ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3631/2008

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 12 iulie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Finlanda, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului D.T., invocând în drept dispozițiile ar. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 20 iunie 2007 pârâtul a fost returnat din Finlanda în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin Legea nr. 60/2001, publicată în M.Of.

nr. 132/2001. Prin sentința nr. 1096 din 23 august 2007, Tribunalul București, secția a IV a civilă a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că libertatea de mișcare a cetățenilor este reglementată în legislația românească prin Legea nr. 248/2005, act normativ care se coroborează cu prevederile constituționale, respectiv art. 25, conform căruia „dreptul la liberă circulație în țară și străinătate este garantat". Dreptul la liberă circulație poate cunoaște limitări doar în cazurile și condițiile prevăzute de art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4, cu respectarea raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuție și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Instanța de fond a motivat că măsura restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulație, pe teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor cu privire la care se face dovada dreptului de intrare, este disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Instanța de fond a statuat că retumarea pârâtului din Finlanda la data de 20 iunie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâului. Împotriva a cestei sentințe a declarat apel reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006. A susținut că dreptul la liberă circulație a cetățenilor este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor internaționale și convențiilor pe care România Ie-a ratificat și care fac astfel parte din dreptul intern. Reclamanta a mai arătat că libertatea de mișcare a cetățeanului nu poate fi absolută, ci trebuie să se desfășoare cu îndeplinirea și respectarea unor condiții prevăzute de lege. Chiar și în situația în care pârâtul s-ar fi aflat legal pe teritoriul Finlandei, acest fapt nu poate fi opus autorităților române, care nu pot înlătura măsura returnării ori efectele acesteia.

Pârâtul a fost returnat din Finlanda la data de 20 iunie 2007 iar autoritățile române au luat act de măsura dispusă de autoritățile finlandeze, în baza Acordului de readmisie, fără a putea cenzura returnarea intimatului. Art. 25 din Constituție prevede că dreptul la liberă circulație, în țară și străinătate este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept, astfel încât acest drept nu are caracter absolut, iar legea specială în materie este Legea nr. 248/2005. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin 729 A din 19 noiembrie 2007, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a motivat, în esență, că sub aspectul legalității măsurii dispuse, în materia liberei circulații a persoanelor cetățeni români, atât legislația internă cât și legislația comunitară, stabilesc regula în raport cu care dreptul la liberă circulație al cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect ce rezultă din prevederile art. 25 din Constituția României, art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și art. 4 din Directiva 2004/38/CE. Excepțiile de la această regulă se regăsesc, deopotrivă, în cuprinsul legii interne (art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005) dar și în legislația comunitară (art. 27 din Directiva 2004/38/CE) și în cea convențională (paragrafele 3 și 4 ale art. 2 al Protocolului 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Instanța de apel a motivat că norma internă prevede o categorie mai largă de situații în care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, față de norma comunitară, care prevede doar trei situații în care statul ar putea să restrângă libertatea de circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice și că așa fiind, în cauză urmează a face aplicarea normei comunitare.

Pârâtul a fost returnat din Finlanda la data de 20 iunie 2007, deoarece a încălcat dreptul de ședere pe teritoriul Finlandei, aspect de rezultă și din procesul verbal întocmit cu ocazia revenirii în țară dar simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea finlandeză, referitoare la dreptul de ședere, pe teritoriul Finlandei , al unui cetățean român, nu poate fi circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica, în sine, restrângerea libertății de circulație.

Obligația asumată de România, prin acordul încheiat cu statul finlandez, a fost aceea de a readmite pe cetățenii săi, care au fost expulzați, în scopul combaterii imigrației ilegale, dar această obligație, de ordin general și de prevenție generală, nu poate justifica, în raport de circumstanțele particulare ale speței, restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului, pe teritoriul Finlandei, pe o perioadă de maxim trei ani. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative. în dezvoltarea motivelor de recurs, pe care nu Ie-a încadrat în drept, a reiterat susținerile din apel precum și susțineri care au vizat, în esență, următoarele aspecte: Autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile străine, ci doar de a lua act de această măsură.

Din prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie. Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care va fi examinată legalitatea hotărârii.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București. Așadar, luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Libertatea circulației cetățenilor români nu este însă absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu prevede în mod expres că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept. În legislația primară, art. 18.1.

TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa. În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE. Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern. Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constă că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 729 A din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 iunie 2008.