în acel moment, s-a reținut în mod corect că nu sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a excepției, aceasta fiind contrară prevederilor alin.

(1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul dispozițiilor alin. (6) al

aceluiași text de lege, întrucât dispoziția din Legea nr. 56/2007 a cărei

neconstituționalitate s-a invocat nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Prin urmare, reținând că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Z.J. împotriva încheierii din 24 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1968/2/2006,

ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 iunie 2007.