ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1724/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 4 octombrie 2007 petiționarii SC C. SRL și D.P. (în calitate de asociat unic) au formulat plângere penală împotriva subinspectorului de poliție judiciară I.C.I. sub aspectul comiterii de către acesta a infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen., cu ocazia cercetărilor efectuate în dosarul nr. 1736/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București. Prin rezoluția nr. 1769/P/2007 din 26 septembrie 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, în urma verificărilor efectuate în faza actelor premergătoare, în temeiul art. 228 alin. (6) rap.l a art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de subinspectorul de poliție judiciară I.C.I. sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului, prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen. Împotriva rezoluției nr. 1769/P/2007 din 26 septembrie 2008, petiționara SC C. SRL, prin asociatul unic D.P., a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o ca neîntemeiată prin ordonanța cu nr. 1701/11/2/2008 din 22 octombrie 2008. Prin aceeași ordonanță, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, în temeiul art. 42, art. 210 rap.

la art. 29 lit. f) și art. 222 C. proc. pen., înregistrarea plângerii penale formulate de petiționară împotriva procurorului de caz, ca dosar penal distinct și declinarea acestuia, spre competentă soluționare, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva rezoluției și ordonanței anterior menționate (ultima comunicată la data de 24 octombrie 2008) petiționara SC C. SRL, prin asociatul unic D.P., s-a adresat cu plângere, la 14 noiembrie 2008, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precizând totodată că formulează plângere penală și împotriva Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în legătură cu soluția dispusă de acesta.

Cu adresa nr. 21466/6339/VII-1/2008 din 5 ianuarie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, a trimis plângerea formulată de petentă, cu privire la soluția de neîncepere a urmăririi penale, la Curtea de Apel București, spre competentă judecare, conform art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, prin aceeași adresă, s-a comunicat că, plângerea penală formulată de petentă împotriva procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost soluționată prin rezoluția nr. 21466/6339/VIII-1/2008 din 11 decembrie 2008. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 7 ianuarie 2009, iar prin sentința penală nr. 40/F din 16 februarie 2009 a secției I - a penală, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) teza a III-a C. proc.

pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara SC C. SRL (prin asociat unic D.P., cu domiciliul în București) împotriva rezoluției nr. 1769/P/2007 din 26 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. A fost menținută rezoluția atacată. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată petiționara la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a constatat că, rezoluția contestată este legală și temeinică, din actele premergătoare efectuate conform art. 224 alin. (1) rap. la art. 209 alin. (3) și art. 217 alin. (4) C. proc. pen., rezultând existența unui impediment procesual, respectiv cel prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc.

pen. (inexistența faptei), care are ca efect dirimant, împiedicarea punerii în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, situație în care, în mod corect, procurorul de caz a făcut aplicarea prevederilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen., dispunând o soluție de neîncepere a urmăririi penale. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiționara SC C. SRL București care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluției parchetului și trimiterea cauzei procurorului pentru tragerea la răspundere penală a persoanei reclamate.

Petiționara a mai susținut că, soluția de neîncepere a urmăririi penală față de intimatul I.I., a fost dispusă fără a se efectua vreun act de cercetare și fără a fi administrate probe, pe baza cărora s-ar fi dovedit că intimatul, cu rea-credință, acționând abuziv și favorizându-l pe făptuitorul C.V., a propus o soluție nelegală și netemeinică de netrimitere în judecată a acestuia din urmă. Examinând sentința penală recurată sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționară este nefondat pentru următoarele considerente: Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de soluțiile de neurmărire penală dispuse de procuror să facă plângere împotriva acestora.

În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate. Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum de altfel, a procedat și petiționara prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față. Înalta Curte constată că, pentru a se putea începe urmărirea penală este necesară îndeplinirea a două condiții: Prima condiție constă din existenta acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit, în mod cert, o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b 1 ). Intervenția unui astfel de caz, rezultând, fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca, în locul începerii urmăririi penale, să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale. Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a reținut în cauză că nu se poate începe urmărirea penală față de intimatul I.C.I. sub aspectul infracțiunilor sesizate, întrucât, din actele premergătoare efectuate, rezultă existența cauzei care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc.

pen. (inexistența faptei). Astfel, din actele și lucrările dosarului a rezultat că, la data de 6 ianuarie 2006 a fost înregistrată la Secția 3 Poliție plângerea numitului D.P., reprezentant al SC C. SRL, în care acesta sesiza faptul că directorul Administrației Lacurilor, Parcurilor și Agrement București, respectiv C.V., ar fi dispus, în mod abuziv, evacuarea societății din sediul situat în București, sect.1. După efectuarea actelor premergătoare în acea cauză, la data de 3 octombrie 2006, subinspectorul de poliție I.C.I. (care își desfășura activitatea în cadrul Biroului de Investigații Criminale al Secției 3 Poliție) a înaintat dosarul, împreună cu referatul conținând propunerea sa de neîncepere a urmăririi penale, Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București (filele 131-132 dosar parchet).

Prin rezoluția nr. 1736/P/2006 din 8 ianuarie 2007, procurorul sesizat cu propunerea respectivă a dispus motivat, după examinarea proprie a actelor și lucrărilor dosarului, în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de numitul C.V. sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 192, art. 208 alin. (1) –art. 209 alin. (1) lit. i), art. 217, art. 220, art. 246, art. 289, art. 291 și art. 321 C. pen., constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor sesizate (filele 222-225 dosar parchet). Ulterior, prin rezoluția nr. 2965/l 1-1/2007 din 8 noiembrie 2007, prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 1 București a confirmat această soluție, respingând ca neîntemeiată plângerea formulată de către petenții SC C. SRL și D.P.

(filele 218-219, dosar parchet). Prin sentința penală nr. 195 din 3 martie 208, pronunțată în dosarul nr. 22434/299/207, Judecătoria sectorului 1 București, sesizată conform art. 278 1 C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de către aceiași petenți împotriva rezoluțiilor anterior menționate (filele 125-129 dosar parchet). Sentința respectivă a rămas definitivă ca urmare a respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de petiționara SC C. SRL (prin reprezentant D.P.), prin decizia penală pronunțată la data de 12 mai 2008 de către Tribunalul București, secția a II-a penală, conform copiei de pe minuta întocmită în dosarul nr. 22434/299/2007 (fila 85 dosar parchet).

În aceste condiții, Înalta Curte constată că actele de cercetare penală efectuate de către subinspectorul intimat și soluția propusă de acesta au fost confirmate sub aspectul legalității și temeiniciei lor, de către procurorul care exercita supravegherea urmăririi penale și de către procurorul ierarhic superior acestuia, și în același timp, au fost validate, prin menținerea rezoluțiilor celor din urmă, de către două instanțe de judecată, printr-o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat.

Afirmația petiționarei în sensul săvârșirii de către subinspectorul intimat a unor acte ilegale, contrare îndatoririlor de serviciu și favorizante pentru persoana cercetată, este lipsită de orice temei, faptic și juridic, în realitate prin plângerea de față reiterându-se aspecte asupra cărora s-a statuat printr-o hotărâre definitivă și care, din punct de vedere legal, nu pot fi repuse în discuție, întrucât, altfel, s-ar încălca, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri, cu atât mai mult cu cât petenta nu a invocat fapte sau împrejurări esențialmente noi față de cele deja avute în vedere la pronunțarea hotărârii respective.

Prin urmare, neexistând nici măcar un simplu indiciu care să conducă la concluzia că actele îndeplinite și soluția propusă de către subinspectorul intimat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu specifice funcției sale, ar fi fost contrare situației de fapt și de drept a cauzei instrumentate de acesta și, astfel, ar fi vătămat drepturile sau interesele legitime ale petentei sau ar fi favorizat persoana cercetată, Înalta Curte constată că soluția de netrimitere în judecată a acestuia este corectă, neexistând temei pentru desființarea acesteia. Împrejurarea că petiționara este nemulțumită de soluția adoptată în dosarul nr. 1769/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București de neînceperea urmăririi penale față de subinspectorul de poliție I.C.I., nu poate conduce în nici un caz la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor pe care petenta Ie-a indicat în plângerea formulată.

Interpretarea și evaluarea probelor administrate într-o cauză, fie de organele de poliție, fie de procuror ori de instanța de judecată este atributul organelor judiciare, iar împotriva unor soluții ori hotărâri considerate ca nelegale și netemeinice, atât dispozițiile constituționale cât și cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac. A admite altfel, ar însemna că s-ar deschide alte căi de atac, în afara celor ordinare și extraordinare, prevăzute de legislația în vigoare, fapt ce ar crea un vădit dezechilibru în întreg sistemul judiciar. Posibilitatea formulării unor plângeri împotriva lucrătorilor de poliție și reprezentanților parchetului ce au instrumentat cauze penale ori împotriva membrilor completelor de judecată ce s-au pronunțat într-o cauză, reprezintă un drept constituțional al petiționarului, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate.

Magistratul se află în afara raportului juridic dedus judecății și înfăptuiește justiția în numele legii, fiind independent față de părți, iar soluțiile pe care le adoptă ori hotărârile pe care le pronunță pot fi atacate ori îndreptate doar prin căile prevăzute de lege. Pe de altă parte, soluțiile propuse de lucrătorii de poliție, ori soluțiile dispuse de procurori pot fi infirmate numai urmare controlului ierarhic și jurisdicțional al acestora, iar nu prin angajarea răspunderii penale, câtă vreme nu s-a dovedit reaua-credință a acestora în adoptarea soluției dispuse. Mai mult, prin recurgerea la calea plângerii penale, după ce au fost parcurse toate căile legale de atac, împotriva persoanelor care îndeplinesc o activitate de jurisdicție, pentru soluțiile pronunțate în cadrul acesteia, se creează posibilitatea unui comportament abuziv al părților de rea credință, precum și o reală insecuritate juridică.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara S.C. C. S.R.L. București împotriva sentinței penale nr. 40/F din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta petiționară la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara S.C. C. S.R.L. București împotriva sentinței penale nr. 40/F din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 mai 2009.