ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2296/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2296/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului penal de

față;

Prin sentința penală nr. 100

din 11 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a

respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara Ș.S. împotriva

rezoluției din 29 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București dată în dosarul nr. 1959/P/2006, rezoluție ce a fost menținută.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

B.A. a formulat plângere, la

data de 2 iulie 2001, și a solicitat tragerea la răspundere penală a numitei Ș.S.

care, în calitate de administrator al SC C.I.E. SRL București, pe motiv că a

contrafăcut mai multe documente pe care le-a folosit pentru promovarea și

susținerea unui proces comercial în care, prin înșelăciune, a obținut obligarea

băncii la plata sumei de 5,7 miliarde lei cu titlu de daune și dobânzi.

Plângerea a făcut obiectul

dosarului penal nr. 2215/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, fiind instrumentat de ofițeri din cadrul Direcției Generale de

Poliție a Municipiului București.

Dosarul a fost înaintat la

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împreună cu referatul cu propunere

de neîncepere a urmăririi penale din 3 iulie 2002, iar prin rezoluția din 9

octombrie 2002 procurorul D.V. a dispus restituirea cauzei în vederea

completării cercetărilor.

Prin procesul-verbal din

data de 19 octombrie 2004, s-a început urmărirea penală față de Ș.S. iar prin

rezoluția din 20 octombrie 2004, procurorul D.V., în supravegherea căruia se

află cauza, a confirmat începerea urmăririi penale pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (l), (2), (3) și (5) C. pen.

În data de 10 decembrie 2004,

D.G.P.M.B. – S.C.P. a întocmit referatul prin care a propus declinarea

competenței de soluționare a cauzei la D.I.I.C.O.T. iar prin ordonanța nr. 757/DP/2005

din 20 aprilie 2005, dosarul a fost declinat în favoarea Parchetului de pe lângă

Tribunalul București, fiind trimis din nou la D.G.P.M.B. – S.C.P.

În ceea ce privește refuzul

de eliberare a documentelor și refuzul de a încuviința studiul dosarului de

către apărător, s-a constatat că apărătorul petentei a depus trei asemenea

cereri, ce au fost înregistrate sub nr. 1612 din 25 iulie 2006, nr. 1003 din 2

august 2006 și nr. 1004 din 2 august 2006.

Aceste cereri au fost

soluționate de către procuror în data de 17 octombrie 2006, conform referatului

depus la dosar, prin care a constatat și împrejurarea că apărătorul a învederat

faptul că organul de cercetare penală i-a respins aceste cereri, iar procurorul

a dispus ca organul de cercetare penală să asigure respectarea drepturilor

apărătorului față de prevederile art. 171 alin. (l) și art. 172 C. proc. pen.

În cuprinsul referatului se menționează și faptul că, datorită împrejurării că

avocatul nu și-a indicat adresa, soluția nu poate fi comunicată.

Întocmirea acestui referat

nu prezintă nici un fel de element de falsificare, iar susținerile petentei în

sensul că refuzul organului de cercetare penală de a da curs cererilor se

datorează dispoziției date de procuror, nu sunt dovedite în niciun fel,

neexistând nici măcar indicii în acest sens.

În ceea ce privește

întocmirea procesului-verbal de începere a urmăririi penale și a rezoluției de

confirmare a începerii urmăririi penale, nu există indicii că acestea au fost

falsificate, mai precis că au fost întocmite la o dată ulterioară celei

consemnate în cuprinsul actelor procedurale, modul de numerotare a paginilor

din dosar fiind nerelevant sub acest aspect.

Mai mult, întocmirea acestor

documente la data de 19 octombrie 2004, respectiv 20 octombrie 2004, este

confirmată de alte acte procesuale, mai precis de referatul cu propunere de

declinare a competenței întocmit de organul de cercetare penală în data de 10

decembrie 2004, în cuprinsul căruia se consemnează că în data de 19 octombrie 2004

s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva învinuitei Ș.S., ceea ce

dovedește că actele la care face referire petenta nu au fost întocmite

ulterior.

Cât privește falsificarea

prin aplicarea unei noi ștampile de înregistrare, s-a constatat că pe actul de

sesizare al organelor de urmărire penală, respectiv plângerea formulată de B.A.

SA, sunt aplicate trei ștampile după cum urmează: cea de la cabinetul

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în

data de 2 iulie 2001, cea a Ministerului de Interne – S.P.E.F. în data de 31

iulie 2001 și cea a Ministerului de Interne – D.G.P.M.B. –S.C.P. în data de 28

octombrie 2004.

Rezultă, astfel, că cea de-a

treia ștampilă nu aparține Ministerului Public, așa încât nu se poate considera

că a fost aplicată de către procurorul care supraveghea activitatea organului

de cercetare penală, iar aplicarea acestor ștampile corespunde modului inițial

de înregistrare a sesizării, dar și modului de înregistrare ulterioară a

cauzei, determinată de trecerea dosarului penal de la un organ de cercetare la

altul.

Referitor

la modul de desfășurare al cercetărilor și al urmăririi penale, s-a

constatat că, primind

propunerea de neîncepere a urmăririi penale, intimatul, în calitate de procuror

însărcinat cu supravegherea organelor de cercetare penală, a considerat că se

impune completarea actelor premergătoare în sensul efectuării unei comisii

rogatorii pentru obținerea înscrisurilor din Austria, al necesității ridicării

unor înscrisuri de la societatea al cărei administrator era învinuita, precum

și pentru efectuarea verificărilor punctual, în funcție de toate aspectele

evidențiate în plângere.

Deși nu au fost efectuate

aceste acte premergătoare, același procuror, prin rezoluția din 20 octombrie 2004,

a confirmat începerea urmăririi penale dispusă prin procesul-verbal din 19

octombrie 2004.

Confirmarea începerii urmăririi

penale a fost dată în concordanță cu dispozițiile art. 228 C. proc. pen., care

conferă procurorului deplină libertate de apreciere asupra îndeplinirii

condițiilor prevăzute de lege pentru începerea urmăririi penale, așa încât

întocmirea acestui act procesual, fără să se fi efectuat actele premergătoare

dispuse, nu se circumscrie elementului material al infracțiunii prevăzute de art.

246 C. proc. pen.

Cât privește tergiversarea

soluționării cauzei penale, aceasta nu poate fi contestată, în condițiile în

care sesizarea organelor de urmărire penală s-a făcut în anul 2001, începerea

urmăririi penale s-a dispus în luna octombrie 2004 și până în prezent,

urmărirea penală nu a fost finalizată.

Acest aspect a fost

constatat de către procurorul ierarhic superior, în cuprinsul adresei emisă în

luna octombrie 2007, prin care solicită organelor de cercetare penală luarea

măsurilor corespunzătoare pentru soluționarea cauzei penale, iar în urma

cererilor și plângerilor formulate de către petentă, și chiar a cererii intimatului,

cauza a fost trecută sub supravegherea altui procuror.

Chiar așa fiind, nu se poate

considera că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute

de art. 246 C. pen., întrucât nu există indicii în sensul că lipsa de

celeritate se datorează relei-credințe a intimatului și că acesta a urmărit

producerea acestui rezultat, în condițiile în care, potrivit art. 246 C. pen.,

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se săvârșește

numai cu intenție.

Săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen., nu este dovedită nici prin

omisiunile sau inadvertențele evidențiate de petentă în ceea ce privește lipsa

indicării din conținutul unor adrese a zilei în care au fost întocmite

(fiind indicate numai luna și anul) sau lipsa

semnăturii procurorului ierarhic.

Împotriva acestei sentințe

în termen legal a declarat recurs petiționara Ș.S., solicitând casarea

hotărârii, admiterea plângerii sale și trimiterea cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale împotriva intimatului pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen.

În motivarea recursului său

se arată de către petiționară, în esență, că tergiversarea efectuării urmăririi

penale de către intimat se circumscrie infracțiunii de abuz în serviciu, iar în

perioada 2006 – 2008, intimatul a întocmit mai multe documente false prin care

a acoperit ilegalitățile comise cu ocazia instrumentării dosarului nr. 2215/P/2001

al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Petiționara reiterează

practic aceleași critici pe care le-a susținut în plângerea adresată instanței.

Examinând legalitatea și

temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu

sub toate aspectele conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

La data de 15 septembrie 2006

petiționara Ș.S. a formulat plângere împotriva procurorului D.V. solicitând

cercetarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și fals intelectual

prevăzută de art. 289 C. pen., întrucât intimatul a tergiversat soluționarea

dosarului nr. 2215/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a

refuzat să dea curs unor cereri legale, a confirmat nelegal începerea urmăririi

penale dispusă de organul de cercetare penală.

Prin rezoluția nr. 1959/P/2006

din 29 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de intimat pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen., întrucât

faptele nu există.

Plângerea formulată de către

petiționară împotriva acestei rezoluții a fost respinsă prin rezoluția nr. 715/II/2/2007

din 17 mai 2007 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București.

Potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale

a formulat plângere la instanță petiționara Ș.S., arătând în motivarea acesteia

că intimatul D.V. i-a „fabricat un dosar penal”, dispunând în calitatea sa de

procuror, cercetarea petiționarei pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz

de fals și înșelăciune în legătură cu înscrisuri ce au fost utilizate într-un

litigiu comercial, începerea urmăririi penale dispunându-se după cca. 3 ani de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțată în cauza comercială.

Astfel, deși organele de

urmărire penală au propus în cauză neînceperea urmăririi penale, prin rezoluția

din 9 octombrie 2002, intimatul a restituit cauza în vederea completării

cercetărilor stabilind în acest sens un termen de 40 zile.

După nici 10 zile de la

restituirea cauzei, fără a se efectua vreun act din cele dispuse de procuror,

inspectorul G.N. dispune începerea urmăririi penale, dosarul stând ulterior în

nelucrare cca. 800 zile, după care s-a dispus declinarea competenței în

favoarea D.I.I.C.O.T.

După câteva luni cauza a

fost declinată din nou în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, iar intimatul nu s-a mai preocupat de soluționarea acesteia, care

s-a prelungit cu 1000 de zile.

Petiționara mai susține că

i-a fost grav încălcat dreptul la apărare.

Astfel, la solicitarea

Curții de Apel, apărătorul petentei a solicitat eliberarea unor copii de pe

lucrările dosarului de urmărire penală, însă din dispoziția intimatului,

organul de cercetare penală a refuzat atât eliberarea de copii de pe actele

solicitate, dar a și interzis apărătorului să studieze dosarul, motivând că

procurorul l-a avertizat să nu dea nicio relație cu privire la acest dosar.

Pentru a acoperi

ilegalitățile săvârșite, procurorul D.V., deși la momentul în care s-a

solicitat în scris înmânarea copiilor de pe rezoluția începerii urmăririi

penale și confirmarea motivată aceste înscrisuri nu existau, au fost

„fabricate”, dovada în acest sens constituind-o numerotarea paginilor,

procesul-verbal de începere a urmăririi penale fiind ulterior rezoluției de

restituire a cauzei către organele de cercetare.

De asemenea, intimatul a

aplicat o nouă ștampilă de înregistrare pe vechea plângere ce fusese

înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție în anul 2002,

noua ștampilă purtând data de 28 octombrie 2004, ulterioară procesului-verbal

de începere a urmăririi penale din 19 octombrie 2004.

Petiționara mai susține că

intimatul a întocmit două adrese fără indicarea datei, fără semnătura și fără

ștampila primului procuror, neînregistrate și neexpediate, prin care dă

dispoziții polițiștilor să asigure accesul avocatului la dosar, a întocmit o

adresă în aprilie 2007, fără indicarea datei, prin care solicită înaintarea

dosarului și a cererii de comisie rogatorie, fără să fie trecută data

înregistrării, iar cererea de recuzare a procurorului D.V. poartă rezoluția

acestuia din 18 septembrie 2006, deși a fost depusă la parchet pe data de 19

septembrie 2006.

Instanța de fond a reținut

corect că rezoluția atacată este temeinică și legală, din actele premergătoare

efectuate nerezultând existența indiciilor în sensul săvârșirii de către

intimat a vreunei fapte penale cu ocazia instrumentării dosarului nr. 2215/P/2001

al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Intimatul procuror D.V. nu a

încălcat în niciun fel dreptul la apărare al petiționarei.

Astfel, ca urmare a

cererilor formulate de apărătorul acesteia prin care se solicita consultarea

dosarului și eliberarea unor copii de pe actele din dosar, la data de 17 octombrie

2006 intimatul a întocmit un referat prin care a dispus ca organul de cercetare

penală să asigure, conform art. 171 alin. (1) și art. 172 C. proc. pen.,

respectarea drepturilor apărătorului, însă întrucât acesta nu și-a indicat

adresa, soluția nu a fost comunicată.

Așa cum a reținut și

instanța de fond, acest referat nu prezintă niciun fel de element de

falsificare, iar susținerea petentei din plângere, potrivit căreia refuzul

organului de cercetare penală de a da curs cererilor sale se datorează dispozițiilor

intimatului, nu a fost dovedită.

Din actele premergătoare

efectuate nu se poate reține existența vreunui fals cu prilejul întocmirii

procesului-verbal de începere a urmăririi penale și a rezoluției de confirmare

a începerii urmăririi penale, respectiv acestea nu au fost întocmite la o dată

ulterioară celei consemnate în respectivele acte.

Procesul verbal de începere

a urmăririi penale a fost întocmit la 19 octombrie 2004 de D.G.P.M.B. - S.I.F.,

iar la data de 20 octombrie 2004 intimatul, în temeiul art. 228 alin. (3) C.

proc. pen., a confirmat începerea urmăririi penale față de învinuita Ș.S.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5)

C. pen.

Modul de numerotare a

paginilor nu indică o „falsificare” a acestor acte, data întocmirii lor

rezultând și din conținutul altor acte procesuale, respectiv referatul cu

propunere de declinare a competenței întocmit la 10 decembrie 2004, unde se

consemnează că la data de 19 octombrie 2004 s-a dispus începerea urmăririi

penale împotriva învinuitei Ș.S.

De asemenea, nu se poate

reține că intimatul ar fi aplicat pe actul de sesizare, respectiv plângerea B.A.

SA o nouă ștampilă de înregistrare purtând data de 28 octombrie 2004.

Din examinarea acestei

plângeri rezultă că sunt aplicate trei ștampile, din 2 iulie 2001, 31 iulie 2001

și 28 octombrie 2004, aceasta din urmă aparținând Ministerului de Interne –

D.G.P.M.B. – S.C.P. și nu Ministerului Public.

Referitor la modul de

desfășurare al urmăririi penale, prin rezoluția din 9 octombrie 2002, intimatul

a dispus restituirea cauzei în vederea completării cercetărilor conform

îndrumărilor date în cuprinsul rezoluției.

Ulterior, după efectuarea

actelor de cercetare, prin procesul-verbal din 19 octombrie 2004 s-a început

urmărirea penală față de învinuita Ș.S., începere ce a fost confirmată prin

rezoluția din 20 octombrie 2004 a intimatului.

Înalta Curte constată că

intimatul a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 228 C. proc. pen.,

apreciind că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se

dispune începerea urmăririi penale.

Chiar în ipoteza în care nu

ar fi fost efectuate toate actele dispuse prin rezoluția de restituire,

confirmarea începerii urmăririi penale nu se circumscrie elementului material

al infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., procurorul care supraveghează

urmărirea penală putând aprecia, conform dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.,

dacă în cauză se impune începerea urmăririi penale, respectiv dacă sunt

întrunite condițiile legale pentru aceasta.

Petiționara a mai susținut

că intimatul a tergiversat soluționarea cauzei, aspect ce constituie, în opinia

sa, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută

de art. 246 C. pen.

Susținerile recurentei

petiționare în sensul tergiversării soluționării cauzei sunt reale, plângerea B.A.

SA fiind înregistrată la 2 iulie 2001, urmărirea penală începută la 19

octombrie 2004, iar până în prezent nu a fost finalizată.

Acest aspect nu se datorează

însă relei credințe a intimatului, care nu a urmărit tergiversarea cauzei și

producerea vreunui prejudiciu intereselor legale ale petiționarei.

În sarcina intimatului nu

pot fi reținute infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen.,

nici ca urmare a întocmirii unor adrese ce nu poartă ștampila de înregistrare

sau date, ori semnătura procurorului ierarhic superior.

În ceea ce privește cererea

de recuzare a intimatului formulată de către recurentă, din cuprinsul actelor

dosarului rezultă că aceasta a fost soluționată de către primul procuror al

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, la data de 22 septembrie 2006,

fiind respinsă ca neîntemeiată.

Faptul că pe cererea de

recuzare s-a trecut data de 18 septembrie 2006 este o simplă eroare materială,

aceasta fiind înregistrată sub nr. 2427/VIII/1/2006 din 19 septembrie 2006,

după cum reiese din ștampila aplicată pe cerere.

Față de considerentele

expuse, soluția primei instanțe de respingere a plângerii și menținere a

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale este temeinică și legală, astfel că

nu se impune casarea acesteia.

În consecință, în baza

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționară, pe care o va obliga

la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozițiilor art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara Ș.S. împotriva sentinței penale nr. 100 din 11

aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

Obligă recurenta petiționară

la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 iunie 2008.