ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1742/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 657 din

20 martie 2006 a respins acțiunea formulată de reclamantul P.M., în

contradictoriu cu pârâta A.S., având ca obiect anularea deciziei nr. 40907/BF/SN

din 23 noiembrie 2005, emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea

reclamantului de stabilire a domiciliului în România.

Pentru a hotărî astfel

instanța de fond a reținut că, potrivit art. 70 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr.

194/2002, una dintre condițiile cumulativ impuse de lege cetățenilor străini

pentru stabilirea domiciliului în România este aceea de a „nu prezenta pericol

pentru ordinea publică și siguranța națională”.

A mai reținut instanța că,

potrivit afirmațiilor pârâtei, formulate, în scris, prin adresa din 3 februarie

2006, reclamantul s-ar afla sub incidența Legii nr. 51/1991 privind siguranța

națională, împrejurare ce a determinat refuzul autorității pârâte de a respinge

cererea acestuia.

Pe cale de consecință s-a

apreciat că, față de neîndeplinirea cerinței impuse de art. 70 alin. (1) lit. f)

din O.U.G. nr. 194/2002 și în condițiile în care nu există posibilitatea legală

de a verifica afirmațiile făcute de pârâtă în adresa de mai sus, implicând

incidența art. 10 și 11 din Legea nr. 51/1991, dat fiind caracterul lor secret,

măsura luată de A.S. este legală.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs reclamantul P.M., susținând că hotărârea

atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 70 alin. (1) lit.

f) și art. 72 alin. (1) și (2), art. 73 din Legea nr. 482/2004 pentru

modificarea și completarea O.U.G. nr. 194/2002, a dispozițiilor art. 4, art. 5

și art. 11 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională, a dispozițiilor art.

13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât și a

dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 6

și 8 din C.E.D.O.

Recurentul precizează că

instanța de fond, fără a administra probe, și-a însușit concluzia A.S.,

referitoare la pretinsa neîndeplinire a condiției prevăzute de art. 70 alin. (1)

lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, una din condițiile cerute pentru aprobarea

stabilirii domiciliului în România.

S-a reținut astfel că

persoana sa prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională,

considerându-se drept o imposibilitate legală prezentarea adresei S.R.I. din 19

iulie 2005 și a raportului autorității pentru străini din 21 noiembrie 1995;

aprecierea instanței de fond este eronată, deoarece primul act menționat are o

valoare consultativă (reprezintă un punct de vedere), iar cel de-al doilea act,

fiind emis de A.S., nu poate intra sub incidența Legii nr. 51/1991 privind siguranța

națională.

Recurentul consideră că

pentru a se stabili pe cale judecătorească dacă raportul autorității pentru străini

din 21 noiembrie 2005 sau adresa S.R.I. din 19 iulie 2005 reprezintă sau nu o

justificare pentru soluția adoptată de A.S., acestea trebuiau prezentate

instanței de judecată investită cu verificarea legalității măsurii refuzului,

iar interpretarea corectă a art. 11 din Legea nr. 51/1991 ar fi condus instanța

la concluzia că informațiile din domeniul siguranței naționale pot fi

comunicate, din moment ce această comunicare este prevăzută și în cazul altor

autorități.

De asemenea, recurentul invocă

încălcarea dreptului său la apărare, prin nerespectarea art. 4 din Legea nr. 51/1991

privind siguranța națională, potrivit căruia „prevederile art. 3 nu pot fi

interpretate sau folosite în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului la

apărare a unei cauze legitime (..), garantate prin Constituție sau legi”.

În temeiul art. 129 alin. (5)

C. proc. civ., a art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a art. 6 din C.E.D.O.,

precum și a art. 6 și 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, Înalta Curte a solicitat, la termenul din 27 octombrie 2006,

prezentarea de către A.S., a raportului din 21 noiembrie 2005; această

solicitare a fost refuzată de intimata – pârâtă, cu motivarea că nu s-au

comunicat numărul autorizației și numele persoanei autorizate, căreia urmează

a-i fi transmise datele și informațiile secrete de stat, conform art. 28 alin. (1)

din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, coroborate

cu cele ale H.G. nr. 585/2002.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, actele depuse de către recurent și criticile

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat,

pentru următoarele considerente:

Din formularea art. 72 din O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată și completată

prin Legea nr. 482/2004, rezultă că A.S. are prerogativa legală de a decide în

privința aprobării sau respingerii cererii de stabilire a domiciliului în

România, dar această prerogativă nu poate fi utilizată abuziv, fără

justificarea soluției adoptate, cu atât mai mult cu cât decizia luată poate fi

contestată la instanța de judecată.

Autoritatea pârâtă nu a

furnizat instanței nici o motivare legată de modul în care a ajuns la concluzia

că cetățeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională, iar cu ocazia prelungirilor anterioare ale dreptului de ședere

condiția de a nu prezenta pericol sub acest aspect a fost considerată ca fiind

îndeplinită.

Totodată, recurentul a depus

în susținerea contestației sale adresa din 22 martie 2007, din care rezultă că

acesta nu este cunoscut cu antecedente penale și nu a fost înregistrată vreo

sesizare sau plângere în ceea ce-l privește.

Chiar și în ipoteza caracterului

secret al unor înscrisuri (aspect care însă nu s-a dovedit), potrivit celor statuate

de C.E.D.O. în cauza L. împotriva României, pct. 38 „.. orice persoană care

face obiectul unei măsuri bazată pe motive de siguranță națională nu trebuie să

fie lipsită de garanțiile împotriva arbitrarului. Ea trebuie în special să aibă

posibilitatea de a pune să fie controlată măsura litigioasă de un organ

independent și imparțial abilitat să se aplece asupra tuturor problemelor de

fapt și de drept pertinente, pentru a analiza legalitatea măsurii și a

sancționa un eventual abuz al autorităților”.

În raport cu exigențele

accesului la un proces echitabil, astfel cum rezultă inclusiv din

considerentele citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală

și netemeinică, menținând un act administrativ, decizia nr. 40907/B.F./SIV din 23

noiembrie 2005, nemotivat de către emitent.

Față de dispozițiile art. 312

alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, cu modificarea în tot a sentinței

atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

P.M. împotriva sentinței civile nr. 657 din 20 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în

sensul că admite acțiunea reclamantului P.M.

Anulează decizia nr. 40907/BF/SIV

din 23 noiembrie 2005 emisă de pârâta A.S.

Obligă pârâta să-i aprobe

reclamantului stabilirea domiciliului în România.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2007.