ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

plângerilor de față;

În baza lucrărilor de la dosar,

constată următoarele:

La data de 8 iulie 2008,

președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România a

sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

Parchetelor Militare, cu privire la faptele săvârșite, în perioada 1963-1989,

de ofițerii și subofițerii Ministerului de Interne (structurile de miliție și

securitate), magistrații militari și civili, activiștii de partid și

colaboratorii securității, medicii psihiatri, fapte care „ au constat în

cercetarea abuzivă a luptătorului anticomunist V.P. în răpirea și torturarea

repetată a acestuia, în utilizarea psihiatriei pentru reprimarea sa, în

supunerea lui la tratamente crude, inumane și degradante", represiunea

sistematică exercitată asupra persoanei vătămate fiind fundamentată exclusiv pe

motive politice, ca urmare a acțiunilor pe care Ie-a întreprins în susținerea

drepturilor și libertăților fundamentale pe care statul comunist le refuza

cetățenilor săi.

În cuprinsul plângerii s-a

precizat că răspunderea penală pentru

faptele

sesizate este imprescriptibilă, în conformitate cu prevederile art. 1

din

Convenția ONU asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor

împotriva umanității adoptată la 26 noiembrie 1968, coroborate cu prevederile

Statutului Tribunalului Militar Internațional de la Nurenberg, „persecuțiile pe

motive politice" fiind incluse în categoria „crimelor împotriva

umanității".

S-a menționat,

totodată, că de la data săvârșirii faptelor și până în

momentul formulării plângerii penale, cursul prescripției a fost

suspendat

conform dispozițiilor art. 128 C. pen., existând o împrejurare

de neînlăturat care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale .

În acest

sens, s-a arătat că în perioada anterioară anului 1990, sesizarea organelor de

urmărire penală ar fi fost de neconceput, iar după decembrie 1989, în absența

unei condamnări oficiale a regimului comunist de către statul român (survenită

la 18 decembrie 2006, prin discursul

din

Parlament al Președintelui României), victimele regimului comunist și

familiile

acestora s-au dovedit reținute în a se adresa justiției pentru a solicita

tragerea la răspundere penală a persoanelor care le-au violat în modul cel mai

grav cele mai elementare drepturi și libertăți cetățenești.

Plângerea a

fost înregistrată la Secția Parchetelor Militare sub nr. 58/P/2008, iar prin

ordonanța din 11 iulie 2008 această secție și-a declinat competența în favoarea

Secției de Urmărire Penală și Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, având în vedere că sesizarea privea deopotrivă

militari, printre care mai mulți generali de securitate și civili - procurori,

medici, activiști de partid și colaboratori ai securității.

Fiind audiat,

petiționarul V.P. a declarat că faptele săvârșite împotriva sa sunt cele

înfățișate în sesizare, fapte care

constau,

în esență, în torturarea și maltratarea sa, cu intenția de a fi ucis,

în

internarea abuzivă în instituții medicale psihiatrice, în arestarea nelegală și

întocmirea, în fals, a unor înscrisuri care să justifice această măsură, comise

în mod repetat, datorită atitudinii sale critice și de opoziție față de regimul

comunist și a dorinței de a-i fi respectate drepturile și libertățile

fundamentale. V.P. a caracterizat aceste fapte ca întrunind elementele

constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor și ale infracțiunilor de

lipsire de libertate în mod ilegal, tortură, abuz în serviciu și infracțiuni de

fals.

Cu privire la

persoanele care au comis aceste fapte, în completarea celor indicate în

sesizarea institutului, V.P. a

depus 5 liste

cuprinzând numele tuturor celor pe care îi consideră autori.

Prin rezoluția

din 29 octombrie 2008, dată în dosarul nr. 924/P/2008 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casației și Justiție, Secția de Urmărire Penală si

Criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 10

lit. g) C. proc. pen. cu referire la art. 121 și urm C. pen., s-a dispus

neînceperea urmăririi penale sub aspectul tentativei la infracțiunea de omor și

al infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, tortură, arestare

nelegală, purtare abuzivă, supunerea la rele

tratamente, abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor și abuz în

serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fals intelectual și uz de fals, prev.

de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., art. 189 C. pen., art. 267

1

C.

pen., art. 266 C. pen., art. 250 C. pen., art. 267 C. pen., art. 246 C. pen.,

art. 247 C. pen., art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., cu privire la faptele

sesizate de V.P.

Pentru

a se dispune această soluție, s-a constatat că răspunderea

penală pentru cea mai gravă infracțiune

dintre cele sesizate, și anume cea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la

art. 174 C. pen., se prescrie într-un termen de 15 ani, care este, de altfel și

cel mai îndelungat îndelungat termen al prescripției.

Acest termen a

început să curgă la data de 23 decembrie 1989, până la acea dată cursul prescripției

fiind suspendat, datorită imposibilității punerii în mișcare a acțiunii penale

pentru astfel de fapte și s-a împlinit în 23 decembrie 2004.

Suspendarea

cursului prescripției nu a operat și după 22 decembrie 1989, așa cum se susține

în sesizarea institutului, întrucât ulterior acestei date nu a mai existat

nicio împrejurare de natură a împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale

pentru fapte de genul celor care fac obiectul acestei sesizări, accesul la

justiție fiind liber.

În perioada decembrie

1989 - decembrie 2004, cursul prescripției nu a fost întrerupt, întrucât

sesizarea s-a făcut la 11 iulie 2008, deci după împlinirea termenului

prescripției.

S-a constatat că

infracțiunile sesizate nu fac parte din categoria

infracțiunilor contra păcii și omenirii, pentru care, conform Codului

penal,

prescripția nu înlătură răspunderea penală.

De asemenea, s-a

apreciat că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile Convenției O.N.U. și

Statutului Tribunalului Militar Internațional de la Nurenberg, privind

imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității, așa cum se susține în

sesizarea institutului, întrucât faptele înfățișate mai sus nu pot fi încadrate

în categoria crimelor împotriva umanității, astfel cum au fost definite de

Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale.

In acest sens, s-a

reținut că elementul esențial al acestei categorii

de crimă internațională constă în comiterea faptelor ca parte a unui

atac

răspândit sau sistematic îndreptat împotriva unei populații civile.

în lipsa

acestui element, oricare din

faptele enumerate în articolul 7 - de exemplu

omuciderea, exterminarea,

supunerea la sclavie, deportarea sau altele -nu sunt decât infracțiuni de drept

comun care intră sub incidența exclusivă a instanțelor naționale.

Cum faptele care

formează obiectul sesizării au fost comise doar împotriva lui V.P., nefăcând

parte dintr-un atac răspândit sau sistematic îndreptat împotriva unei populații

civile, înseamnă că acestea nu pot fi considerate drept crime împotriva

umanități și ca atare infracțiunile care sancționează aceste fapte sunt supuse

prescripției.

Soluția de

neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată prin

rezoluția 11059/6239/11-2/2008 a procurorului șef al Secției de Urmărire

penală și Criminalistică, prin care s-au respins, ca neîntemeiate

plângerile formulate de petiționarii V.P. și Institutul de Investigare a

Crimelor Comunismului în România.

Împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, în termen legal, în conformitate

cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., au formulat plângere

petiționarii V.P. și Institutul de Investigare

a Crimelor Comunismului în România, solicitând desființarea rezoluției

și

tragerea la răspundere penală a

celor vinovați de săvârșirea infracțiunilor

sesizate.

În motivarea

plângerii, petiționarii au arătat, în esență, că în mod greșit s-a apreciat că

răspunderea penală pentru faptele sesizate este prescrisă, întrucât, pe de o

parte, cursul prescripției a fost întrerupt și ulterior datei de 23 decembrie

1989, deoarece victimele regimului comunist nu au avut acces la dosarele

întocmite de fosta securitate, accesul fiind posibil numai după data de 2 iunie

2000, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii Parlamentului

României prin

care s-a adoptat Regulamentul

de organizare și funcționare a Consiliului

Național pentru Studierea

Arhivelor Securității ca Poliție Politică, iar, pe de altă parte, în cauză sunt

aplicabile prevederile Convenției ONU privind imprescriptibilitatea crimelor de

război și a crimelor împotriva umanității.

Analizând plângerile

formulate de petiționari, Înalta Curte constată că aceste sunt nefondate și

urmează a fi respinse, ca atare, pentru considerentele următoare:

Rezoluția din 29

octombrie 2008 dispusă în dosarul nr. 924/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, este

temeinică și legală, întrucât, în mod corect s-a reținut că răspunderea penală

pentru infracțiunile care fac obiectul sesizării petiționarului V.P. este

înlăturată prin împlinirea prescripției, în cauză fiind incidente dispozițiile

art. 10 lit. g) raportat la art. 121 C. proc. pen., care împiedică punerea în

mișcare a acțiunii penale.

Conform

dispozițiilor art. 121 alin. (1) C. pen., prescripția înlătură

răspunderea penală pentru infracțiunea

săvârșită. Potrivit naturii sale juridice, prescripția răspunderii penale este

o cauză de stingere a răspunderii penale și, implicit, o cauză care împiedică

punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale. Ea face să se stingă

dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor și obligația

acestuia de a răspunde penal, iar împlinirea termenului prescripției trebuie

verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme privind fondul

cauzei.

În prezenta cauză,

procurorul a stabilit corect că plângerea a fost formulată după împlinirea

termenului prescripției, întrucât răspunderea penală pentru infracțiunea

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., cea mai gravă

infracțiune dintre cele sesizate de petiționarul V.P., se prescrie într-un

termen de 15 ani, iar acest termen a început să curgă la 23 decembrie 1989 și

s-a împlinit în 23 decembrie 2004.

Înalta Curte

constată că sunt nefondate susținerile petiționarului Institutul de Investigare

a Crimelor Comunismului în România, în sensul că și ulterior datei de 23

decembrie 1989, respectiv până la 2 iunie 2000 cursul prescripției a fost

întrerupt, întrucât împrejurările invocate nu constituie cauze de suspendare a

cursului prescripției, în sensul dispozițiilor art. 128 alin. (1) C. pen.

De asemenea,

în mod corect, în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, s-a apreciat că

nu sunt incidente nici dispozițiile art. 121 alin. (2) C. pen., potrivit cărora

„prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra

păcii și omenirii", deoarece faptele ce formează obiectul plângerii nu

sunt dintre cele incriminate ca infracțiuni contra păcii și omenirii, prevăzute

în art. 356-361 C. pen., nefiind incluse nici în categoria crimelor împotriva

umanității, astfel cum acestea sunt definite prin dispozițiile art. 6 lit. c)

din Statutul

Tribunalului Militar

Internațional de la Nurenberg , având în vedere că nu

este realizată

condiția ca faptele să fie comise împotriva unei populații civile,

infracțiunile pentru care s-a formulat plângere având caracterul unor

infracțiuni de drept comun.

Pentru considerentele

expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, plângerile formulate de

petiționarii V.P. și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în

România împotriva rezoluției din 29 octombrie 2008 dispusă în dosarul nr. 924/P/2008

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică.

În baza

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarii vor fi obligați la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondate, plângerile formulate de petiționarii V.P. și Institutul de

Investigare a Crimelor Comunismului în România împotriva rezoluției din 29

octombrie 2008 dispusă în dosarul nr. 924/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Obligă

petiționarii la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare

către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică,

azi 22 ianuarie 2009.