ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2296/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 223/ CA din 22 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, rejudecând în fond după casare, a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată, a respins cererea de repunere în termenul de sesizare a instanței, formulată de reclamanții K.A. și K.L., ca fiind rămasă fără obiect, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, formulată de pârâtul Consiliul local al comunei Bixad, ca neîntemeiată. Totodată instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanții K.A.

și K.L. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Consiliul local al comunei Bixad și, în consecință, a anulat în parte H.G. nr. 967/2002, anexa nr. 14, cu privire la locuința socială cu două apartamente și teren aferent, situată în comun Trip, precum și Hotărârea nr. 17 din 13 august 1999 emisă de Consiliul local al comunei Bixad cu privire la aceste imobile și a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 2984,80 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că față de data la care reclamanții au putut lua cunoștință de conținutul H.G. nr. 967/2002 și al H.C.L. nr. 17/1999 (10 februarie 2004), acțiunea în anulare a celor două acte administrative atacate, înregistrată la 22 iunie 2004, a fost introdusă în termenul de un an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990.

De asemenea, pârâtul Guvernul României avea obligația să rezolve plângerea și să comunice răspunsul până la data de 17 iunie 2004, situație în care termenul de sesizare a instanței a expirat la 17 iulie 2004, astfel încât acțiunea introdusă la 22 iunie 2007 a fost înregistrată în termenul prevăzut de aceeași lege. Prin urmare, instanța a constatat că excepția de tardivitate este neîntemeiată și, în consecință, a respins și cererea de repunere în termenul de sesizare a instanței, ca fiind fără obiect. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că din actele dosarului, inclusiv dosarele conexate, nu rezultă faptul că pârâtul Consiliul local al comunei Bixad a dobândit în temeiul unui titlu valabil proprietatea asupra locuinței sociale și terenului aferent care sunt cuprinse în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al comunei Bixad la pozițiile 5 și 6 din anexa nr. 14 la H.G.

nr. 967/2002, așa cum prevăd dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a mai reținut că, pârâtul Consiliul local al comunei Bixad nu a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor imobile prin nici una din modalitățile prevăzute de art. 7 lit. a) - f) din aceeași lege, situație în care includerea acestora în inventarul bunurilor aparținând domeniului public s-a făcut în mod nelegal. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât Guvernul României, cât și Consiliul local Bixad. Recurentul Guvernul României, a criticat hotărârea instanței de fond, apreciind că a fost dată cu greșita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 52 din Constituția României coroborate cu art. 1 și art. 5 din Legea nr. 29/1990.

În opinia acestui recurent reclamantele nu s-au legitimat procesual activ întrucât trebuiau să facă dovada că sunt titularele unui drept subiectiv material, actual, real și nu a unui drept procesual, cum eronat a susținut instanța de fond. S-a mai arătat că interesul juridic nu poate fi prezumat ci trebuie dovedit, ceea ce de asemenea nu s-a realizat în această cauză. Recurentul a mai susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că actul administrativ atacat lezează un drept recunoscut de lege, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, întrucât prin natura sa juridică, actul de inventariere a bunurilor aparținând domeniului public nu creează drepturi noi, nu stabilește și nu modifică regimul juridic al bunurilor respective astfel că nu poate vătăma drepturile reale, actuale ale deținătorilor imobilelor.

În fine, recurentul Guvernul României a mai afirmat că instanța a ignorat succesiunea în timp a actelor juridice, respectiv faptul că la data adoptării și publicării H.G. nr. 967/2002 reclamanții nu aveau constituit nici un drept de proprietate asupra imobilului în cauză, contractul de vânzare-cumpărare intervenind ulterior datei de intrare în vigoare a H.G., respectiv la 21 octombrie 2002, situație în raport de care soluția instanței de respingere a excepțiilor invocate mai cu seamă a celei de tardivitate prin întâmpinare este nelegală. La rândul său recurentul Consiliul local al comunei Bixad a criticat hotărârea instanței de fond pentru a fi fost dată cu greșita aplicare a legii, arătând în esență că prin Hotărârea nr. 17/1999 pe care a emis-o, proprietatea soților K. nu a fost afectată, iar Consiliul local nici nu avea obligația să o comunice acestora.

Recurentul a mai susținut că nu putea prevedea ce contracte urmau a se încheia între părți, apreciind de altfel că respectivul contract de vânzare - cumpărare este lovit de nulitate. În fine, și acest recurent a susținut că instanța de fond greșit a soluționat excepția de tardivitate invocată, fără a analiza temeinic actele depuse în probațiune și fără a valoriza actele ce demonstrează dobândirea bunurilor în discuție în baza unui titlu valabil de către Consiliul local Bixad, respectiv H.C.M. nr. 8/1960 și procesul-verbal de predare-primire ca acte de dispoziție ale statului prin organele administrației publice centrale și locale. Recursurile nu sunt fondate. Înalta Curte examinând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor celor două recurente și raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc.

civ. reține că hotărârea instanței de fond este legală, astfel că urmează a fi menținută, în considerarea celor în continuare arătate. Dată fiind similitudinea criticilor de fapt și de drept formulate de cei doi recurenți, Înalta Curte va grupa corespunzător argumentele sale, răspunzând astfel, după caz, prin considerente comune. Curtea de Apel Oradea, soluționând cauza de față după ce anterior aceasta a fost de două ori trimisă spre rejudecare, urmare a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1344 din 1 martie 2005 și respectiv nr. 1949 din 30 mai 2006, cu indicația expresă de a se examina excepția de tardivitate în raport de dovezile suplimentare dispuse a fi administrate, s-a conformat îndrumărilor primite de la instanța de control judiciar.

Înalta Curte reține așadar că, în rejudecare, în mod just a procedat instanța de fond atunci când pe baza verificărilor tuturor înscrisurilor depuse și a conținutului lor a apreciat că reclamanții-intimați au putut lua în mod efectiv la cunoștință atât de conținutul H.G. nr. 967/2002 cât și al H.C.L.

nr. 17/1999 abia la 10 februarie 2004, dată în raport de care, introducerea acțiunii în anularea celor două acte administrative atacate, la 22 iunie 2004, s-a realizat în cadrul termenului de un an prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, fiind respectat și termenul de sesizare de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (2) din același act normativ, stabilit a expira la 17 iulie 2004 în condițiile în care Guvernul României avea obligația să rezolve plângerea și că comunice răspunsul intimaților până la data de 17 iunie 2004. Așa fiind, Înalta Curte reține că s-a dat o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale din Legea nr. 29/1990, referitoare la termenele de introducere a acțiunii, fiind judicios soluționată în cauză excepția de tardivitate invocată, motiv pentru care criticile celor doi recurenți, pe acest aspect, vor fi înlăturate ca nefondate.

Nefondate sunt în aprecierea Înaltei Curți și criticile vizând modalitatea în care instanța de rejudecare a soluționat fondul cererii reclamanților, statuând totodată asupra regimului juridic al bunurilor în discuție și al interesului în promovarea acțiunii de față.

Astfel, respectând și îndrumările instanței de control judiciar, instanța de fond s-a raportat atât la actele dosarului cât și la un raport de expertiză efectuat într-un alt dosar, nr. 4030/2003 ce are ca obiect tocmai constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra locuinței cumpărate și a terenului aferent, ajungând la concluzia justă că nici o probă administrată în cauză nu atestă ceea ce ar fi necesar și esențial de demonstrat în astfel de acțiuni, respectiv că pârâtul Consiliul local al comunei Bixad a dobândit în temeiul unui titlu valabil proprietatea bunurilor (locuință socială și teren aferent) care sunt cuprinse în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al comunei Bixad la pozițiile 5 și 6 din anexa nr. 14 la H.G.

nr. 967/2002. Și aceasta întrucât, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale bunurile care au intrat în proprietatea lor în temeiul unui titlu valabil. În fine, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile celor doi recurenți și pentru că actele dosarului au demonstrat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului din litigiu, rezultând din contractele de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 2002, fiind respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă acțiunea promovată de recurentul Consiliul local al comunei Bixad având ca obiect dezmembrarea terenului înscris în C.F.

și constatarea dreptului de proprietate asupra parcelei și a clădirii situate pe aceasta. În considerarea tuturor celor mai sus arătate, Înalta Curte, apreciind că nu sunt fondate cele două recursuri declarate, în condițiile în care actele administrative contestate s-au dovedit a fi nelegale în măsura în care nu există temei care să susțină calificarea bunurilor în litigiu, proprietatea intimaților, ca bunuri aparținând domeniului public al comunei Bixad, urmează a le respinge, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., cu aplicarea art. 274-276 C. proc. civ., corespunzător dovezilor de cheltuieli prezentate de intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României și Consiliul local al comunei Bixad împotriva sentinței civile nr. 223/ CA din 22 decembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă pe recurenți să plătească intimaților K.A. și K.L. suma de 830 lei cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2007.