ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2296/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 223/

CA din 22 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, rejudecând în fond după casare, a respins excepția

tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, ca

neîntemeiată, a respins cererea de repunere în termenul de sesizare a

instanței, formulată de reclamanții K.A. și K.L., ca fiind rămasă fără obiect,

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților,

formulată de pârâtul Consiliul local al comunei Bixad, ca neîntemeiată.

Totodată instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanții K.A. și K.L.

în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Consiliul local al comunei

Bixad și, în consecință, a anulat în parte H.G. nr. 967/2002, anexa nr. 14, cu

privire la locuința socială cu două apartamente și teren aferent, situată în

comun Trip, precum și Hotărârea nr. 17 din 13 august 1999 emisă de Consiliul

local al comunei Bixad cu privire la aceste imobile și a obligat pârâții la

plata către reclamanți a sumei de 2984,80 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că față de data la care reclamanții au putut lua cunoștință de

conținutul H.G. nr. 967/2002 și al H.C.L. nr. 17/1999 (10 februarie 2004),

acțiunea în anulare a celor două acte administrative atacate, înregistrată la

22 iunie 2004, a fost introdusă în termenul de un an prevăzut de art. 5 alin.

(5) din Legea nr. 29/1990.

De asemenea, pârâtul

Guvernul României avea obligația să rezolve plângerea și să comunice răspunsul

până la data de 17 iunie 2004, situație în care termenul de sesizare a

instanței a expirat la 17 iulie 2004, astfel încât acțiunea introdusă la 22

iunie 2007 a fost înregistrată în termenul prevăzut de aceeași lege.

Prin urmare, instanța a

constatat că excepția de tardivitate este neîntemeiată și, în consecință, a

respins și cererea de repunere în termenul de sesizare a instanței, ca fiind fără

obiect.

În ceea ce privește fondul

cauzei, instanța a reținut că din actele dosarului, inclusiv dosarele conexate,

nu rezultă faptul că pârâtul Consiliul local al comunei Bixad a dobândit în

temeiul unui titlu valabil proprietatea asupra locuinței sociale și terenului

aferent care sunt cuprinse în inventarul bunurilor aparținând domeniului public

al comunei Bixad la pozițiile 5 și 6 din anexa nr. 14 la H.G. nr. 967/2002, așa cum prevăd dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a mai reținut că, pârâtul

Consiliul local al comunei Bixad nu a făcut dovada dobândirii dreptului de

proprietate publică asupra acestor imobile prin nici una din modalitățile

prevăzute de art. 7 lit. a) - f) din aceeași lege, situație în care includerea

acestora în inventarul bunurilor aparținând domeniului public s-a făcut în mod

nelegal.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal au declarat recurs atât Guvernul României, cât și Consiliul

local Bixad.

Recurentul Guvernul României,

a criticat hotărârea instanței de fond, apreciind că a fost dată cu greșita

aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 52 din Constituția României

coroborate cu art. 1 și art. 5 din Legea nr. 29/1990.

În opinia acestui recurent

reclamantele nu s-au legitimat procesual activ întrucât trebuiau să facă dovada

că sunt titularele unui drept subiectiv material, actual, real și nu a unui

drept procesual, cum eronat a susținut instanța de fond.

S-a mai arătat că interesul

juridic nu poate fi prezumat ci trebuie dovedit, ceea ce de asemenea nu s-a

realizat în această cauză.

Recurentul a mai susținut că

în mod greșit instanța de fond a apreciat că actul administrativ atacat lezează

un drept recunoscut de lege, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, întrucât prin

natura sa juridică, actul de inventariere a bunurilor aparținând domeniului

public nu creează drepturi noi, nu stabilește și nu modifică regimul juridic al

bunurilor respective astfel că nu poate vătăma drepturile reale, actuale ale

deținătorilor imobilelor.

În fine, recurentul Guvernul

României a mai afirmat că instanța a ignorat succesiunea în timp a actelor

juridice, respectiv faptul că la data adoptării și publicării H.G. nr. 967/2002

reclamanții nu aveau constituit nici un drept de proprietate asupra imobilului

în cauză, contractul de vânzare-cumpărare intervenind ulterior datei de intrare

în vigoare a H.G., respectiv la 21 octombrie 2002, situație în raport de care soluția

instanței de respingere a excepțiilor invocate mai cu seamă a celei de

tardivitate prin întâmpinare este nelegală.

La rândul său recurentul

Consiliul local al comunei Bixad a criticat hotărârea instanței de fond pentru

a fi fost dată cu greșita aplicare a legii, arătând în esență că prin Hotărârea

nr. 17/1999 pe care a emis-o, proprietatea soților K. nu a fost afectată, iar

Consiliul local nici nu avea obligația să o comunice acestora.

Recurentul a mai susținut că

nu putea prevedea ce contracte urmau a se încheia între părți, apreciind de altfel

că respectivul contract de vânzare - cumpărare este lovit de nulitate.

În fine, și acest recurent a

susținut că instanța de fond greșit a soluționat excepția de tardivitate

invocată, fără a analiza temeinic actele depuse în probațiune și fără a

valoriza actele ce demonstrează dobândirea bunurilor în discuție în baza unui

titlu valabil de către Consiliul local Bixad, respectiv H.C.M. nr. 8/1960 și

procesul-verbal de predare-primire ca acte de dispoziție ale statului prin

organele administrației publice centrale și locale.

Recursurile nu sunt fondate.

Înalta Curte examinând

actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor celor două recurente și

raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ. reține că hotărârea instanței de fond este legală, astfel că urmează a fi

menținută, în considerarea celor în continuare arătate.

Dată fiind similitudinea

criticilor de fapt și de drept formulate de cei doi recurenți, Înalta Curte va

grupa corespunzător argumentele sale, răspunzând astfel, după caz, prin

considerente comune.

Curtea de Apel Oradea, soluționând

cauza de față după ce anterior aceasta a fost de două ori trimisă spre

rejudecare, urmare a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1344

din 1 martie 2005 și respectiv nr. 1949 din 30 mai 2006, cu indicația expresă  de

a se examina excepția de tardivitate în raport de dovezile suplimentare dispuse

a fi administrate, s-a conformat îndrumărilor primite de la instanța de control

judiciar.

Înalta Curte reține așadar

că, în rejudecare, în mod just a procedat instanța de fond atunci când pe baza

verificărilor tuturor înscrisurilor depuse și a conținutului lor a apreciat că

reclamanții-intimați au putut lua în mod efectiv la cunoștință atât de

conținutul H.G. nr. 967/2002 cât și al H.C.L. nr. 17/1999 abia la 10 februarie

2004, dată în raport de care, introducerea acțiunii în anularea celor două acte

administrative atacate, la 22 iunie 2004, s-a realizat în cadrul termenului de

un an prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, fiind respectat și

termenul de sesizare de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (2) din același act

normativ, stabilit a expira la 17 iulie 2004 în condițiile în care Guvernul

României avea obligația să rezolve plângerea și că comunice răspunsul

intimaților până la data de 17 iunie 2004.

Așa fiind, Înalta Curte

reține că s-a dat o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale din

Legea nr. 29/1990, referitoare la termenele de introducere a acțiunii, fiind

judicios soluționată în cauză excepția de tardivitate invocată, motiv pentru

care criticile celor doi recurenți, pe acest aspect, vor fi înlăturate ca

nefondate.

Nefondate sunt în aprecierea

Înaltei Curți și criticile vizând modalitatea în care instanța de rejudecare a soluționat

fondul cererii reclamanților, statuând totodată asupra regimului juridic al

bunurilor în discuție și al interesului în promovarea acțiunii de față.

Astfel, respectând și

îndrumările instanței de control judiciar, instanța de fond s-a raportat atât la

actele dosarului cât și la un raport de expertiză efectuat într-un alt dosar, nr.

4030/2003 ce are ca obiect tocmai constatarea dreptului de proprietate al

reclamanților asupra locuinței cumpărate și a terenului aferent, ajungând la concluzia

justă că nici o probă administrată în cauză nu atestă ceea ce ar fi necesar și

esențial de demonstrat în astfel de acțiuni, respectiv că pârâtul Consiliul

local al comunei Bixad a dobândit în temeiul unui titlu valabil proprietatea bunurilor

(locuință socială și teren aferent) care sunt cuprinse în inventarul bunurilor

aparținând domeniului public al comunei Bixad la pozițiile 5 și 6 din anexa nr.

14 la H.G. nr. 967/2002.

Și aceasta întrucât,

potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau

privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale bunurile care au

intrat în proprietatea lor în temeiul unui titlu valabil.

În fine, Înalta Curte reține

că nu sunt fondate criticile celor doi recurenți și pentru că actele dosarului

au demonstrat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului din

litigiu, rezultând din contractele de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 2002,

fiind respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă acțiunea

promovată de recurentul Consiliul local al comunei Bixad având ca obiect dezmembrarea

terenului înscris în C.F. și constatarea dreptului de proprietate asupra

parcelei și a clădirii situate pe aceasta.

În considerarea tuturor

celor mai sus arătate, Înalta Curte, apreciind că nu sunt fondate cele două

recursuri declarate, în condițiile în care actele administrative contestate s-au

dovedit a fi nelegale în măsura în care nu există temei care să susțină calificarea

bunurilor în litigiu, proprietatea intimaților, ca bunuri aparținând domeniului

public al comunei Bixad, urmează a le respinge, în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., cu aplicarea art. 274-276 C. proc. civ., corespunzător dovezilor de cheltuieli prezentate de intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâții Guvernul României și Consiliul local al comunei Bixad

împotriva sentinței civile nr. 223/ CA din 22 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă pe recurenți să

plătească intimaților K.A. și K.L. suma de 830 lei cheltuieli de judecată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2007.