ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 436/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Alba, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 968 din 29 septembrie 2004, a admis cererea formulată

de petenta SC O. SRL cu sediul în Regatul Unit al Mării Britanii, și a dispus

recunoașterea sentinței arbitrale pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

din Londra, la data de 13 noiembrie 2004, în dosarul nr. 1295, cu motivarea că

sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 165, 169, 170, 171, 172 alin. (2)

raportat la art. 162 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor

de drept internațional privat.

Curtea de Apel Alba Iulia,

secția civilă, prin decizia civilă nr. 1128/ A din 16 septembrie 2005, a admis

apelul formulat de debitoarea SC C.S.R. SA Reșița împotriva sentinței civile nr.

968 din 29 septembrie 2004 a Tribunalului Alba, a anulat sentința civilă

atacată și a trimis cauza spre rejudecare în favoarea Tribunalului Alba,

reținând că intimata trebuia citată la judecarea cauzei, nefiind incidente

prevederile art. 172 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 1523

din 10 februarie 2006, a constatat nul recursul declarat de pârâta SC C.S.R. SA

Reșița împotriva deciziei civile nr. 1128/ A din 16 septembrie 2005 a Curții de Apel Alba-Iulia.

Rejudecând în fond cauza,

Tribunalul Alba, secția civilă, prin sentința civilă nr. 979 din 13 septembrie

2006, a declinat în favoarea Tribunalului Caraș-Severin competența de

soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC O. SRL împotriva pârâtei C.S. Hunedoara.

Tribunalul Caraș-Severin,

prin sentința civilă nr. 82 din 28 februarie 2007, a admis acțiunea reclamantei

SC O. SRL împotriva pârâtei SC T.M.K. – Reșița SA în sensul că a recunoscut de

plin drept în România și a încuviințat executarea sentinței arbitrale

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional din Londra, în dosarul

de arbitraj nr. 1295, la data de 13 noiembrie 2002, definitivă și obligatorie

pentru părți. A mai fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de

60.034,50 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.

În fundamentarea acestei

soluții, instanța s-a pronunțat mai întâi, față de dispozițiile art. 137 C.

proc. civ., asupra excepțiilor invocate de pârâtă.

A fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive a debitoarei SC T.M.K. Reșița SA fostă SC C.S.R.

SA și fostă C.S. Reșița, deoarece nu a existat nici un dubiu referitor la

identificarea cu exactitate a pârâtei în cauză, în cuprinsul sentinței

arbitrale fiind făcută o identificare prin multiple elemente: sediul social,

codul unic de înregistrare la Registrul Comerțului și codul fiscal unic.

Excepția caracterului

nedefinitiv al hotărârii arbitrale a fost respinsă, cu motivarea că din chiar

cuprinsul hotărârii rezultă cu certitudine că aceasta este definitivă, irevocabilă

și executorie, având un caracter definitiv pentru toate părțile.

În ceea ce privește

susținerea pârâtei referitoare la neinformarea în mod cuvenit a părții

împotriva căreia este invocată în sentința arbitrală, se poate desprinde cu

ușurință că pe lângă faptul că au fost acordate pârâtei mai multe termene până

la care aceasta să-și formuleze apărările, în final nu s-a conformat în acest

sens.

Referitor la susținerea

pârâtei cu privire la existența unui caz de forță majoră prin instituirea unei

proceduri speciale asupra acesteia, datorită căreia nu și-ar fi putut formula

apărarea, din cuprinsul sentinței arbitrale, rezultă că a fost pronunțată în

data de 13 noiembrie 2002 iar prima audiere a avut loc în data de 21 ianuarie

2002, după ce în prealabil, conform punctului 3.6 instanța arbitrală a fost

informată prin fax că pârâta nu se mai află în procedura falimentului încă de

la data de 9 ianuarie 2002.

A fost respectat dreptul la

apărare al pârâtei iar celelalte motive invocate de această parte fac ca

instanța română să nu poată proceda la examinarea în fond a hotărârii străine

și nici la modificarea ei.

Sentința arbitrală care

constituie titlu executoriu supus recunoașterii instanței române îndeplinește

toate condițiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992 pentru a fi

recunoscută în România și pentru a putea fi executată.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, prin decizia civilă nr. 147 din 31 mai 2007, a respins apelul

formulat de pârâta SC T.M.K. Reșița SA împotriva sentinței civile nr. 82 din 28

februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin Reșița, obligând apelanta

pârâtă să plătească intimatei reclamante SC O. SRL suma de 60.000 Ron cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a preluat, în esență, toate argumentele reținute de prima

instanță.

Împotriva deciziei civile nr.

147 din 31 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială,

a promovat recurs pârâta SC T.M.K. Reșița SA, care a criticat această hotărâre

pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea celor două hotărâri

atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de fond în vederea rejudecării

cauzei.

În dezvoltarea motivelor de

recurs pârâta a evocat împrejurarea că instanța de fond nu a pus în discuția

părților excepția greșitei compuneri sau constituiri a completului de judecată,

reglementată de Legea nr. 304/2004, contravenind dispozițiilor art. 137

raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. A mai fost încălcat principiul

publicității dezbaterilor, nu a fost comunicată încheierea din 28 februarie

2007 care face parte integrantă din sentința civilă nr. 82 din 28 februarie

2007 în vederea motivării apelului, nu s-a pus în discuția părților și nu s-a

pronunțat asupra excepției de inadmisibilitate, greșit a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC C.S. Reșița SA actuală SC T.M.K. Reșița

SA, nu a pus în discuția părților această excepție, nu s-a pronunțat asupra

excepției caracterului nedefinitiv al hotărârii arbitrale engleze, fără a o

supune discuției contradictorii a părților. De asemenea, precizarea și

completarea acțiunii reclamantei în sensul de a se dispune și încuviințarea

executării silite a hotărârii arbitrale s-a făcut peste termenul procedural.

Încuviințarea executării silite a fost cerută peste termenul de prescripție

general de 3 ani, iar cheltuielile de judecată, cu titlu de onorariu de avocat,

în cuantum de 120.000 lei au fost acordate greșit, sumele în realitate nefiind

achitate.

Înalta Curte, analizând

materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile

formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a

respinge ca nefondat recursul pârâtei, pentru următoarele considerente.

Prin cererea înregistrată la

data de 1 septembrie 2004, reclamanta SC O. SRL a solicitat, în temeiul art. 165

și următoarele din Legea nr. 105/1992, recunoașterea sentinței arbitrale

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional din Londra, în dosarul

de arbitraj nr. 1295, la data de 13 noiembrie 2002, pârâtă fiind C.S. Reșița

SA.

Raportat la data formulării

cererii de recunoaștere a hotărârii arbitrale, respectiv 1 septembrie 2004,

față de data de 13 noiembrie 2002, când a fost pronunțată hotărârea arbitrală,

apare fără putere de tăgadă că în speță nu operează instituția juridică a

prescripției extinctive.

Nu este fondată critica

privind greșita compunere a completului de judecată la instanța de fond,

deoarece așa cum bine s-a argumentat, transpunerea cauzei de la completul de

apel la cel de primă instanță, a constituit o măsură de natură administrativă,

generată de o greșită întocmire a listei de ședință, cu o valoare de eroare

materială și care nu a pricinuit pârâtei nici o vătămare.

Necomunicarea încheierii de

amânare a pronunțării din data de 28 februarie 2007 nu constituie nici ea o

critică justificată, deoarece există numai obligativitatea comunicării,

potrivit art. 261 alin. (3) C. proc. civ., a hotărârii judecătorești, sentință

sau decizie, aspecte care determină ca de la data comunicării lor să curgă

termenul de exercitare a căii de atac corespunzătoare.

Prin soluționarea cauzei în

camera de consiliu în ședința din 28 februarie 2007 a fost respectat cadrul legal impus de art. 373

1

alin. (2) C. proc. civ.

Este prevăzut de art. 171

din Legea nr. 105/1992 că cererea de recunoaștere a hotărârii străine se

întocmește potrivit cerințelor prevăzute de legea procedurală română și va fi

însoțită de următoarele acte:

a) copia hotărârii străine;

b) dovada caracterului

definitiv al acesteia;

c) copia dovezii de înmânare

a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsită în

instanța străină sau orice alt act oficial care se ateste că citația și actul

de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia

s-a dat hotărârea;

d) orice alt act, de natură

să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește celelalte condiții

prevăzute de art. 167.

Art. 167 alin. (1) și (2)

din aceeași lege, prevede că hotărârile referitoare la alte procese decât cele

arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea

lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) hotărârea este

definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;

b) instanța care a

pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul;

c) există reciprocitate în

ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care

a pronunțat hotărârea.

La momentul introducerii

cererii de recunoaștere a sentinței arbitrale străine, reclamanta SC O. SRL a

depus întreaga documentație așa cum a fost ea descrisă anterior, fiind

îndeplinite cumulativ exigențele instituite imperativ de art. 171 din Legea nr.

105/1992. De remarcat că sentința arbitrală a fost depusă atât în limba engleză

cât și tradusă în limba română, având aplicată apostila în conformitate cu

Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961.

Nu subzistă nici o critică

ce poate viza sentința arbitrală a Curții de Arbitraj Comercial Internațional

din Londra din data de 15 noiembrie 2002. Fără echivoc, pârâta în cauză, C.S. Reșița

SA a fost legal citată în cadrul procedurii arbitrale, iar dreptul la apărare

i-a fost respectat cu precădere, așa cum atestă întreaga corespondență.

Relevantă este și modul de desfășurare al primei proceduri care, la pct. 3.6,

consemnează, că pe data de 26 martie 2002, consilierul juridic al pârâtei, C.L.

a încunoștințat prin fax primirea de către pârâtă, în data de 6 martie 2002, a

probatoriului complet al reclamantei. Faxul arată că din 9 ianuarie 2002 pârâta

nu se mai află sub reorganizare judiciară.

Preocuparea permanentă a

arbitrajului a fost aceea de a asigura pentru ambele părți șanse egale de a-și

prezenta situația juridică, în special la cererea pârâtei fiind acordate mai

multe amânări.

Nici critica referitoare la

acordarea cheltuielilor de judecată în faza procesuală a fondului și apelului

nu este justificată.

Este de necontestat că în

speță sunt aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și anume că partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de

judecată. Cheltuielile de judecată cuprind taxele judiciare de timbru, timbru

judiciar, plata expertizelor, despăgubirea martorilor, onorariile de avocat,

precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul va

dovedi că le-a făcut.

Este adevărat că

reglementările cuprinse în art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și

exercitarea profesiei de avocat cu modificările și completările aduse stabilesc

că pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la

acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului

său, iar contractul de asistență juridică, legal încheiat, constituie titlul executoriu.

Din verificarea

documentației existente, reiese că reclamantul a făcut dovada plății efective a

onorariului de asistență juridică.

Amplu documentat și bine

argumentat, instanța de apel a examinat și lămurit sub toate aspectele

excepțiile invocate de pârâtă și a pus în discuția părților aspectele juridice

care au vizat cererea de recunoaștere și de încuviințare a executării sentinței

arbitrale.

În baza art. 274 C. proc.

civ., va obliga recurenta la 51.622 lei (echivalentul a 20.000 dolari S.U.A.)

cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC O. SRL Marea

Britanie.

Pentru aceste rațiuni

urmează a respinge recursul declarat de pârâta SC T.M.K. Reșița SA împotriva

deciziei civile nr. 147 din 31 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, nefiind îndeplinită nici una din cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC T.M.K. REȘIȚA SA Reșița, împotriva deciziei nr. 147 din 31 mai

2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la 51.622

lei (echivalentul a 20.000 dolari SUA) cu titlu de cheltuieli de judecată, în

favoarea intimatei SC O. SRL Marea Britanie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 7 februarie 2007.