ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7387/2008

Asupra recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Reclamantul G.F.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat

la plata sumei de 50.000 dolari SUA, reprezentând daune morale și repararea

pagubei suferite ca urmare a privării sale de libertate, pe o perioadă de 93

zile (12 ianuarie-16 martie 1996), acțiunea fiind întemeiată pe prevederile

art. 504 C. proc. pen..

Motivându-și

acțiunea, reclamantul a arătat că la data de 12 ianuarie 1996 a fost reținut de

organele de cercetare penală pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art.

288 alin. (2) și (3), art. 291 alin. (2), art. 215, art. 292 și art. 240 C.

pen., sub pretextul că suma de 20.000 dolari SUA pe care a solicitat-o ca

ajutor umanitar, pentru tratamentul medical necesar soției sale a fost folosită

pentru achiziționarea a două autoturisme, că la data de 8 aprilie 1996 a fost

eliberat, prin neprelungirea mandatului de arestare, că cercetările penale au

fost tergiversate, iar la 7 decembrie 1999 a fost dispusă scoaterea sa de sub

urmărire penală pentru infracțiunile prevăzute în art. 288, art. 291 și art. 215

C. pen. și neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute în art.

292 și art. 240 din același cod.

Reclamantul a

mai susținut că prin ordonanța din 4 iulie 2003 (dosar nr. 68/P/2000 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul București) s-a dispus încetarea urmăririi

penale pentru infracțiunile prevăzute în art. 215 alin. (1) și (2), art. 288

alin. (1) și art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție al

răspunderii penale, că, în acest mod, i-a fost încălcat dreptul la un proces

echitabil și în termen rezonabil, prevăzut în art. 6 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că organele de

urmărire penală nu au dispus și cu privire la măsurile asigurătorii privind

autoturismele sechestrate.

Prin sentința

nr. 360 din 27 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca

nefondat, prin decizia nr. 16 din 23 ianuarie 2006, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Reclamantul a

atacat cu recurs decizia curții de apel, iar Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a pronunțat decizia nr.

8368 din 20 octombrie 2006, prin care recursul a fost admis, a fost casată

hotărârea atacată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe

de apel.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia nr. 193 din 11 martie

2008, prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței nr. 360 din 27 aprilie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă.

Împotriva

susmenționatei decizii a declarat recurs reclamantul, încadrându-l în

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, reclamantul a

susținut, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

prevederilor art. 504 alin. (3) și (4) C. proc. pen., reținând că nu sunt

îndeplinite condițiile menționate în aceste texte de lege, deși legiuitorul a

inclus printre cauzele ce dau dreptul la repararea pagubei, ordonanțele de scoatere

de sub urmărire penală indiferent de cauza care a determinat o astfel de

măsură, instanța confundând instituția scoaterii de sub urmărire cu încetarea

urmăririi penale; că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în cauză urmărirea penală nefiind finalizată

decât după 7 ani și 6 luni, în mod nejustificat; că prin nefinalizarea

urmăririi penale i-a fost împiedicat și accesul la un tribunal independent și

imparțial, care să se pronunțe printr-o hotărâre judecătorească, prin care ar

fi fost achitat și că a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra celor

două autoturisme sechestrate, drept de proprietate ce i-a fost încălcat, în

sensul prevederilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, organele

de urmărire penală nepronunțându-se cu privire la măsurile asigurătorii.

Recursul este nefondat.

Prin ordonanța din 4 iulie 2003 a

Parchetului de pe lângă Tribunalul București (dosar nr. 68/P/2000) a fost

dispusă încetarea urmăririi penale în privința reclamantului, pentru săvârșirea

infracțiunilor de înșelăciune, fals material și uz de fals, prevăzute de art.

215 alin. (1), (2), art. 288 alin. (1) și art. 291 C. pen., întrucât s-a

împlinit termenul de prescripție specială prevăzut de art. 124, raportat la

art. 122 alin. (1) lit. d) din același cod.

Totodată s-a dispus neînceperea urmăririi

penale pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune, în

privința numitelor G.E. și S.D.L., întrucât a intervenit termenul de

prescripție a răspunderii penale, prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C.

pen.

În conformitate cu prevederile art. 504

alin. (2) și (3) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei persoana care,

în cursul procesului penal a fost privată de libertate în mod nelegal, caracter

nelegal ce trebuie stabilit, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare

a măsurii privative, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin

hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative, prin hotărâre de achitare

sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), or, situația reclamantului nu se

încadrează în vreuna dintre aceste ipoteze, încetarea urmăririi penale în

privința sa intervenind urmare împlinirii termenului de prescripție.

Instanța de apel a făcut o corectă

aplicare și a prevederilor art. 504 alin. (4) C. proc. pen., conform cărora,

are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de

libertate după ce a intervenit prescripția situație, în care, de asemenea,

reclamantul nu s-a aflat.

Prin decizia nr. 417/2004,

pronunțată de Curtea Constituțională a fost respinsă excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Prin decizia atacată cu recurs nu au

fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului

privitoare la dreptul la un proces echitabil, raportat la gradul de

complexitate al cauzei, determinat de faptul că reclamantul a fost cercetat,

împreună cu mai multe persoane vizând săvârșirea mai multor fapte penale,

împotriva unor părți vătămate diferite.

Totodată se mai constată că nu au

fost încălcate nici prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la

Convenție vizând protecția proprietății, referitor la cele două autoturisme

sechestrate, întrucât reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate

asupra acestor bunuri, actele depuse în dosarul de urmărire penală privind alte

persoane (filele 99-101).

Așa fiind, se constată că sunt

neîntemeiate toate criticile formulate de recurent.

În consecință, recursul urmează a fi

respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul G.F. împotriva deciziei nr. 193 din

11 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie

2008.