ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7344/2008

Deliberând asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2008

pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera

circulație în Franța, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtei C.A.D.

În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 12

noiembrie 2007 pârâta a fost returnată din Belgia, în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin H.G. nr. 825/1995,

publicată în M.Of. nr. 241/1995, care la art. 1 alin. (1)

prevede că „Guvernul României readmite intrarea

pe teritoriul său, la cererea Guvernului Belgiei, al Luxemburgului sau al

Țărilor de Jos și fără formalități,

a

oricărei persoane care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile de

intrare sau de ședere, aplicabile pe teritoriul

Belgiei, Luxemburgului sau Țărilor

de

Jos, în măsura în care s-a stabilit sau este prezumat că aceasta are cetățenia

română,,

Autoritățile române

au luat act de măsura de returnare a autorităților străine conform acestui

acord de readmisie și în baza obligațiilor asumate de statul nostru prin

documente internaționale, fără a putea cenzura actul returnării dispus.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 5, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul București,

secția a III a civilă, prin sentința civilă nr. 123 din 22 ianuarie 2008, a

respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că măsura restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație, solicitată de reclamantă, vine în contradicție cu

reglementările europene, respectiv cu Directiva Parlamentului European și a

Consiliului 2004/38/CE.

Limitarea exercitării

dreptului la liberă circulație a cetățenilor români în teritoriile statelor

membre ale Uniunii Europene, după data de 1 ianuarie 2007, poate fi dispusă

doar din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică.

S-a mai

reținut incompatibilitatea dintre normele cu cele prevăzute de art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea restrângerii dreptului la

liberă circulație doar „dacă

persoana a fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat

de

România și acel stat" fără a distinge dacă acea persoană prezintă sau nu

pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a

fost returnat.

Apelul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel

București, secția a

IV

a civilă, prin decizia civilă nr. 233

pronunțată la data de 25 martie 2008.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație presupune ca, prin conduita

persoanei în cauză să

fie amenințate valorile fundamentale protejate (securitatea națională,

siguranța publică, etc) în statul gazdă, pe teritoriul căruia s-a manifestat

acea conduită.

Pe de altă

parte, din interpretarea dispozițiilor cuprinse în Capitolul

VI

din

Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE rezultă că

restrângerea dreptului la liberă circulație și de ședere a unui cetățean al

Uniunii Europene se dispune de către statul membru gazdă, pe teritoriul căruia

cetățeanul respectiv a manifestat o conduită ce constituie o amenințare reală

la adresa intereselor fundamentale protejate ale statului în cauză.

Măsura luată de

statul de origine (în speță, statul român) de a interzice propriului cetățean

intrarea sau șederea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi pusă în

executare, deoarece acel cetățean are dreptul la liberă circulație pe

teritoriul celorlalte state membre.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind

nelegală deoarece din dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, rezultă că

singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării

dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a returnării

cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de

readmisie.

Se mai arată că, prin

decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a reținut că

măsura dispusă de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie

situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv

apărarea securității naționale și a ordinii publice, iar prin decizia nr. 685

din 11 septembrie 2007, pronunțată ulterior aderării României la Uniunea

Europeană, aceeași instanță a stabilit că „rațiunile care au stat la baza

adoptării soluției anterioare își păstrează

valabilitatea și în prezent, astfel încât

aceasta se impune a fi

menținută."

Analizând recursul în

limita susținerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9

C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Art. 38 din Legea nr.

248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această

prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția

României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene, precum și celelalte reglementări

c

omunitare cu caracter

obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu

respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează

aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform

dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura

compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data

aderării ce au generat drepturi și obligații, iar față de această prevedere,

legislația comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea

română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la

liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este

garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ

este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile

admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației

europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,

însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie

poate li dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau

sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe

comportamentul persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea

Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt

garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentate.

Prin urmare, deși

calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate

dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată, pentru ședere

ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum

susține recurenta.

Limitarea

exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute

de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară.

În cauză, așa

cum corect s-a reținut prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite

condițiile art. 27 din Directivă.

Singurele probe

administrate în cauză sunt reprezentate de talonul de returnare întocmit de

Inspectoratul Poliției de Frontieră și declarația olografă a pârâtei, din care

rezultă că a fost reținută de autoritățile belgiene întrucât lucra ilegal pe

teritoriul acestui stat.

Față de dispozițiile

art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație al intimatei pârâte doar pentru faptul că a fost

returnată de statul belgian pentru că „lucra fără forme legale" nu ar

respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul

acestuia.

Întrucât reclamanta

nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele

de limitare prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat hotărâri legale,

date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale

incidente.

În raport de

aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 233

din 25 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 noiembrie 2008.