ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3912/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3912/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 1030 din 8 septembrie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a ll-a penală, în

dosarul nr. 17603/3/2008, s-a

dispus, în temeiul art. 269 alin. (1) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului P.T., la

pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.

În temeiul art. 269 alin. (3) C. pen., s-a adăugat la pedeapsa

pronunțată restul rămas neexecutat, de 1134 zile din pedeapsa ce se execută de

3 ani și 6 luni închisoare aplicat prin sentința penală nr. 122 din 21

februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București, inculpatul, urmând să

execute 10 luni și 1134 zile închisoare.

Conform art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și b) C. pen., pe durata executării

pedepsei.

În temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada executată

de la 3 iunie 2007 la zi.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut din actul

de sesizare că rezultă că, la

data de 3 iunie 2007, orele 15,20, inculpatul P.T., aflat în executarea unei

pedepse de 3 ani și 6 luni aplicată prin sentința penală nr. 122 din 21

februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București a evadat din punctul de

lucru zootehnic al Penitenciarului București Jilava.

Pentru a stabili această situație de fapt, în cursul urmăririi penale

s-au administrat ca probe procesul-verbal de cercetare la fața locului dresat

la 3 iuie 2007, orele 18,30, procesul-verbal de consemnare a prelucrării urmei

de miros de la aceeași dată și fotografiile judiciare aferente, rapoartele de

incident, declarațiile martorilor l.G.C., L.L., D.C. și D.G. și declarațiile

inculpatului de recunoaștere a faptei.

În cursul cercetării judecătorești, prima instanță a procedat la

ascultarea inculpatului care a consimțit să dea declarație în conformitate cu art.

322 C. proc. pen., precum și la audierea nemijlocită a martorului L.L.

În raport cu poziția procesuală sinceră a inculpatului, care a

recunoscut că a evadat în timp ce executa zile muncă în cadrul regimului de

executare semi-deschis și cu poziția reprezentantului Ministerului Public, care

nu a insistat în reaudierea celorlalți martori propuși prin rechizitoriu,

tribunalul a făcut aplicarea art. 339 C. proc. pen.

Prin adresa nr. H 368809/ P:B.J.B din 23 iulie 2008, Penitenciarul

București Jilava a comunicat faptul că inculpatul a început executarea pedepsei

de 3 ani și 6 luni prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a

Judecătoriei Sectorului 3 București la 11 ianuarie 2007, aceasta urmând să

expire la 10 iulie 2010. De asemenea, s-a arătat că acesta a evadat la 3 iunie

2007, fiind prins în aceeași zi, după aproximativ 3 ore,

restul rămas de executat după evadare fiind de

1134 zile.

Din coroborarea faptelor și împrejurările ce au rezultat din probele

administrate în cauză, conform art. 63 C. proc. pen., prima instanță a reținut,

în fapt că, la 3 iunie 2007, inculpatul P.T. aflat în executarea unei pedepse

privative de libertate a părăsit punctul de lucru în care se afla, fiind prins

în aceeași zi.

S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului de a părăsi locul în care

era legal deținut în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6

luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a

Judecătoriei Sectorului 3 București fără a avea încuviințarea obținută în

condițiile legii întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evadare

prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., față de

infracțiunea de furt calificat în executarea pedepsei căreia se afla inculpatul

la momentul evadării.

La individualizarea judiciară a pedepsei, tribunalul a ținut seama de

criteriile consacrate în art. 72 C. pen., privind pericolul social al faptei

săvârșite de inculpat (părăsirea locului de deținere afectând în mod special

înfăptuirea justiției penale), circumstanțele reale ale comiterii faptei (în

mod spontan, dintr-un loc unde serviciul de supraveghere nu este executat

datorită regimului semi-deschis de executare) cu scopul de a-și vizita familia

(inculpatul fiind de altfel depistat în casa unchiului său) și cele personale

ale inculpatului care a înfrânt exigențele prevenției speciale ale privării

sale de libertate.

În considerarea dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. pen., având în

vedere și decizia înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,

pronunțată în interesul Legii nr. 81/2007, tribunalul a arătat că va da în

executare inculpatului în mod cumulat alături de

pedeapsa aplicată și restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa

anterioară,

de 1134 zile.

Conform art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei

și a dedus din pedeapsă perioada executată de la data încarcerării, 3 iunie

2007 la zi.

Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul P.T. care a solicitat

reducerea pedepsei aplicată de către instanța de fond.

Prin decizia penală nr. 227/ A de la 13 octombrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie,

pronunțată în dosarul nr. 17603/3/2008 (2008/2008) a fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpatul P.T.

împotriva sentinței penale

nr. 1030 din 8 septembrie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a ll-a penală, în dosarul nr. 17603/3/2008.

S-a dedus prevenția de la 3 iunie 2007 la

zi.

A fost obligat apelantul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care 200 lei onorariu avocat oficiu se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că tribunalul a

stabilit în mod corect situația de fapt, încadrarea juridică și vinovăția

inculpatului.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, la data de 3 iunie

2007, inculpatul P.T., care se afla în executarea unei pedepse de 3 ani și 6

luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, profitând de

faptul că serviciul de pază al locului de detenție nu era asigurat permanent,

întrucât deținuții erau catalogați la regim „deschis” și „semi-deschis” a

evadat din punctul de lucru zootehnic al Penitenciarului Jilava.

Fapta inculpatului descrisă anterior întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., fiind

comisă cu forma de vinovăție prevăzută de lege, respectiv intenția.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei s-a constatat că instanța

de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă apropiată de minimul special prevăzut

de lege.

Or, având în vedere natura infracțiunii, modalitatea concretă de

comitere și împrejurările în care a fost săvârșită, precum și persoana

inculpatului care este recidivist, condamnat anterior de mai multe ori, instanța

de apel a apreciat că nu se justifică reducerea pedepsei aplicată acestuia.

Totodată, atitudinea procesuală a inculpatului nu este de natură a

conduce la coborârea pedepsei sub limita stabilită de către instanța de fond,

această împrejurare fiind avută în vedere la momentul la acare

acestuia i s-a aplicat o pedeapsă orientată spre

minimul prevăzut de lege.

Față de cele arătate, curtea de apel, în

baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpatul P.T.

De asemenea, s-a dedus prevenția

executată de acesta de la 3 iunie

2007 la zi, văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs

inculpatul P.T., fără a arăta în scris motivele.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a arătat că se impune ascultarea

recurentului inculpat, în conformitate cu

dispozițiile art. 6 și 1 din C.

E.D.O. și J.C.E., atunci când inculpatul

nu a fost ascultat de instanța de apel, indiferent de soluția pronunțată în

apel și de motivele invocate în recurs, aducând, totodată la cunoștința

inculpatului prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la

dreptul la tăcere.

Recurentul inculpat, întrebat fiind dacă

dorește să dea declarație, în

fața instanței de recurs a

arătat că se prevalează de dreptul la tăcere.

Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a

invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate și în rejudecare

redozarea pedepsei aplicate inculpatului la minimul prevăzut de lege, arătând

că pedeapsa de 10 luni închisoare este prea mare, în raport cu circumstanțele

reale ale faptei, a acționat spontan, intenția sa fiind să-și viziteze familia,

a recunoscut și regretat fapta.

Fiind întrebat de instanță cu privire la deducerea perioadei executate,

apărătorul recurentului inculpat a solicitat deducerea arestării preventive.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului

declarat de inculpat, precum și poziția recurentului inculpat din ultimul

cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei

decizii.

Examinând recursul declarat de inculpatul P.T. împotriva deciziei

instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., Înalta

Curte apreciază recursul inculpatului, ca fiind nefondat pentru considerentele

ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat

rezultă că instanța de apel în mod corect și-a însușit argumentele primei

instanțe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios și

motivat a stabilit vinovăția inculpatului P.T. în

săvârșirea infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată,

în raport

cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte consideră că s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin.

(2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta

inculpatului P.T. de la 3 iunie 2007, de a părăsi locul în care era legal

deținut în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni

închisoare aplicată prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a

Judecătoriei Sectorului 3 București fără a avea încuviințarea obținută în

condițiile legii, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul

incriminator al infracțiunii de evadare, în modalitatea

normativă simplă, prevăzută și pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen.,

cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., comisă în stare de recidivă

postcondamnatorie.

Din mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal,

respectiv, atât cele din faza urmăririi penale, cât și din cursul cercetării

judecătorești și anume declarațiile martorilor I.G.C., L.L., D.C.

, D.G. în care

aceștia au relatat

împrejurările pe care le-au cunoscut, cu procesul-verbal de cercetare la fața

locului din 3 iunie 2007, cu procesul-verbal din 3 iunie 2007, planșele foto,

adresele nr. 1000811/26 iulie 2007 și înscrisurile referitoare la incident și

cu declarațiile în calitate de învinuit a lui P.T. și declarația dată în

calitate de inculpat a lui P.T., în care a recunoscut constant comiterea

faptei, descriind împrejurările concrete în care a săvârșit-o, a rezultat

contribuția concretă a inculpatului P.T. la comiterea infracțiunii, acesta,

având reprezentarea rezultatului faptei și pe care l-a urmărit.

De asemenea, sub aspectul individualizării pedepsei aplicată

inculpatului P.T., atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de

executare au fost evaluate în mod corect, în contextul

cauzei, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., ținându-se

cont

de gradul de pericol social în concret al faptei comise, de natura

infracțiunii, de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, dar și de

circumstanțele personale ale inculpatului, care a recunoscut săvârșirea faptei,

este recidivist, dovedind perseverență infracțională.

Înalta Curte consideră că prin cuantumul pedepsei aplicată

inculpatului, orientat către minimul prevăzut de

lege, cu executare în regim de detenție, în mod just s-a apreciat că aceasta

este singura în măsură să

asigure realizarea scopurilor pedepsei, cel de

exemplaritate, dar și cel educativ, în vederea îndreptării atitudinii

inculpatului față de comiterea de infracțiuni și resocia liza rea sa viitoare

pozitivă.

Totodată, Înalta Curte constată că în stabilirea pedepsei aplicată

inculpatului, în mod corect au fost apreciate ca fiind incidente dispozițiile art.

269 alin. (3) C. pen., în sensul că pedeapsa pronunțată pentru infracțiunea de

evadare s-a adăugat la restul rămas neexecutat de 1134

de zile închisoare, din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată

prin

sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei

Sectorului 3 București, în a cărei executare se afla inculpatul când a evadat,

urmând să execute 10 luni și 1134 zile închisoare.

În contextul cauzei, această modalitate concretă de aplicare a

pedepsei, inculpatului P.T., în condițiile art. 269 alin. (3) C. pen.,

a fost efectuată, ținându-se cont și de decizia

în interesul Legii nr. 81

/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, în care a fost interpretată sintagma „pedeapsă ce se execută”, în sensul

că aceasta se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei

executare se afla condamnatul la momentul evadării și nicidecum

întreaga pedeapsă în a cărei executare se află

condamnatul, așa încât nu

pot fi avute în vedere concluziile

reprezentantului parchetului cu privire la greșita modalitate de aplicare a

pedepsei.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră că pedeapsa

aplicată inculpatului P.T. pentru infracțiunea de evadare pe care a săvârșit-o,

reflectă toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a

pedepselor, acestea fiind evaluate, în mod plural, dându-se relevanță și

principiului proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul

socio-moral și de personalitate al inculpatului, așa încât nu se impune

coborârea pedepsei, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

De asemenea, în cauză au fost în mod corect aplicate și dispozițiile art.

88 C. pen., fiind dedusă din perioada executată, prevenția de la 3 iunie 2007

la zi.

Înalta Curte apreciază că decizia instanței de apel este legală și

temeinică sub toate aspectele, așa încât criticile formulate de recurentul

inculpat sunt nefondate.

Totodată, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat

existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat P.T.

împotriva deciziei penale nr. 227/ A din 13 octombrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie.

Se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, perioada

executată de la 3 iunie 2007 la 27 noiembrie 2008.

În

conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul

inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat

P.T. împotriva deciziei penale nr. 227/ A din 13

octombrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a ll-a penală și

pentru cauze cu minori și familie.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, perioada executată

de la 3 iunie 2007 la 27 noiembrie 2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27

noiembrie 2008.