ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 718/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 718/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată
următoarele:
Tribunalul București, secția comercială, a fost investit cu soluționarea
cererii reconvenționale formulată de A.V.A.S. împotriva SC R.I. SA urmare
disjungerii dispusă la data de 12 ianuarie 2004 în dosarul nr. 17704/2003 în
care reclamanta SC R.I. SA a chemat-o în judecată în acțiunea principală pe
pârâta A.P.A.P.S. (devenită A.V.A.S.) solicitându-i instanței să constate
desființarea de drept a contractului de vânzare - cumpărare din 15 martie 2000.
În cererea reconvențională, precizată, A.V.A.S.
a solicitat daune interese în temeiul art. 21 din O.G. nr. 25/2002 constând în
dobândă și penalități de întârziere aferente ratelor 3, 4, 5 și 6 și daune cuvenite
ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contractul de vânzare - cumpărare
de acțiuni mai sus numit.
După administrarea probelor, potrivit calculelor
și constatării expertizei în raport de acțiunea precizată prin care s-a
solicitat și aplicarea art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 precum și după
conexarea dosarului nr. 6571/2004 al Tribunalului Bacău la cauza privind
soluționarea cererii reconvenționale formulată de A.V.A.S. București,
Tribunalul București a pronunțat sentința nr. 894 din 10 martie 2006 prin care
a obligat-o pe pârâta din cererea reconvențională SC R.I. SA la plata sumei de
9.613.644.568 lei reprezentând dobândă aferentă ratelor 4, 5 și 6 și penalități
aferente ratelor 3, 4, 5 și 6 cu cheltuieli de judecată în sumă de 70.000.000 rol.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut
pe de o parte, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 21 din O.G. nr. 25/2002,
iar pe de altă parte, a clauzelor contractului privind plata ratelor cât și a
sancțiunii asumată de părți prin clauza penală înserată în convenție. În
legătură cu daunele - interese altele decât cele contractuale, Tribunalul a reținut
că pentru determinarea prejudiciului prevăzut de art. 21 alin. (3) din O.G. nr.
25/2002 pentru perioada analizată a fost determinat activul net contabil
înainte de transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor și activul net
la data desființării contractului, aprecierea fiind făcută, în raport de
valoarea negativă a acestuia din urmă.
Împotriva sentinței nr. 894 din 10 martie
2006, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3155/3/2004 (fost
535/2004), a declarat apel SC U.M.B. SA, societate rezultată în urma divizării SC
R.I. SA, pârâtă care a fost obligată la plată prin sentința apelată. Întrucât
dosarul a rămas în nelucrare, iar părțile nu au solicitat judecarea în lipsă,
judecata apelului a fost suspendată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ.
Curtea de Apel București, secția comercială,
la data de 4 septembrie 2007 a luat în discuție, din oficiu, perimarea
judecării apelului și, ca urmare, prin decizia nr. 349 din 4 septembrie 2007, a
constatat perimat apelul promovat de pârâta SC U.M.B. SA Bacău.
Decizia nr. 349/2007 a fost atacată cu recurs
de pârâta SC U.M.B. SA Bacău precum și de SC U.M.B.C. SA.
Prima recurentă a invocat în sprijinul criticilor
aduse sentinței, care nu au fost încadrate în motivele de casare/modificare,
prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., aplicarea din eroare a
dispozițiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ., considerând că instanța avea
obligația să-i acorde termen pentru angajarea unui apărător. A mai invocat în
sprijinul recursului și necomunicarea încheierii de suspendare acesta din urmă
constituind un motiv care a împiedicat-o să stăruie în judecarea procesului. In
aceste condiții, a mai arătat autoarea, în mod greșit instanța nu i-a acordat
un termen pentru a proba că a fost împiedicată să continue judecata. Față de aceste
motive, recurenta SC U.M.B. SA Bacău s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea
recursului și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
Cea de-a doua recurentă SC U.M.B.C. SA a arătat
mai întâi că SC R.I. SA Bacău s-a divizat în patru societăți comerciale, că are
cunoștință despre apelul declarat de SC U.M.B. SA, precum și despre suspendarea
judecării apelului. A considerat însă că suspendarea nu este legală întrucât
instanța nu i-a comunicat și SC U.M.B.C. SA încheierea de suspendare prin care
a făcut aplicarea art. 242 alin. (2) C. proc. civ. În continuare a arătat că
după divizarea SC R.I. SA, SC U.M.B. SA rezultată în urma divizării a cesionat
creanța în portofoliul SC U.M.B.C. SA Bacău.
Față de aceste critici și pentru a se îndeplini
procedura cu toate societățile rezultate din divizare, invocând și dispozițiile
art. 250 C. proc. civ., recurenta SC U.M.B.C. SA a solicitat casarea deciziei
și trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Intimata A.V.A.S. prin întâmpinare a
solicitat respingerea recursului apreciind că nu sunt motive care să justifice suspendarea
termenului de perimare. A considerat că, dimpotrivă, instanța a făcut o corectă
aplicare a art. 248 C. proc. civ. și că recurentele nu pot invoca faptul că nu
au avut posibilitatea de informare asupra măsurilor luate de instanță în
legătură cu litigiul dedus judecății față de posibilitățile de informare puse
la dispozițiile părților.
Recursul declarat de SC U.M.B. SA este
nefondat pentru următoarele considerente:
Examinarea recursului sub aspectele criticate
impune mai întâi câteva considerații legate de buna-credință în exercitarea
drepturilor procedurale precum și în legătură cu îndatoririle părților în
procesul civil.
Sancțiunile care se aplică în situații determinate
procedural cum este și sancțiunea perimării a fost instituită pentru
nerespectarea cerinței de a exista continuitate în desfășurarea procesului.
Altfel spus această sancțiune procedurală intervine pentru a se curma starea de
incertitudine creată asupra unor raporturi juridice deduse judecății și are
drept consecință stingerea procesului în faza în care se găsește. Sancțiunea
procedurală amintită operează și ca o prezumție de desistare care se deduce din
nestăruința părților, în termenele prevăzute expres pentru reluarea judecării
cauzei. Procedural, considerațiile de mai sus au în vedere dispozițiile art. 248
C. proc. civ. dar și dispozițiile art. 129 alin. (1) din același cod prin care se
stabilește că părțile au îndatorirea, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea
și finalizarea procesului.
De asemenea ele au obligația „să
îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite
de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform
dispozițiilor art. 723 alin. (1) precum și să-și probeze pretențiile și
apărările„.
Din perspectiva celor două articole menționate
urmează să se examineze criticile care au fost formulate de prima recurentă.
În esență, se critică suspendarea din eroare
a cauzei, cu alte cuvinte aplicarea greșită a art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
motivat de faptul că societatea respectivă a cerut instanței să-i acorde un
termen pentru angajarea unui apărător. Afirmația se dovedește a fi făcută cu
nesocotirea art. 156 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia instanța va putea
da un singur termen pentru lipsă de apărare în baza unei cereri, temeinic
motivată. Recurenta nu a ținut seama de faptul că anterior suspendării cererii
conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ., apelanta SC U.M.B. SA Bacău, recurentă
în acest dosar a beneficiat de un termen pentru lipsă de apărare. În aceste
condiții se demonstrează că afirmația recurentei nesocotește și art. 723 C.
proc. civ. prin care se cere ca părțile să-și exercite cu bună-credință
drepturile procesuale.
În acest sens corect instanța de apel a
stabilit că pentru a doua cerere formulată, pentru același motiv nu sunt
îndeplinite cerințele art. 156 C. proc. civ.
În contextul arătat aplicarea art. 242 pct. 2
C. proc. civ. era impusă de faptul că părțile nu s-au înfățișat la strigarea
pricinii cât și de faptul că nu au solicitat judecarea în lipsă. Prin urmare aplicarea
art. 242 pct. 2 C. proc. civ. nu era „ o facultate” pentru instanță ci o
obligație impusă de caracterul imperativ al normei, astfel că judecata trebuia
suspendată fără a se mai îndeplini alte acte de procedură. Existența la dosar a
unei cereri din partea apelantei nu poate obliga instanța să se conformeze
acestei cereri mai ales în condițiile în care aceasta a nesocotit dispozițiile
procedurale mai sus arătate.
În ce privește motivul de împiedicare invocat
de recurentă în lipsa căruia ar fi putut să stăruie în judecarea procesului, Curtea
va reține că nu au fost invocate motive de împiedicare mai presus de voința sa,
respectiv o cauză neimputabilă părții.
În sprijinul concluziei că recurenta avea la
dispoziție termenul de 6 luni în care putea să săvârșească acte procedurale în
scopul de a se relua judecata sunt prevederile art. 2441 C. proc. civ.,
potrivit cărora recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului
judecării procesului. În același termen partea avea posibilitatea conferită de
lege de a solicita repunerea pe rol a cauzei. Această concluzie se bazează și
pe prevederile anterior analizate care se referă la obligația părților de a urmări
continuitatea desfășurării procesului cât și pe faptul că recursul poate fi
declarat oricând după suspendare până la împlinirea termenului de perimare.
Întrucât comunicarea încheierii de suspendare nu marchează în situația art. 242
alin. (2) raportat la art. 2441 C. proc. civ., momentul de la care începe să
curgă termenul pentru exercitarea căii de atac, critica privind existența
impedimentului în exercitarea dreptului privind continuarea procesului nu va fi
reținută.
În speță, așa cum s-a mai arătat recurenta nu
a fost împiedicată să-și exercite drepturile procedurale din motive mai presus
de voința sa, iar aplicarea art. 250 alin. (3) C. proc. civ. invocat presupune dovada
faptului împiedicării . Nu în ultimul rând în lipsa unei dispoziții legale care
să prevadă în această materie că termenul de recurs curge de la comunicare și
având în vedere că motivarea sentinței de perimare putea servi doar la
cunoașterea considerentelor în scopul motivării căii de atac a recursului nu
poate fi reținută vreo împiedicare în exercitarea drepturilor procesuale mai
presus de voința recurentei câtă vreme nu s-a pus în discuție vreun motiv de
nulitate în legătură cu această cale de atac.
Stabilirea împrejurării care a împiedicat
partea interesată să stăruie în judecată, respectiv dacă aceasta este sau nu
mai presus de voința părții este o chestiune de fapt care se apreciază de
instanță și în orice caz aceste împrejurări privesc momentul suspendării și
nicidecum momente ulterioare luării acestei măsuri. Or, așa cum s-a arătat
anterior neacordarea termenului pentru lipsă de apărare, cerere respinsă pentru
neîndeplinirea art. 156 C. proc. civ., nu poate constitui un fapt mai presus de
voința recurentei care să o împiedice să stăruie în judecată.
În fine, critica privind neacordarea termenului
pentru prezentarea dovezilor de împiedicare nu va fi reținută întrucât din
sentința recurată nu rezultă că s-au pus concluzii în legătură cu posibile
probe în justificarea motivului pentru care cauza a rămas în nelucrare.
Așa fiind, în lipsa unor motive de
nelegalitate, soluția criticată va fi menținută, iar recursul declarat de SC U.M.B.
SA, conform art. 312 C. proc. civ., va fi respins.
Recursul declarat de SC U.M.B.C. SA va fi
respins ca inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 128 din Constituție, împotriva hotărârilor
judecătorești părțile interesate pot exercita căile de atac „ în condițiile
legii ”. Dispozițiile procedurale, aplicabile în speță, recunosc dreptul la recurs,
ca drept general însă exercițiul acestei căi de atac extraordinare presupune o
identitate între subiectul recursului și acela care are vocația să exercite
dreptul recunoscut de lege. Cu alte cuvinte sunt subiecte ale recursului
părțile care au participat la proces ca reclamante sau ca pârâte la judecata în
fond sau în apel. Pe lângă alte cerințe care legitimează dreptul la recurs,
calitatea de parte în proces este esențială. Din acest punct de vedere este de
observat că cel de-al doilea recurent nu a fost parte la fond sau în apel, iar
perimarea apelului s-a pronunțat numai față de societatea care a declarat apel,
(în contradictoriu cu reclamanta A.V.A.S.) rezultată din divizarea societății pârâte
SC R.I. SA.
Afirmația recurentei SC U.M.B.C. SA potrivit
căreia pârâta chemată în judecată s-a divizat și că din această procedură au
rezultat patru societăți nu a fost dovedită în fața instanței de apel pentru a
se legitima procesual. Această dovadă nu a fost făcută nici în recurs, astfel
că afirmația potrivit căreia a preluat portofoliul drepturilor și obligațiilor
primei recurente nu poate fi reținută.
În alți termeni, această recurentă nu și-a
demonstrat calitatea de succesor cu titlu universal sau particular cu privire
la drepturile născute din raportul juridic dedus judecății și ca urmare nu se
legitimează procesual pentru exercitarea căii de atac a recursului. În esență, față
de cele ce preced se va reține că recurenta nu este subiect al recursului și ca
atare nu are nici vocația să exercite această cale de atac.
În consecință, față de cele ce preced conform
art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de SC U.M.B.C. SA va fi respins ca
inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC U.M.B.
SA Bacău împotriva deciziei comerciale nr. 349 din 4 septembrie 2007,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de SC
U.M.B.C. SA împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie
2008.