ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7551/2007

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1451 din 13

noiembrie 2006, Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamantul

D.G.L., decedat, având ca moștenitoare pe A.D.F., în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin primarul general și a fost obligat pârâtul să emită

dispoziție prin care să restituie reclamantei în natură cota parte indiviză de

3/8 din imobilul situat în București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul a reținut că imobilul care face obiectul pricinii, compus din teren în

suprafață de 200 mp și construcție, a fost proprietatea părinților

reclamantului. După decesul tatălui reclamantului, acesta a dobândit prin

moștenire cota indiviză de 3/8 din imobil.

S-a reținut că, față de prevederile

Legii 10/2001, unitatea notificată este obligată să emită dispoziție pentru

soluționarea notificării, iar atunci când nu sunt respectate dispozițiile art.

25 alin. (1) din lege, persoana îndreptățită se poate adresa instanței

judecătorești pentru ca unitatea notificată să fie obligată să soluționeze

cererea.

Decretul nr. 223/1974 nu constituie

titlu valabil pentru preluarea imobilului de către stat, iar preluarea fără

plată a cotei de 3/8 din imobilul care face obiectul pricinii a fost o măsură

abuzivă, potrivit art. 17 din Constituția României și art. 12 din Pactul

internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România

prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, intrat în vigoare în anul 1976.

Curtea de Apel București, secția a

III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 222/A

din 5 aprilie 2007, a respins apelul declarat de pârât împotriva acestei

sentințe, reținând, în esență, că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea

10/2001 este un termen necesar pentru analiza notificării și a actelor depuse

de notificator, iar data la care acest termen începe să curgă nu este lăsată la

aprecierea entității notificate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București prin primarul general care, invocând art.

304 pct. 9 C. proc. civ., arată că, potrivit art. 23 din Legea 10/2001,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri

reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Acest termen are două date de

referință (depunerea notificării sau depunerea actelor doveditoare). Numai în

cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele

de care a înțeles să se folosească pentru dovedirea cererii termenul curge de

la data depunerii notificării, iar, față de prevederile Legii nr. 247/2005,

dispoziția se emite numai când notificatorul a depus toate actele.

În prezenta cauză, „notificatorii nu

au depus toate actele de care înțeleg să se folosească în susținerea

notificării sau o adresă prin care să aducă la cunoștința comisiei că nu mai au

alte acte de depus”. De aceea, termenul de 60 de zile nu a început să curgă.

S-a mai susținut, că nu se poate

reține culpa procesuală a recurentului pentru obligarea la plata cheltuielilor

de judecată.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că nu este fondat.

Prin art. 25 din Legea 10/2001,

republicată, s-a stabilit în sarcina unității deținătoare sau, după caz, a

entității învestite cu soluționarea notificării obligația de a se pronunța

asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, iar, conform

art. 25.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, termenul

pentru îndeplinirea acestei obligații de „a face” se poate proroga numai dacă

unitatea notificată, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică

celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă

este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Pentru a avea beneficiul prorogării,

unitatea deținătoare trebuie să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul

că fundamentarea și emiterea deciziei/dispoziției de restituire sunt

condiționate de depunerea înscrisurilor solicitate.

Prin urmare, unitatea deținătoare

sau entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să emită

decizia/dispoziția în termenul prevăzut de art. 25 din Legea 10/2001, deoarece

prorogarea acestui termen nu operează, de drept, în beneficiul unității

notificate.

Art. 23 din Legea 10/2001,

republicată, care stabilește pentru persoana îndreptățită posibilitatea de a

depune actele doveditoare până la data soluționării notificării, nu conferă

dreptul unității notificate de a nu analiza în termenul prevăzut de lege

notificarea și actele depuse de notificator.

Recurentul-pârât nu a soluționat

notificarea formulată de intimat în termenul legal, deși în notificare există

precizarea că au fost anexate înscrisuri care atestă dreptul de proprietate

asupra bunului și calitatea de moștenitor, fiind indicate înscrisurile anexate.

De altfel, deși intimatul-reclamant

a depus la dosar actele doveditoare, recurentul nu a emis dispoziția prevăzută

de art. 25 din lege până la data pronunțării deciziei atacate.

Dispoziția nr. 8536 a fost emisă la

data de 3 august 2007, după pronunțarea de către instanța de apel a deciziei

care constituie titlu executoriu.

Față de conduita imputabilă a

recurentului, corect s-a reținut prin decizia atacată că data la care începe să

curgă termenul pentru emiterea dispoziției nu este lăsată la aprecierea

entității notificate.

Prin urmare, soluția pronunțată prin

sentința primei instanțe, păstrată prin decizia atacată, este dată cu aplicarea

corectă a art. 23, art. 25 din Legea 10/2001, republicată.

Recurentul a mai susținut că nu se

poate reține culpa sa procesuală pentru obligarea la plata cheltuielilor de

judecată, însă acesta nu a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată nici

prin sentința tribunalului și nici prin decizia instanței de apel.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de pârât va fi respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei nr. 222 A

din 5 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 noiembrie 2007.