ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2579/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2579/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursurilor penale de față, constată următoarele

Prin sentința penală nr. 3 din 28 ianuarie 2009, Curtea Militară de Apel a dispus următoarele :

În temeiul dispozițiilor art. 278 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. a admis plângerea formulată de petentul D.C., în nume propriu și pentru mama sa D.F., împotriva Rezoluției din 19 februarie 1999 dată în dosarul nr. 11/P/1998 al Secției Parchetelor Militare, confirmată la 23 februarie 1999, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la D.(D.).M., Z.N. și personalul Serviciului Medical al M.I. (din anul 1948), sub aspectul infracțiunilor de tratamente neomenoase prevăzută de art. 358 C. pen., lipsire de libertate prevăzută de art. 189 C. pen., abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen., cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 C. pen., supunere la rele tratamente prevăzută de art. 267 C. pen., represiune nedreaptă prevăzută de art. 268 C. pen. și omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 C. pen.

A desființat rezoluția atacată și a trimis cauza Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea începerii urmăririi penale pentru motivele, faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate prin mijloacele de probă indicate în considerentele hotărârii.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea cauzei au rămas la stat.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:

La data de 21 martie 1995 a fost înregistrată pe rolul Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General, cu nr. 653, plângerea penală a petentei D.F. împotriva numiților Z.N., fost căpitan magistrat, procuror militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar al Corpului II Armată, D.(D.).M., fost inspector general în cadrul Direcției Generale a Siguranței Statului, a medicului șef și a adjunctului acestuia (nu sunt nominalizați) din cadrul Serviciului medical al M.A.I. (Direcția Poliției de Siguranță) în perioada aprilie - iulie 1948, Penitenciarul de maximă siguranță București (Rahova).

Li se impută primilor faptul că fără a

fi

fost documentată vreo învinuire concretă împotriva soțului său - D.A. - la 21 aprilie 1948 aceștia au dispus arestarea acestuia prin mandatul nr. 3073 din 22 februarie 1948, pentru săvârșirea infracțiunii de „uneltire contra siguranței statului”.

Pe timpul cercetării cei doi au exercitat presiuni fizice și psihice asupra soțului său. După ce acesta s-a îmbolnăvit de malarie, personalul medical care deservea locul de deținere (Arestul Siguranței din București) nu i-a acordat îngrijirea necesară și tratamentul medical care se impunea, astfel ca la data de 09 iulie 1948 - D.A. a decedat. Cauza morții, stabilită de medicul șef, fără autopsierea cadavrului - a fost de infarct miocardic.

Diagnosticul a fost stabilit în această manieră și pentru a se ascunde faptele de rele tratamente aplicate celui arestat.

Li s-au imputat persoanelor respective infracțiunile prev. de art. 358 C. pen.,

art

. 189

alin. (1) și (4)

C. pen., art. 246 C. pen.,

art

. 267 și art. 268 C. pen. (represiune

nedreaptă).

Petenta a arătat că pentru dovedirea aspectelor imputate persoanelor menționate în partea introductivă a plângerii poate

fi

consultat dosarul nr. 105

874,

aflat la Direcția Instanțelor Militare din Ministerul Justiției, atașând totodată unele copii ale actelor apreciate ca necesare din acel dosar.

A solicitat efectuarea de cercetări în vederea identificării tuturor persoanelor împotriva cărora se îndreaptă învinuirile petentei și tragerea acestora la răspundere penală.

A indicat nominal spre a

fi

audiați ca martori foști angajați ai M.A.I. din acea vreme,

astfel:

- U.M. - comisar în Direcția Generală a Siguranței Statului;

- V.A. - gardian în Direcția Generală a Siguranței Statului;

- S.L. - gardian în Direcția Generală a Siguranței Statului;

- B.D., deținut în aceeași celulă (nr. 40) a arestului Siguranței cu soțul său;

- B.O., deținut în aceeași celulă (nr. 40) a arestului Siguranței cu soțul său.

Ulterior petenta a revenit cu mai multe solicitări pentru obținerea ordonanței de scoatere de sub urmărire penală a soțului pentru infracțiunea imputată la data arestării sale sau, eventual, reconstituirea acelei ordonanțe.

La data de 25 martie 1995 i se comunică petentei de către Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General, cu adresa nr. 5243/653/1995 - că „faptele reclamate au intrat sub incidența dispozițiilor legale referitoare la prescripție și amnistie, astfel că nu mai putem da curs activităților de cercetare penală" (fila 5).

Nemulțumită de soluția dată de procuror, petenta a invocat într-o scrisoare din 25 martie 1995 (fila 3) că aceasta încalcă prevederile legale deoarece a fost suspendat cursul prescripției pe durata existenței statului totalitar, împrejurare care trebuie asimilată cu forța majoră.

Petenta a mai arătat că Serviciul Român de Informații i-a permis accesul la dosarul soțului său începând cu data de 28 octombrie 1992.

Secția Parchetelor Militare a comunicat petentului D.C. și mamei sale - D.F. - că la dosarul pus la dispoziție de Serviciul Român de Informație nu există ordonanța de scoatere de sub urmărire penală sau clasare cu referire D.A., deși pe mandatul de deținere nr. 3073/1948 este menționată infracțiunea de „uneltire contra siguranței statului”.

Prin ordonanța Secției Parchetelor Militare din 16 ianuarie 1998, dată în dosarul nr. 7/P/1998, referitoare la D.A., se arată că fapta imputată acestuia nu este dovedită de probele aflate la dosar, fiind arestat în baza unui denunț

anonim, nu se regăsesc probe care să susțină legalitatea

arestării

sale și

nici vreun document de soluționare a cauzei.

S-a conchis că

în

baza art. 249 raportat la art. 11 pct. 1 lit. b)

și art. 10 lit. a) C. proc. pen. - să se dispună scoaterea de sub urmărire penală a lui D.A. pentru infracțiunea de uneltire contra siguranței statului (nu se indică încadrarea juridică a infracțiunii), iar

în

ce privește plângerea petenților să se formeze alt dosar (filele 13-14).Petenții au depus la dosar date privind activitatea numitului D.M. și copii de pe declarațiile date de ultimii doi martori propuși (deținuți în aceeași cameră) - în iulie 1948 - cu referire la împrejurările morții lui D.A.(filele 24, 25), precum și un înscris (manuscris) pe coală cu antetul M.A.I. - Direcția

Poliței de

Siguranță, intitulat „Certificat de Deces”

- .

Documentul este ștampilat, are nr. 175 din 09 iulie 1948, este semnat de medicul șef și confirmă decesul deținutului D.A., în etate de 59 ani, în aceeași zi, la ora 4

30

a.m. (16

30

), în urma unui infarct cardiac - (fila 26).

Pentru elucidarea plângerii formulate de petenți, Secția Parchetelor Militare, cu adresa nr. 11/P din 20 februarie 1998 solicită Serviciului Român de Informații date de stare civilă a celor reclamați și identificarea personalului medical de la locul de deținere (fila 27).

La data de 20 martie 1999, cu nr. 3663, Serviciul Român de Informații a comunicat Secției Parchetelor Militare că datele privind persoanele aflate în atenție se află în dosarele nr. l4904 și 40.007, la U.M.0362 București, dosare care pot fi puse la dispoziția procurorilor militari, la cerere.

La data de 30 aprilie 1998 - U.M.0362 București a trimis Secției Parchetelor Militare dosarul nr. 14904 (vol.1 -10) și nr. 40.007 (vol. 1-14).

Din lucrările acestui ultim dosar rezultă că numitul D.(D.).M., a fost condamnat la 2 ani și 3 luni închisoare prin sentința nr. 16 din 01 februarie 1955 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar (dosar de penitenciar nr. 17/1995) - pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență față de securitatea statului (fila 31).

Cu adresa nr. 367.705 din 03 martie 1999 a I.G.P. - Direcția Evidența Populației se  comunică Secției Parchetelor Militare că numitul D.M. a plecat definitiv în Israel în anul 1984.

Prin rezoluția din 19 februarie 1999, dată în dosarul Secției Parchetelor Militare nr. 11/P/1998, confirmată de procurorul militar șef la data de 23 februarie 1999 (filele 34-36), s-a dispus

neînceperea urmăririi penale cu privire la D.(D.).M., Z.N. și personalul de la Serviciul medical al M.I   (din anul 1948), sub aspectul infracțiunilor de tratamente neomenoase prev. de

art. 358 C. pen. [art. 10 lit. d)], lipsire de libertate prev. de art. 189 C. pen., abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen., cercetare abuzivă prev. de art. 266 C. pen., supunere la rele tratamente prev. de art. 267 C. pen., represiune nedreaptă prev .de art. 268 C. pen. și omor deosebit de grav prev. de art. 176 C. pen. [toate art. 10 lit. g)].

Considerentele rezoluției rețin următoarele:

„D.A. a fost cercetat

în

anul 1948 de Direcția Generală a Siguranței Statului, la 22 februarie fiind arestat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalului Militar - Corpul II Armată, pentru „uneltire contra siguranței statului”. La 9 iulie 1948 a decedat în arestul Direcției Poliției de Siguranță din

Ministerul de Interne.

În legătură cu infracțiunile pentru care se solicită cercetarea celor implicați în anchetarea lui D.A., respectiv fostul ofițer de securitate D.(D.).M. și fostul procuror militar Z.N., precum și a personalului medical de la arest, se constată că s-a

u

împlinit termenul de prescriere a răspunderii (potrivit art. 122 C. pen., de maxim 15 ani), astfel că nu se mai poate

da

curs procesului penal. În sensul acestei concluzii se impune a fi evidențiate și următoarele două chestiuni:

-

Invocarea în plângere a infracțiunii de tratamente neomenoase prev. de art. 358 C. pen., care face parte din categoria denumită contra păcii și omenirii,

or

nu are suport faptic. Acest text ocrotește relațiile sociale care se constituie în legătură cu

asigurarea coexistenței pașnice

între

state

și cu asigurarea dreptului la existență al unei colectivități, vizând în concret persoanele căzute sub puterea adversarului, astfel că situația de fapt dată (arestarea, cercetarea și moartea în arest a lui D.A.) nu poate fi încadrată ca o

infracțiune contra păcii și omenirii. În consecință, dispoziția de

imprescribilitate prevăzută de art. 121 C. pen. (pentru această categorie de fapte penale) nu este aplicabilă în speță.

-

Solicitarea din plângere de a fi aplicate în cauză dispozițiile art. 128 C. pen., referitoare la suspendarea cursului prescripției, nu este întemeiată, neexistând o prevedere legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat care să fi împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale față de cei

reclamați.

Din examinarea dosarului fond penal nr. 40.007 aflat în arhiva S.R.I. rezultă că în 1952 fostul ofițer de securitate D.(D.).M. a fost

se

arestat, iar în 1955 a fost condamnat pentru neglijență față de securitatea

statului (alte fapte decât cele reclamate în prezenta cauză), astfel că nu se poate susține că după aceste momente el ar fi fost protejat de regimul politic, fiind

deci exclusă și ideea suspendării cursului prescripției.

Din datele furnizate de S.R.I., nu a rezultat nici un element care să fi determinat întreruperea cursului prescripției cu privire la celelalte persoane reclamate.

Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere D.C., în calitate de fiu și moștenitor al tatălui său - D.A. - și al mamei

sale - D.F. - decedată ulterior după introducerea sesizării

nr. 5243 din 28 februarie 1995 pe rolul Secției Parchetelor Militare.

A atașat copii de pe unele acte și comunicări ale Secției Parchetelor Militare.

Prin sentința nr. 294 din 17 decembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, dată în dosarul nr. 4259/2004, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului la Curtea Militară de Apel, competentă să judece cauza.

Hotărârea Înaltei Curți reține considerentele rezoluției atașate și împrejurarea că aceasta a fost confirmată de procurorul ierarhic superior, în

condițiile prev. de art

. 278 C. proc. pen.

Totodată s-a arătat că potrivit art. 28

2

C. proc. pen. - competența să judece cauza aparține Curții Militare de Apel.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul D.C., care a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 94 din 11 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Complet de 9 judecători (dosar nr. 26/2005), fiind incidente dispozițiile art. 42 alin. (4) C. proc. pen.

Fiind sesizată prin sentința nr. 294 din 17 decembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu judecarea cauzei, Curtea Militară de Apel a pronunțat sentința nr. 9 din 17 august 2005, prin care a fost respinsă, ca nefondată plângerea petentului și a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

Considerentele sentinței rețin că în mod corect organul de urmărire penală a statuat că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale, nefiind incidente dispozițiile art. 128 C. pen. privind suspendarea prescripției răspunderii penale.

Soluționând recursul declarat de petent împotriva acestei sentințe, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a pronunțat decizia nr. 4515 din 13 iulie

2006

(dosarul nr. 21566/1/ 2005) - prin care a casat sentința atacată și a trimis cauza Curții Militare de Apel pentru soluționarea plângerii petentului.

S-a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei fapte cu care fusese sesizată prin plângerea petentului, nu a motivat în acest sens sentința și nu a făcut o corectă aplicare a legii.

Rejudecând cauza, Curtea Militară de Apel a pronunțat sentința nr. 8 din 17 octombrie 2006, prin care a respins ca nefondată plângerea formulată de petent împotriva rezoluției nr. 11/P din l9 februarie 1999 a Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General.

Sunt reluate motivele care au stat la baza adoptării rezoluției de către procuror, rezoluție confirmată de procurorul ierarhic superior.

Cu referire la infracțiunea de tratamente neomenoase prev. de art. 358 C. pen., sentința reține că aceasta face parte din categoria „infracțiunilor contra păcii și omenirii”, nu are suport faptic căci vizează persoanele căzute în puterea adversarului pe timpul conflictelor militare.

„Nici referirea la aplicarea dispozițiilor art. 128 C. pen. privind suspendarea cursului prescripției nu este întemeiată deoarece nu există o prevedere legală sau o împrejurare de prevăzut ori de neînlăturat care să fi împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale”.

Și această sentință a fost atacată cu recurs de către petent, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia

nr. 5186 din 01 octombrie 2007 (dosar nr. 5434/1/2006) prin care a fost admis recursul, a fost casată sentința atacată

și

s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, decizia reține că prima instanță a omis să se pronunțe asupra argumentelor petentului bazate pe documentația depusă la dosar (filele 222-226; 261-263; 344-348) cu privire la greșita reținere

în

cauză a prescripției

răspunderii penale, astfel:

„Or, instanța a omis să analizeze aceste argumente și documente și să se pronunțe dacă împrejurările invocate de petiționar reprezintă o împrejurare de

neînlăturat care, potrivit art. 128 C. pen. a suspendat cursul prescripției

răspunderii penale, așa cum a reținut Parchetul de pe lângă Curtea Militară

Apel în dosarul nr. 15/P/1999, o altă cauză în care s-a ivit aceeași problemă de drept (filele 225-226).

Evident că, numai după examinarea argumentelor petiționarului și a

documentației prezentate de acesta, instanța va putea să decidă dacă soluția de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror este temeinică ori se impune desființarea acesteia și trimiterea cauzei la Parchet în vederea începerii

urmăririi

penale, conform art

. 278

1

alin. (8)

lit. b)

C. proc. pen.

În raport de rezultatul acestei verificări, instanța va trebui să se pronunțe și referitor la faptele medicilor și comandantului arestului penitenciarului, care ar fi cauzat decesul lui D.A., prin refuzul de a-i acorda

tratament medical, fapte privitor la care instanța nu s-a pronunțat, deși a fost

sesizată prin plângerea petiționarului”.

Prin sentința nr. 2 din 04 iunie 2008 a Curții Militare de Apel, rejudecându-se cauza, a fost admisă plângerea petentului, a fost desființată rezoluția nr. 11/P/l998 a Secției Parchetelor Militare, iar dosarul a fost trimis procurorului din cadrul Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul infracțiunilor și cu privire la persoanele acolo menționate.

Această ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs de către procuror, recurs soluționat prin decizia nr. 2911 din 22 septembrie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, (dosarul nr. 1/81/2008) a admis recursul, a casat sentința nr. 2/2008 a Curții Militare de Apel și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță spre rejudecare.

S-a arătat că la data emiterii rezoluției criticate de petent, Secția Parchetelor Militare, era competentă potrivit art. 209 C. proc. pen., să soluționeze plângerea, în raport de faptele imputate și de calitatea uneia dintre persoanele indicate în plângere ca având calitate de procuror militar. S-a menționat că alin. (6) al art

. 209

C. proc. pen. a fost abrogat ulterior, prin intrarea în vigoare a Legii nr.

356/2006.

Sentința primei instanțe a fost criticată și pentru împrejurarea că deși sunt

incidente dispozițiile art.278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., hotărârea nu a indicat faptele și împrejurările ce urmează a

fi

constatate și prin ce anume mijloace de probă.

În rejudecare, plângerea petenților a fost examinată în întregul său, cu privire la toate infracțiunile imputate, conform ipotezelor prevăzute de art. 278

1

alin. (8) lit. a) - c) C. proc. pen., reținându-se de către Curtea Militară de Apel că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea cea mai gravă (omor calificat sau deosebit de grav) - imputată persoanelor împotriva cărora se îndreaptă sesizarea petenților este, în conformitate cu dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., de 15 ani, socotit de la data săvârșirii infracțiunilor.

Însă, potrivit art. 128 alin. (1) și (3) C. pen., „cursul termenului prescripției prevăzută în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal”.

Raportând această dispoziție legală la situația concretă a cauzei s-a constatat că față de toate persoanele împotriva cărora este îndreptată sesizarea

petenților, a fost suspendat cursul prescripției.

Astfel, a fost luată în considerare calitatea specială a persoanelor respective (procuror militar, comandant al penitenciarului, medicul șef al locului

de deținere și (sau) adjunctul acestuia), toți având și statutul de ofițeri activi ultimii în cadrul Direcției Generale a Siguranței Statului din M.A.I

Unele dispoziții procedurale privind urmărirea penală pentru militari prevăzute în art. 226 alin. (3) C. proc. pen., dispoziții abrogate prin Legea nr. 104/1992, publicată în M.Of. nr. 244 din 01 octombrie 1992, îngrădeau posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale pentru ipoteze identice cu cele în care s-au aflat persoanele menționate de petent, astfel:

„Punerea în mișcare a acțiunii penale sau luarea măsurii arestării preventive pentru infracțiunile săvârșite de militari în exercițiul atribuțiilor de

serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără avizul prealabil al comandantului anume desemnat, după caz, de către ministrul forțelor armate

sau de către ministrul afacerilor de interne. Avizul negativ al comandantului trebuie motivat și se înaintează de către organul de cercetare penală, împreună, cu dosarul cauzei, procurorului militar care exercită supravegherea cercetării penale. Dacă acesta nu este de acord cu avizul comandantului, dosarul cauzei,

s

e înaintează organului de procuratură ierarhic superior. Când nici organul de procuratură ierarhic superior nu este de acord cu avizul comandantului procurorul general după ce ia avizul, după caz, al ministrului forțelor armate

sau al ministrului afacerilor de interne, dispune asupra punerii în mișcare a acțiunii penale sau asupra arestării preventive ".

Analiza textului citat conduce la concluzia că avizul ministrului de resort

era obligatoriu, chiar și pentru procurorul general, care avea posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale „după ce ia avizul ministrului...”.

Această dispoziție legală se înscrie între cele apte să determine suspendarea cursului prescripției răspunderii penale.

Pentru identitate de rațiune practica judiciară a reținut că aplicarea dispozițiilor prevăzute în art. 5 alin. (2)

C. pen., care prevăd condiția punerii în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile arătate în acel articol numai cu autorizarea procurorului general, constituie temei pentru suspendarea prescripției răspunderii penale (sentința penală pronunțată de Tribunalul Suprem în dosarul nr. 3475/1973 - publicată în R.R.D. nr. 4/1995, pag.151).

Pe lângă această dispoziție legală, care a fost de natură să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoanele respective, cât timp au avut calitatea de cadre active ale M.A.I. - D.G.S.S. sau procuror militar - tragerea lor la răspundere nu era posibilă datorită poziției și funcțiilor acestora în statul totalitar, condus de partidul unic, al căror exponenți fideli au fost, cu atât mai mult cu cât o Hotărâre a Comitetului Politic Executiv a fostului P.C.R. din 1968 a decis asupra netragerii la răspundere a foștilor torționari din închisorile comuniste în același sens s-a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție, Secțiile reunite, prin decizia nr. 26 din 19 iunie 1995 dată în dosarul nr. 57/1997.

Curtea a apreciat că suspendarea cursului prescripției a avut loc până

la

abrogarea dispozițiilor art. 226 alin. (3) C. proc. pen. prin Legea nr. 104/1992, și ridicarea efectivă a restricției accesului la dosarele cauzei aflate în gestiunea Serviciului Român de Informații (C.N.S.A.S.) potrivit conținutului adreselor din 26 august 1992 a Direcției Instanțelor Militare și din 18 septembrie 1992 a Serviciului Român de Informații, conform cărora cererea de acces a petentei

D.F.

poate fi

rezolvată

după 40

ani, conform

Legii nr. 14 din 24 februarie 1992, - care constituie o împrejurare de neînlăturat, în sensul art. 128 C. pen., prin îngrădirea explicită a accesului la actele trebuincioase.

În orice caz, indiferent ce termen limită va fi avut în vedere, după intrarea cauzei pe rolul Curții Militare de Apel, în anul 2005, și soluționarea acesteia prin sentința nr. 9 din 17 august 2005 (dosar nr. 73/2005), procedura de judecată reglementată de art. 278 C. proc. pen. - prevede citarea persoanelor față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, act care, potrivit art. 123 C. pen., a întrerupt cursul prescripției care ar fi început să curgă la 01 octombrie 2007, termen calculat conform art. 122 alin. (1) lit. a) C. pen., prin adăugarea valorii de 15 (ani) la data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 104/1992.

Curtea a

observat

totodată, ca în cauză nu

pot

fi invocate

dispozițiile

art.124 C. pen. referitoare la prescripția specială prin includerea în calculul de prescripție și a perioadei în care procesul penal a fost suspendat.

În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 564 din 25 octombrie 2005, iar până în prezent dispozițiile legale examinate de instanța de contencios constituțional au rămas neschimbate.

Această situație nu-i poate fi imputată petentului care, în mod constant, a invocat incidența suspendării cursului prescripției. Curtea nu

a

primit nici opinia

conform căreia numitul D.(D.).M.

n

-ar

fi

beneficiat de

imunitate câtă vreme a fost condamnat în aceeași epocă. Aceasta deoarece, în logica lucrurilor, din lecturarea motivelor condamnării sale, rezultă că i s-a imputat o anumită neglijență față

de

securitatea statului, faptă fără legătură cu prezenta cauză. Este

o dovadă în plus a

modului de acțiune a organelor statului totalitar care, în împrejurările date,

s-a

îndreptat chiar și împotriva unui agent oficial al său - pentru a sancționa o asemenea neglijență - faptă pentru care nu putea avea „imunitate”.

În consecință, Curtea a constatat, pentru motivele expuse mai sus, că prescripția răspunderii penale în cauză a fost suspendată de la momentul săvârșirii faptelor imputate (aprilie - iulie 1948) și până la 01 octombrie 1992 (data

abrogării

disp. art. 226 alin. (3) C. proc. pen.

);

după această dată a început să curgă termenul de prescripție de 15 ani, care a fost întrerupt prin dispoziția de citare persoanelor împotriva cărora se îndreaptă plângerea petenților de către Curtea Militară de Apel, conform dispozițiilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., în dosarul nr. 73/F/2005. Procedura de citare a persoanelor față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, prin rezoluția atacată de petenți are aici semnificația actului care trebuie comunicat, conform dispozițiilor art. 123 alin. (1) C. pen.

Activitatea stăruitoare a petenților de tragere la răspundere penală a făptuitorilor, demarată încă din 28 februarie 1995 - nu le poate

fi

imputată acestora ca fiind efectuată cu tardivitate, câtă vreme doar organul judiciar competent putea emite un act procedural care să producă efectele menționate la art. 123 alin. (1) C. pen., privind întreruperea prescripției răspunderii penale.

Durata de timp scursă de la data faptelor imputate de petenți și până în prezent, dificultatea identificării făptuitorilor și a instrumentării cauzei - impune ca în cauză să se efectueze cercetări cu privire la faptele sesizate, după începerea urmăririi penale

„in rem”.

Pentru motivele expuse Curtea Militară de Apel a trimis cauza Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea începerii urmăririi penale „in rem” și a efectuării de cercetări sub aspectul infracțiunilor reclamate, prilej cu care vor fi elucidate faptele și împrejurările arestării numitului D.A., condițiile de deținere și anchetă a acestuia și împrejurările producerii decesului.

De asemenea, prima instanță a dispus organului de urmărire penală să administreze probele care vor fi apreciate ca fiind concludente, prin examinarea celor două dosare aflate în arhiva CNSAS, identificarea tuturor înscrisurilor utile soluționării cauzei și audierea martorilor propuși de petenți, în măsura în care acest lucru mai este posibil.

De asemenea, pentru elucidarea cauzei morții numitului D.A. se va aprecia asupra efectuării unei expertize medico-legale care să confirme sau să infirme cauza medicală a morții, legătura de cauzalitate dintre starea anterioară de sănătate și deces, precum și confirmarea sau infirmarea posibilității stabilirii cauzei morții, în aceeași zi, fără autopsierea cadavrului.

De asemenea, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele organul de urmărire penală va putea administra orice probă.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel și petentul D.C.

Parchetul a criticat hotărârea pronunțată în cauză pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de nelegalitate și netemeinicie:

De asemenea, parchetul a invocat împrejurarea că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 128 C. pen. având în vedere că există dovada că intimatul D.(D.).M. nu a făcut parte din nomenclatura comunistă, fiind chiar condamnat în perioada regimului comunist.

Astfel, doi dintre făptuitori sunt cunoscuți : D.(D.).M. și Z.N., iar în raport de maximul special al pedepselor prev. de art. 246 C. pen., art. 266 C. pen., art. 267 C. pen., art. 268 C. pen., de la data la care prima instanță a susținut că dispozițiile art. 128 alin. (1) C. pen. au încetat să-și producă efectele, precum și de conținutul dispozițiilor art. 124 C. pen. cu referire la art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., în privința faptelor menționate s-a împlinit termenul prescripției speciale a răspunderii penale.

În consecință se susține că dispoziția instanței de a se începe urmărirea penală și cu privire la faptele care intră sub incidența art. 119 C. pen. și art. 124 C. pen. cu referire la art. 122 C. pen. nu se justifică.

Petentul D.C. a criticat hotărârea pronunțată în cauză sub aspectul dispunerii începerii urmăririi penale față de făptuitori și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tratamente neomenoase prevăzute de art. 358 C. pen.

Petentul a mai susținut că instanța fondului nu s-a pronunțat asupra tuturor înscrisurilor depuse de acesta în susținerea plângerii sale.

Examinând hotărârea pronunțată în cauză sub aspectele invocate de parchet și petent, cât și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică.

Astfel, cu privire la motivele de recurs invocate :

Potrivit art. 358 C. pen. infracțiunea de tratamente neomenoase se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 20 ani, însă potrivit art. 121 alin. (2) C. pen., în cazul acestei infracțiuni, prescripția nu înlătură răspunderea penală.

Infracțiunea de lipsire de libertate prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. (referitoare la situația când victima este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi este pusă în pericol) se sancționează cu închisoarea de la 7 ani la 15 ani, iar termenul de prescripție a răspunderii penale este, în conformitate cu dispozițiile art.122 lit. b) C. pen. de 10 ani.

Infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. și art. 266 C. pen. sunt sancționate cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani închisoare, termenul de prescripție a răspunderii penale fiind, potrivit art. 122 lit. d) C. pen. de 5 ani, socotit de la data săvârșirii infracțiunii .

Infracțiunea prevăzută de art. 267 C. pen. se sancționează cu închisoare de la 1 la 5 ani, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 122 lit. d) C. pen.

Infracțiunea prevăzută de art. 268 C. pen. se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar potrivit art. 122 lit. c) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani.

Potrivit art. 176 lit. a) C. pen. autorul infracțiunii de omor deosebit de grav se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 ani.

Termenul de prescripție a răspunderii penale pentru această infracțiune este, în conformitate cu dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., de 15 ani, socotit de la data săvârșirii infracțiunii.

Potrivit art. 128 alin. (1) C. pen. „cursul termenului prescripției prevăzute în art. 122 C. pen. este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal”.

Suspendarea este provocată de o dispoziție legală atunci când punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuare procesului penal nu poate avea loc decât în condițiile prevăzute în acea dispoziție, incidența legii penale nefiind posibilă fără îndeplinirea acelor condiții.

Suspendarea este provocată de o împrejurare de neprevăzut (de ex. cazul fortuit) sau de neînlăturat (de ex. forța majoră) atunci când se ivește o astfel de situație.

Corect a reținut prima instanță că în cauză cursul prescripției a fost suspendat, fiind aplicabile dispozițiile art. 128 C. pen. (excepție făcând, desigur, infracțiunea prevăzută de art. 358 C. pen., după cum se va menționa în continuare), având ca efect oprirea curgerii termenului de prescripție.

O dispoziție legală care a avut drept consecință suspendarea cursului prescripției a constituit-o art. 226 alin. (3) C. pen. (dispoziție abrogată prin Legea nr. 104/1992), care prevedeau că „punerea în mișcare a acțiunii penale ... pentru infracțiunile săvârșite de militari în exercițiul atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără avizul prealabil al comandantului anume desemnat, după caz, de către ministrul apărării naționale sau de către ministrul de interne”.

Rezultă că aceste dispoziții legale privind urmărirea penală pentru militari „au îngrădit” posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale față de persoanele față de care s-a formulat plângere în cauza de față care au avut calitatea de procuror militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar al Corpului II Armată – Z.N. – sau calitatea de ofițeri activi ai Ministerului Afacerilor Interne – Direcția Generală a Siguranței Statului – D.(D.).M., medicul șef și adjunctul acestuia).

Pe lângă această dispoziție legală, care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoanele reclamate, cât timp au avut calitatea de cadre active ale MAI – DGSS sau procuror militar, corect s-a concluzionat că tragerea lor la răspundere penale nu a fost posibilă, în perioada existenței statului totalitar comunist, și datorită poziției și funcțiilor deținute, iar o dovadă a acestui fapt o constituie și poziția adoptată de statul român, la propunerea primului ministru (I.G.M.), în urma unei anchete efectuate de o comise P.C.R. în 1968, de a nu se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a celor vinovați de stabilirea unui regim penitenciar de exterminare (I.G.M. declarând că „soluția cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre prescripție din punct de vedere juridic, dar să nu luăm o hotărâre, să spunem să nu fie trimis în judecată și împotriva omului să se ia hotărâri politice. Mai sunt câteva luni până la prescripție”).

Intervenția politicului în cursul firesc al justiției a constituit o cauză de neînlăturat care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale și față de persoanele împotriva cărora s-a formulat plângere penală în prezenta cauză.

Susținerea parchetului referitoare la faptul că, de asemenea, art. 128 C. pen. nu ar fi aplicabil în cauză față de intimatul D.(D.).M. care nu a făcut parte din nomenclatură, fiind condamnat chiar în perioada regimului comunist, nu este nici aceasta fondată.

Din actele depuse de către petent la dosar rezultă mai presus de orice îndoială, că intimatul D.(D.).M. a făcut parte din nomenclatura comunistă, ceea ce a avut drept consecință și împiedicarea tragerii sale la răspundere penală în perioada funcționării statului totalitar (după cum s-a menționat anterior, prin intervenția directă a politicului în cursul justiției).

Astfel, intimatul, în anul 1945, a fost angajat la Ministerul de Interne, după care a trecut la Serviciul Special de Informații, fiind „protejatul agentului sovietic V.D. (I.V.), care era unul din șefii Serviciului Secret al Partidului Comunist (căsătorit cu R.V., șefa Cancelarie C.C. al P.C.R.).

Ca urmare a influenței lui D., D.B. a fost numit în funcția de inspector al Siguranței, când și-a schimbat numele în D.

După crearea Securității, în anul 1948 a devenit colonel și până în 1952 a fost șeful Direcției a III-a (Cercetări Penale) și șeful de cabinet al ministrului de interne, T.G.

Drept recompensă pentru „meritele” sale în 1951 a fost avansat la gradul de general.

Paralel, intimatul a activat și în Brigada Mobilă de pe lângă Direcția Generală a Poliției, care se ocupa cu deportarea sașilor și șvabilor în U.R.S.S., reprimarea grupurilor antisovietice, trierea repatriaților, poziție în care, împreună cu generalul A.N., a deportat zeci de mii de persoane în colonii de muncă forțată.

De asemenea, în paralel cu activitatea din cadrul Securității, D.M. a deținut și funcția de membru al Direcției Organizatorice a C.C. al P.R.M., între 1949-1952.

Într-adevăr, în anul 1952 intimatul a fost arestat, iar prin decizia nr.16 din 1 februarie 1955 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar a fost condamnat la 2 ani și 3 luni închisoare corecțională pentru infracțiunea de neglijență față de securitatea statului prevăzută de art. 157 alin. (2) C. pen.

În opinia Înaltei Curți, această condamnare a intimatului (care a avut loc pe fondul anihilării grupului P.-L.-G., în vederea schimbării raportului de față la nivelul conducerii P.C.R.) nu înlătură efectele suspendării cursului prescripției răspunderii penale în condițiile în care acesta nu a fost tras la răspundere penală pentru faptele sale de „torționar” ci pentru că a „înșelat” încrederea partidului comunist.

În consecință, Curtea constată că prescripția răspunderii penale a fost suspendată de la momentul săvârșirii faptelor imputate (aprilie – iulie 1948) și până la data de 1 octombrie 1992 [data abrogării dispozițiilor art. 226 alin. (3) C. proc. pen.], dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile reclamate, termen care pentru infracțiunea prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen. a fost întrerupt în condițiile art. 123 C. pen., după intrarea cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. pe rolul Curții Militare de Apel în anul 2005.

Înalta Curte constată că pentru infracțiunea prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen. nu s-a împlinit termenul prescripției speciale a răspunderii penale prevăzut de art. 124 C. pen., având în vedere că la data săvârșirii faptei imputate, aceasta se sancționa cu pedeapsa cu moartea, fiind aplicabile dispozițiile art. 122 lit. a) C. pen. cu referire la art. 124 C. pen. (textul actual care prevede pentru acest gen de infracțiune detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 ani închisoare, constituie legea penală mai favorabilă).

Înalta Curte constată că aceasta este corectă, chiar în condițiile în care, în cauză, rezultă suficiente date cu privire la doi dintre autorii infracțiunilor (D.(D.).M. și Z.N.).

În raport de împrejurarea că din conținutul actului de sesizare (plângerea petentului) nu rezultă date suficiente și cu privire la identitatea celorlalți făptuitori, existând date numai cu privire la săvârșirea de infracțiuni dispoziția instanței fondului de a se dispune începerea urmăririi penale „in rem” este corectă, în raport cu multitudinea faptelor reclamate și a presupușilor autori ai acestor fapte (în parte, rămași neidentificați până în prezent).

Potrivit art. 119 C. pen. amnistia este un act de clemență al autorității legiuitoare prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie.

În teoria dreptului penal se face distincție între amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă (amnistia proprie) și amnistia intervenită după condamnarea definitivă (amnistie improprie).

Amnistia proprie atrage înlăturarea răspunderii penale a infractorului, ceea ce înseamnă că în cazul în care procesul penal nu a fost pornit, ca efect al amnistiei procesul nu va mai fi pornit, iar în cazul în care fusese pornit va înceta urmărirea penală sau, respectiv, procesul penal, în orice stadiu s-ar afla, acționând, pe planul procesual penal, ca o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale [art. 10 lit. g) C. proc. pen.].

Amnistia improprie are ca efect, pe lângă înlăturarea răspunderii penale și a urmărilor acesteia, și înlăturarea executării pedepsei pronunțate, precum și a celorlalte consecințe ale condamnării.

Parchetul, prin motivele de recurs, a invocat că de la data săvârșirii faptelor și până în prezent au intervenit mai multe acte de amnistie, cel mai reprezentativ constituindu-l Decretul nr. 11/1998.

Înalta Curte constată că acest decret nu este aplicabil în cauză având în vedere că în acest act normativ legiuitorul a prevăzut o amnistie improprie (intervenită după condamnarea definitivă a infractorului), iar în speță, doar s-a început urmărirea penală și nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare a făptuitorilor.

Astfel, în art.1 al acestui decret se prevede că „se amnistiază toate infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani închisoare”.

Având în vedere „imperfecțiunile” legislative ale decretului, în vederea aplicării unitare a acestuia, s-a constituit un colectiv central format din reprezentanți ai Ministerului Justiției, Ministerului de Interne, Procuraturii Generale și Tribunalului Suprem, care a prevăzut în actul întocmit cu acest prilej la pct. 2 lit. g) că „în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani închisoare, urmărirea sau, după caz, judecata va continua, iar dacă instanța pronunță o pedeapsă de până la 10 ani închisoare, va constata că infracțiunea este amnistiată potrivit art. 1 din decret și va dispune încetarea procesului”.

Ori în cauză, cel puțin pentru infracțiunile prevăzute de art. 176 lit. a) C. pen. și art. 358 C. pen., procesul penal trebuie să continue, în raport de dispozițiile art. 11/1988, urmând ca în cazul în care făptuitorii vor fi găsiți vinovați și condamnați să se facă aplicarea acestui act normativ.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 255/1987 care a prevăzut că pentru faptele săvârșite până la 25 octombrie 1987 se amnistiază infracțiunea pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani sau amendă, însă organul de urmărire penală urmează să se pronunțe cu privire la aceasta având în vedere dispozițiile de începere a urmăririi penale.

Parchetul a constatat corect, că în considerentele sentinței prima instanță a apreciat că infracțiunea prevăzută de art. 358 C. pen., nu poate fi luată în considerare deoarece situația premisă avută în vedere de legiuitor este ca fapta să fi fost săvârșită în timp de război, ipoteză care nu se confirmă pentru etapa examinată (aprilie – iulie 1948) pentru ca apoi în dispozitiv să dispună începerea urmăririi penale și în raport cu această infracțiune.

Petentul în recursul formulat a criticat hotărârea sub aspectul acestei motivări, pe care o consideră greșită.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, există o contradicție între dispozitiv și considerente, însă apreciază că dispoziția din dispozitiv (care de altfel se pune în executare) este corectă.

În opinia Înaltei Curți, la prima vedere, pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 358 alin. (1) C. pen., ar exista o situație premisă, respectiv ca fapta de tratamente neomenoase să se fi săvârșit în timp de război.

Într-adevăr, perioada în care se reține că au fost comise faptele, se situează după încheierea celui de al doilea război mondial, respectiv aprilie-iulie 1948.

Din interpretarea art. 358 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 358 alin. (4) C. pen., Înalta Curte constată că acest text de lege nu se aplică exclusiv faptelor săvârșite în timp de război, care de altfel constituie o formă agravată, motiv pentru care dispozitivul sentinței este corect.

Făcând parte dintre infracțiunile contra păcii și omenirii, tratamentele neomenoase prevăzute de art. 358 C. pen. constă în supunerea la tratamente neomenoase răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sau al Crucii Roșii ori al organizațiilor asimilate acesteia, a naufragiaților, a prizonierilor de război și în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului ori supunerea acestora la experiențe medicale sau științifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 ani și interzicerea unor drepturi [alin. (1)].

În alin. (3) al acestui articol se prevede că torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți în alin. (1) se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi.

În fine, după cum s-a menționat, alin. (4) prevede că dacă faptele prevăzute în prezentul articol sunt săvârșite în timp de război pedeapsa este detențiunea pe viață.

Potrivit art. 121 C. pen. răspunderea penală pentru astfel de infracțiuni este imprescriptibilă.

În cauza Irlande c/Royaume-Uni, din anul 1978, Curtea Europeană a definit prima dată „tratamentele inumane” ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice. Aceste acte au a fi săvârșite cu intenția de a cauza suferințe intense victimei. De asemenea, ca și în materie de tortură, suferința trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să fie provocată de agenți ai statului sau prin tolerarea ei din partea autorităților statale, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârșite asupra victimei chiar și de către particulari. În această din urmă situație, autoritățile statale se fac vinovate de a fi permis săvârșirea unor asemenea acte sau, dacă ele s-au produs, eventual de neîndeplinirea obligației de a urmări și pedepsi pe autorii lor.

Pornind de la definiția dată de Curtea Europeană a „tratamentelor inumane” Înalta Curte reține că în cauză, față de momentul istoric, anul 1948 în care se susține că a fost săvârșită fapta prevăzută de art. 358 C. pen., situația de conflict, ca situație premisă, există între autoritățile statale comuniste care nu numai că au tolerat dar au permis unor „agenți ai statului” să acționeze ca adevărați torționari și victimelor acestui regim de suprimare fizică și psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor și sub aspectul săvârșirii acestei infracțiuni.

Elementul material al infracțiunii de tratamente neomenoase în varianta care privește prezenta speță, constă în acțiunea de supunere a răniților sau bolnavilor la tratamente neomenoase, respectiv greu de suportat fizic și umilitoare din punct de vedere moral.

În aceste condiții, corect a dispus prima instanță trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale și în raport cu această infracțiune, în condițiile în care petentul susține că intimații Z.N. și D.(D.).M. au dispus arestarea numitului D.A. la data de 21 aprilie 1948 sub învinuirea de „uneltire contra siguranței statului”, doar în baza unui denunț anonim, fără a exista nici măcar indicii cu privire la această învinuire.

Cu prilejul efectuării actelor specifice urmăririi penale vor fi elucidate atât faptele și împrejurările arestării numitului D.A., condițiile de deținere și anchetă a acestuia, precum și împrejurările decesului său, sens în care vor fi administrate probele enumerate de prima instanță, precum și orice alte probe necesare justei soluționări a cauzei și a lămuririi cauzei sub toate aspectele.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, relevant este în raport de dispoziția de începere a urmăririi penale și cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 358 C. pen. și împrejurarea că folosirea forței fizice asupra unei persoane privată de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere demnității umane și poate constitui, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

În consecință, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate recursurile declarate de parchet și petent.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel și de petiționarul D.C. împotriva sentinței penale nr. 3 din 28 ianuarie 2009 a Curții Militare de Apel.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 10 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7 iulie 2009.