ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3912/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1030 din 8 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală, în dosarul nr. 17603/3/2008, s-a dispus, în temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului P.T., la pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evadare. În temeiul art. 269 alin. (3) C. pen., s-a adăugat la pedeapsa pronunțată restul rămas neexecutat, de 1134 zile din pedeapsa ce se execută de 3 ani și 6 luni închisoare aplicat prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București, inculpatul, urmând să execute 10 luni și 1134 zile închisoare.

Conform art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei. În temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada executată de la 3 iunie 2007 la zi. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut din actul de sesizare că rezultă că, la data de 3 iunie 2007, orele 15,20, inculpatul P.T., aflat în executarea unei pedepse de 3 ani și 6 luni aplicată prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București a evadat din punctul de lucru zootehnic al Penitenciarului București Jilava.

Pentru a stabili această situație de fapt, în cursul urmăririi penale s-au administrat ca probe procesul-verbal de cercetare la fața locului dresat la 3 iuie 2007, orele 18,30, procesul-verbal de consemnare a prelucrării urmei de miros de la aceeași dată și fotografiile judiciare aferente, rapoartele de incident, declarațiile martorilor l.G.C., L.L., D.C. și D.G. și declarațiile inculpatului de recunoaștere a faptei. În cursul cercetării judecătorești, prima instanță a procedat la ascultarea inculpatului care a consimțit să dea declarație în conformitate cu art. 322 C. proc. pen., precum și la audierea nemijlocită a martorului L.L. În raport cu poziția procesuală sinceră a inculpatului, care a recunoscut că a evadat în timp ce executa zile muncă în cadrul regimului de executare semi-deschis și cu poziția reprezentantului Ministerului Public, care nu a insistat în reaudierea celorlalți martori propuși prin rechizitoriu, tribunalul a făcut aplicarea art. 339 C. proc.

pen. Prin adresa nr. H 368809/ P:B.J.B din 23 iulie 2008, Penitenciarul București Jilava a comunicat faptul că inculpatul a început executarea pedepsei de 3 ani și 6 luni prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București la 11 ianuarie 2007, aceasta urmând să expire la 10 iulie 2010. De asemenea, s-a arătat că acesta a evadat la 3 iunie 2007, fiind prins în aceeași zi, după aproximativ 3 ore, restul rămas de executat după evadare fiind de 1134 zile. Din coroborarea faptelor și împrejurările ce au rezultat din probele administrate în cauză, conform art. 63 C. proc. pen., prima instanță a reținut, în fapt că, la 3 iunie 2007, inculpatul P.T. aflat în executarea unei pedepse privative de libertate a părăsit punctul de lucru în care se afla, fiind prins în aceeași zi.

S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului de a părăsi locul în care era legal deținut în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București fără a avea încuviințarea obținută în condițiile legii întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., față de infracțiunea de furt calificat în executarea pedepsei căreia se afla inculpatul la momentul evadării.

La individualizarea judiciară a pedepsei, tribunalul a ținut seama de criteriile consacrate în art. 72 C. pen., privind pericolul social al faptei săvârșite de inculpat (părăsirea locului de deținere afectând în mod special înfăptuirea justiției penale), circumstanțele reale ale comiterii faptei (în mod spontan, dintr-un loc unde serviciul de supraveghere nu este executat datorită regimului semi-deschis de executare) cu scopul de a-și vizita familia (inculpatul fiind de altfel depistat în casa unchiului său) și cele personale ale inculpatului care a înfrânt exigențele prevenției speciale ale privării sale de libertate.

În considerarea dispozițiilor art. 269 alin. (3) C. pen., având în vedere și decizia înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în interesul Legii nr. 81/2007, tribunalul a arătat că va da în executare inculpatului în mod cumulat alături de pedeapsa aplicată și restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa anterioară, de 1134 zile. Conform art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei și a dedus din pedeapsă perioada executată de la data încarcerării, 3 iunie 2007 la zi. Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul P.T. care a solicitat reducerea pedepsei aplicată de către instanța de fond.

Prin decizia penală nr. 227/ A de la 13 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 17603/3/2008 (2008/2008) a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.T. împotriva sentinței penale nr. 1030 din 8 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală, în dosarul nr. 17603/3/2008. S-a dedus prevenția de la 3 iunie 2007 la zi. A fost obligat apelantul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei onorariu avocat oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că tribunalul a stabilit în mod corect situația de fapt, încadrarea juridică și vinovăția inculpatului.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, la data de 3 iunie 2007, inculpatul P.T., care se afla în executarea unei pedepse de 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, profitând de faptul că serviciul de pază al locului de detenție nu era asigurat permanent, întrucât deținuții erau catalogați la regim „deschis” și „semi-deschis” a evadat din punctul de lucru zootehnic al Penitenciarului Jilava. Fapta inculpatului descrisă anterior întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., fiind comisă cu forma de vinovăție prevăzută de lege, respectiv intenția. În ceea ce privește individualizarea pedepsei s-a constatat că instanța de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă apropiată de minimul special prevăzut de lege.

Or, având în vedere natura infracțiunii, modalitatea concretă de comitere și împrejurările în care a fost săvârșită, precum și persoana inculpatului care este recidivist, condamnat anterior de mai multe ori, instanța de apel a apreciat că nu se justifică reducerea pedepsei aplicată acestuia. Totodată, atitudinea procesuală a inculpatului nu este de natură a conduce la coborârea pedepsei sub limita stabilită de către instanța de fond, această împrejurare fiind avută în vedere la momentul la acare acestuia i s-a aplicat o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de lege. Față de cele arătate, curtea de apel, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.T.

De asemenea, s-a dedus prevenția executată de acesta de la 3 iunie 2007 la zi, văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul P.T., fără a arăta în scris motivele. La termenul de astăzi, Înalta Curte a arătat că se impune ascultarea recurentului inculpat, în conformitate cu dispozițiile art. 6 și 1 din C. E.D.O. și J.C.E., atunci când inculpatul nu a fost ascultat de instanța de apel, indiferent de soluția pronunțată în apel și de motivele invocate în recurs, aducând, totodată la cunoștința inculpatului prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la dreptul la tăcere. Recurentul inculpat, întrebat fiind dacă dorește să dea declarație, în fața instanței de recurs a arătat că se prevalează de dreptul la tăcere.

Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate și în rejudecare redozarea pedepsei aplicate inculpatului la minimul prevăzut de lege, arătând că pedeapsa de 10 luni închisoare este prea mare, în raport cu circumstanțele reale ale faptei, a acționat spontan, intenția sa fiind să-și viziteze familia, a recunoscut și regretat fapta. Fiind întrebat de instanță cu privire la deducerea perioadei executate, apărătorul recurentului inculpat a solicitat deducerea arestării preventive. Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de inculpat, precum și poziția recurentului inculpat din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de inculpatul P.T. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că instanța de apel în mod corect și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului P.T. în săvârșirea infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului P.T. de la 3 iunie 2007, de a părăsi locul în care era legal deținut în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București fără a avea încuviințarea obținută în condițiile legii, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de evadare, în modalitatea normativă simplă, prevăzută și pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., comisă în stare de recidivă postcondamnatorie. Din mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal, respectiv, atât cele din faza urmăririi penale, cât și din cursul cercetării judecătorești și anume declarațiile martorilor I.G.C., L.L., D.C.

, D.G. în care aceștia au relatat împrejurările pe care le-au cunoscut, cu procesul-verbal de cercetare la fața locului din 3 iunie 2007, cu procesul-verbal din 3 iunie 2007, planșele foto, adresele nr. 1000811/26 iulie 2007 și înscrisurile referitoare la incident și cu declarațiile în calitate de învinuit a lui P.T. și declarația dată în calitate de inculpat a lui P.T., în care a recunoscut constant comiterea faptei, descriind împrejurările concrete în care a săvârșit-o, a rezultat contribuția concretă a inculpatului P.T. la comiterea infracțiunii, acesta, având reprezentarea rezultatului faptei și pe care l-a urmărit.

De asemenea, sub aspectul individualizării pedepsei aplicată inculpatului P.T., atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de executare au fost evaluate în mod corect, în contextul cauzei, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social în concret al faptei comise, de natura infracțiunii, de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, dar și de circumstanțele personale ale inculpatului, care a recunoscut săvârșirea faptei, este recidivist, dovedind perseverență infracțională. Înalta Curte consideră că prin cuantumul pedepsei aplicată inculpatului, orientat către minimul prevăzut de lege, cu executare în regim de detenție, în mod just s-a apreciat că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor pedepsei, cel de exemplaritate, dar și cel educativ, în vederea îndreptării atitudinii inculpatului față de comiterea de infracțiuni și resocia liza rea sa viitoare pozitivă.

Totodată, Înalta Curte constată că în stabilirea pedepsei aplicată inculpatului, în mod corect au fost apreciate ca fiind incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) C. pen., în sensul că pedeapsa pronunțată pentru infracțiunea de evadare s-a adăugat la restul rămas neexecutat de 1134 de zile închisoare, din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București, în a cărei executare se afla inculpatul când a evadat, urmând să execute 10 luni și 1134 zile închisoare.

În contextul cauzei, această modalitate concretă de aplicare a pedepsei, inculpatului P.T., în condițiile art. 269 alin. (3) C. pen., a fost efectuată, ținându-se cont și de decizia în interesul Legii nr. 81 /2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în care a fost interpretată sintagma „pedeapsă ce se execută”, în sensul că aceasta se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării și nicidecum întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul, așa încât nu pot fi avute în vedere concluziile reprezentantului parchetului cu privire la greșita modalitate de aplicare a pedepsei. În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră că pedeapsa aplicată inculpatului P.T.

pentru infracțiunea de evadare pe care a săvârșit-o, reflectă toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate, în mod plural, dându-se relevanță și principiului proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, așa încât nu se impune coborârea pedepsei, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. De asemenea, în cauză au fost în mod corect aplicate și dispozițiile art. 88 C. pen., fiind dedusă din perioada executată, prevenția de la 3 iunie 2007 la zi. Înalta Curte apreciază că decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele, așa încât criticile formulate de recurentul inculpat sunt nefondate.

Totodată, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat P.T. împotriva deciziei penale nr. 227/ A din 13 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie. Se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, perioada executată de la 3 iunie 2007 la 27 noiembrie 2008. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat P.T. împotriva deciziei penale nr. 227/ A din 13 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie. Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, perioada executată de la 3 iunie 2007 la 27 noiembrie 2008. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 noiembrie 2008.