ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2979/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 februarie 2006 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Z.J., cetățean chinez, a chemat în judecată A.S., solicitând Instanței să dispună anularea dispoziției de părăsire a teritoriului României din 31 ianuarie 2006, prin care i-a fost refuzată cererea de prelungire a dreptului de ședere în România în scopul desfășurării de activități comerciale, precum și obligarea autorității pârâte să îi prelungească dreptul de ședere în România în scopul desfășurării de activități comerciale. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că dispoziția contestată este nelegală și netemeinică, fiind emisă cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

În acest sens, arată că a intrat în România la data de 21 octombrie 2004 cu viză acordată în scopul desfășurării de activități comerciale și a avut drept de ședere până la data de 17 noiembrie 2005, după care, prin dispoziția pe care o contestă, i s-a respins cererea de prelungire a dreptului de ședere, invocându-se faptul că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 50 alin. (1) lit. g), art. 55 alin. (2) lit. c) pct. II și art. 55 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, referitoare la prezentarea documentelor care să ateste deținerea asigurării sociale de sănătate, înscrierile de mențiuni privind modificările aduse actului constitutiv al societății și certificatul emis de M.F.P. cu privire la cifra de afaceri a societății, investițiile totale realizate, contul de profit și pierdere, dividendele calculate și plătite asociaților ori reinvestite.

Reclamantul susține că, deși la data cererii îndeplinea cumulativ toate condițiile prevăzute de lege, în mod nelegal și cu nerespectarea principiului proporționalității consacrat de jurisprudența C.E.D.O. i s-a respins cererea de prelungire a dreptului de ședere în România. La termenul de judecată din 24 aprilie 2007, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 56/2007 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 194/2002, coroborate cu cele ale art. 55 alin. (2) din respectiva ordonanță de urgență.

Prin încheierea din data de 24 aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantul Z.J., reținând că textul vizat de excepție nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât aprecierea îndeplinirii condițiilor pentru prelungirea dreptului de ședere și, implicit, legalitatea actului atacat se face în raport cu actele normative în vigoare la data emiterii dispoziției de părăsire a teritoriului României. În acest sens, Curtea de Apel a reținut că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 56/2007 se referă la rezolvarea cererilor, iar, în cauză, a fost deja emis un act administrativ și nu au fost invocate de către autoritatea pârâtă dispozițiile din legea nouă.

Împotriva încheierii din 24 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1968/2/2006 a declarat recurs reclamantul Z.J., solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată. A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că încheierea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, articolele de lege criticate având legătură cu cauza dedusă judecății și nefiind declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În opinia recurentei, prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 56/2007, coroborate cu dispozițiile art. 55 alin. (1) din O.U.G nr. 194/2002, așa cum au fost modificate prin aceeași lege, încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, art. 21 alin. (3) din Constituție care garantează dreptul părților la un proces echitabil, precum și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și jurisprudența C.E. în materie. Recursul nu este fondat. Analizând actele dosarului și hotărârea atacată, prin prisma criticilor recurentului, Înalta Curte constată că aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, astfel încât motivul de nelegalitate invocat de recurent nu poate fi reținut, concluzie bazată pe argumentele în continuare arătate.

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea mr.47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața Instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, de procuror în cauzele la care participă sau, din oficiu, de către Instanța de judecată ori de arbitraj comercial. Nu pot forma, însă, obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România a fost modificată prin Legea nr. 56/2007, intrată în vigoare la 29 martie 2007. Potrivit art. 2 al legii, toate situațiile aflate în curs de soluționare la data intrării ei în vigoare vor fi soluționate potrivit prevederilor O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate și completate prin această lege. Textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat prin cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției, vizează așadar numai situațiile aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 56/2007.

Cum, în speță, prima Instanță a fost investită cu examinarea legalității unui act administrativ emis anterior acestei date, examinare ce urmează a fi făcută prin prisma dispozițiilor legale în vigoare în acel moment, s-a reținut în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției, aceasta fiind contrară prevederilor alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul dispozițiilor alin. (6) al aceluiași text de lege, întrucât dispoziția din Legea nr. 56/2007 a cărei neconstituționalitate s-a invocat nu are legătură cu soluționarea cauzei. Prin urmare, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Z.J. împotriva încheierii din 24 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1968/2/2006, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 iunie 2007.