ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3631/2008

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV

a civilă, la data de 12 iulie 2007, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte

din Ministerul

Administrației și Internelor a solicitat restrângerea exercitării dreptului la

libera circulație în Finlanda, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului

D.T., invocând în drept dispozițiile ar. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 20 iunie 2007 pârâtul a

fost returnat din Finlanda în baza Acordului de readmisie încheiat de România

cu această țară, aprobat prin Legea nr. 60/2001, publicată în M.Of. nr.

132/2001.

Prin

sentința nr. 1096 din 23 august 2007, Tribunalul București, secția a

IV

a civilă a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că libertatea de mișcare a

cetățenilor este reglementată în legislația românească prin Legea nr. 248/2005,

act normativ care se coroborează cu prevederile constituționale, respectiv art.

25, conform căruia „dreptul la liberă circulație în țară și străinătate este

garantat".

Dreptul la liberă

circulație poate cunoaște limitări doar în cazurile și condițiile prevăzute de

art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4, cu respectarea raportului de

proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a dreptului

în discuție și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Instanța de fond a motivat că măsura restrângerii

dreptului pârâtului la liberă circulație, pe teritoriile tuturor statelor

membre ale Uniunii Europene, cu

excepția celor cu privire

la care se face dovada dreptului de intrare, este

disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei

măsuri, cu

consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr.

4 la Convenție. Instanța de fond a statuat că retumarea pârâtului din Finlanda

la data de 20 iunie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat cu această

țară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei

ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâului.

Împotriva

a cestei sentințe a declarat apel reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

din Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

În

dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a susținut că instanța de fond a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006.

A

susținut că dreptul la liberă circulație a cetățenilor este în strânsă legătură

cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor

internaționale și convențiilor pe care România Ie-a ratificat și care fac

astfel parte din dreptul intern.

Reclamanta

a mai arătat că libertatea de mișcare a cetățeanului nu poate fi absolută, ci

trebuie să se desfășoare cu îndeplinirea și respectarea unor condiții prevăzute

de lege. Chiar și în situația în care pârâtul s-ar fi aflat legal pe teritoriul

Finlandei, acest fapt nu poate fi opus autorităților române, care nu pot

înlătura măsura returnării ori efectele acesteia. Pârâtul a fost returnat din

Finlanda la data de 20 iunie 2007 iar autoritățile române au luat act

de măsura dispusă de autoritățile finlandeze, în

baza Acordului de readmisie,

fără a putea cenzura returnarea

intimatului.

Art.

25 din Constituție prevede că dreptul la liberă circulație, în țară și

străinătate este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui

drept, astfel încât acest drept nu are caracter absolut, iar legea specială în

materie este Legea nr. 248/2005.

Curtea

de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin 729 A din 19 noiembrie 2007, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a motivat, în esență, că sub aspectul

legalității măsurii dispuse, în materia liberei circulații a persoanelor

cetățeni români, atât legislația internă cât și legislația comunitară,

stabilesc regula în raport cu care dreptul la liberă circulație al cetățenilor

români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect

ce

rezultă din prevederile art. 25 din

Constituția României, art. 18 din Tratatul de

instituire a Comunității

Europene și art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Excepțiile

de la această regulă se regăsesc, deopotrivă, în cuprinsul legii interne (art.

38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005) dar și în legislația comunitară (art. 27

din Directiva 2004/38/CE) și în cea convențională

(paragrafele 3 și 4 ale art. 2 al Protocolului 4 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului).

Instanța

de apel a motivat că norma internă prevede o categorie mai largă de situații în

care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera

circulație, față de norma comunitară, care prevede doar trei situații în care

statul ar putea să restrângă libertatea de circulație a persoanelor, respectiv

afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice și că

așa fiind, în cauză urmează a face aplicarea normei comunitare.

Pârâtul

a fost returnat din Finlanda la data de 20 iunie 2007, deoarece a încălcat

dreptul de ședere pe teritoriul Finlandei, aspect de rezultă și din procesul

verbal întocmit cu ocazia revenirii în țară dar simpla nerespectare a

condițiilor prevăzute de legea finlandeză, referitoare la dreptul de ședere, pe

teritoriul Finlandei , al unui cetățean român, nu poate fi circumscrisă

excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât

Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea

justifica, în sine, restrângerea libertății de circulație. Obligația asumată de

România, prin acordul încheiat cu statul finlandez, a fost aceea de a readmite

pe cetățenii săi, care au fost expulzați, în scopul combaterii imigrației

ilegale, dar această obligație, de ordin general și de prevenție

generală, nu poate justifica, în raport de

circumstanțele particulare ale speței,

restrângerea dreptului la liberă

circulație a pârâtului, pe teritoriul Finlandei, pe o perioadă de maxim trei

ani.

Împotriva

acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative. în dezvoltarea motivelor de recurs, pe care nu Ie-a

încadrat în

drept, a reiterat susținerile din apel precum și susțineri

care au vizat, în esență, următoarele aspecte:

Autoritățile

române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și

temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile străine, ci doar de a

lua act de această măsură.

Din prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 rezultă că singura

condiție necesară pentru

dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului

la libera circulație în străinătate este aceea a returnării

cetățeanului român dintr-un stat cu care România are încheiat acord de

readmisie.

Potrivit

art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație

se stabilesc prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea

anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate.

Analizând

criticile formulate, Înalta Curte constată că dezvoltarea acestora face

posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

raport de care va fi examinată legalitatea hotărârii.

Recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta

a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la

libera circulație în statele Uniunii Europene în

temeiul art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform

art. 39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se

dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul

de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a

cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are

domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar,

luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în

lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de

apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Libertatea

circulației cetățenilor români nu este însă absolută, ea trebuind să se

desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite

art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție.

Legea

nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate nu prevede în mod expres că, prin simpla returnare dintr-un alt

stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării

dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă

legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod

direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat

că o asemenea restrângere operează de drept.

În

legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are

dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate

pentru aplicarea sa.

În

legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și

rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe

teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68

și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,

72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE

și

93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30

aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la

liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică,

securitate publică sau sănătate publică.

Prin

O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a

cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic

European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data

aderării României la Uniunea

Europeană

(art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele din reglementarea

comunitară se vor aplica cu

prioritate în raport cu

normele de drept intern.

Întrucât

reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au

pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și

interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Față

de cele ce preced, Înalta Curte constă că nu sunt întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

din Ministerul Internelor și Reformei Administrative

împotriva deciziei nr. 729 A din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 4 iunie 2008.