ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2386/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2386/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra contestației în
anulare de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Ministerul Finanțelor
Publice, în contradictoriu cu intimata SC U. SA, a solicitat pe calea
contestației în anulare, retractarea deciziei comerciale 245 din 29 ianuarie
2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cerere întemeiată pe
dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Contestatoarea susține că
cererea este admisibilă întrucât privește o hotărâre pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție ca instanță de recurs, este formulată în termenul
prevăzut de art. 319 și este susceptibilă de executare silită.
În motivarea contestației se
susține existența unei erori materiale și anume caracterizarea acordului
amiabil drept izvor de drepturi și obligații în lipsa unei hotărâri de expedient
pronunțată de tribunalul Districtual New York.
Greșit instanța de recurs a
analizat acordul amiabil ca pe o tranzacție întrucât acesta nu a produs
efectele tranzacției, tribunalul pronunțându-se printr-o hotărâre care a
obligat Statul Român la plata unor despăgubiri contractuale, iar demersurile de
stingere a litigiului nu au constituit un mod de asumare voluntară a obligației
de plată.
Contestația în anulare este
nefondată și va fi respinsă.
Prin decizia atacată a fost
admis recursul pârâtei SC U. SA împotriva deciziei 191 din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel București, pe care a modificat-o în sensul că a respins apelul reclamantului
Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței comerciale 5016 din 9
decembrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a admis apelul
pârâtei și pe fond schimbând în tot sentința a respins acțiunea.
Instanța de recurs a reținut
că instanța arbitrală prin sentința din 26 martie 1984, a obligat pe H.C.N., ca
vânzător în contractul de construcție de nave din 26 ianuarie 1980, încheiat cu
societatea germană în comandită, la plata sumei de 6.000.000 mărci germane cu
dobânzi de 8 % pe an începând cu 1 ianuarie 1981 până la data plății și la
72.000 dolari S.U.A. cheltuieli de arbitrare.
Calitatea H.C.N. de vânzător
în nume propriu și pe cont propriu a fost recunoscută atât de Curtea de
Arbitraj de pe lângă C.C.I. Paris prin sentința pronunțată la 26 martie 1984
cât și de Curtea de Apel din Paris cu prilejul pronunțării deciziei din 4
martie 1986 prin care se respinge cererea de anulare a sentinței arbitrale.
Niciuna din instanțele
străine nu a reținut raporturile de prepușenie între Statul Român și H.C.N.,
astfel că intervenția statului în raporturile cu firma germană prin „Contractul
amiabil” încheiat la 30 aprilie 1997 modificat prin adendumul din 20 august
1997 și lipsa apărărilor pe excepția peremptorie a prescripției extinctive a
dreptului la acțiune (împlinit în 1987) în fața Tribunalului Districtual New
York, a atras responsabilitatea acestuia pentru suma de 16.151 520 mărci
germane, prin hotărârea din 1 decembrie 2000 a instanței americane.
Contestația în anulare în
cazul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza 1, „hotărârea dată a fost rezultatul
unei greșeli materiale” trebuie interpretată restrictiv cu privire numai la
erorile materiale de ordin procedural și nu la aprecierea situației de fapt sau
la calificarea juridică a acesteia.
Greșeala materială constă în
neobservarea de către instanță a unui act de procedură față de care nu s-a
făcut nicio judecată.
Instanța de recurs a
analizat „contractul amiabil” și a concluzionat că în baza lui Statul Român
și-a asumat o obligație civilă imperfectă, de plată a unor datorii de mult
prescrise, iar acțiunea în regus nu poate fi antrenată decât împotriva persoanelor
culpabile de implicarea statului, care nu au înțeles să formuleze apărări.
Așa fiind, în temeiul
dispozițiilor art. 318, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca
nefondată, contestația în anulare declarată împotriva deciziei comerciale 245 din
29 ianuarie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în
anulare formulată de Ministerul Finanțelor Publice București împotriva deciziei
nr. 245 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 13 octombrie 2009.