ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 718/2008

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Tribunalul București, secția comercială, a fost investit cu soluționarea cererii reconvenționale formulată de A.V.A.S. împotriva SC R.I. SA urmare disjungerii dispusă la data de 12 ianuarie 2004 în dosarul nr. 17704/2003 în care reclamanta SC R.I. SA a chemat-o în judecată în acțiunea principală pe pârâta A.P.A.P.S. (devenită A.V.A.S.) solicitându-i instanței să constate desființarea de drept a contractului de vânzare - cumpărare din 15 martie 2000. În cererea reconvențională, precizată, A.V.A.S. a solicitat daune interese în temeiul art. 21 din O.G. nr. 25/2002 constând în dobândă și penalități de întârziere aferente ratelor 3, 4, 5 și 6 și daune cuvenite ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni mai sus numit.

După administrarea probelor, potrivit calculelor și constatării expertizei în raport de acțiunea precizată prin care s-a solicitat și aplicarea art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 precum și după conexarea dosarului nr. 6571/2004 al Tribunalului Bacău la cauza privind soluționarea cererii reconvenționale formulată de A.V.A.S. București, Tribunalul București a pronunțat sentința nr. 894 din 10 martie 2006 prin care a obligat-o pe pârâta din cererea reconvențională SC R.I. SA la plata sumei de 9.613.644.568 lei reprezentând dobândă aferentă ratelor 4, 5 și 6 și penalități aferente ratelor 3, 4, 5 și 6 cu cheltuieli de judecată în sumă de 70.000.000 rol. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut pe de o parte, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 21 din O.G.

nr. 25/2002, iar pe de altă parte, a clauzelor contractului privind plata ratelor cât și a sancțiunii asumată de părți prin clauza penală înserată în convenție. În legătură cu daunele - interese altele decât cele contractuale, Tribunalul a reținut că pentru determinarea prejudiciului prevăzut de art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 pentru perioada analizată a fost determinat activul net contabil înainte de transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor și activul net la data desființării contractului, aprecierea fiind făcută, în raport de valoarea negativă a acestuia din urmă. Împotriva sentinței nr. 894 din 10 martie 2006, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3155/3/2004 (fost 535/2004), a declarat apel SC U.M.B.

SA, societate rezultată în urma divizării SC R.I. SA, pârâtă care a fost obligată la plată prin sentința apelată. Întrucât dosarul a rămas în nelucrare, iar părțile nu au solicitat judecarea în lipsă, judecata apelului a fost suspendată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția comercială, la data de 4 septembrie 2007 a luat în discuție, din oficiu, perimarea judecării apelului și, ca urmare, prin decizia nr. 349 din 4 septembrie 2007, a constatat perimat apelul promovat de pârâta SC U.M.B. SA Bacău. Decizia nr. 349/2007 a fost atacată cu recurs de pârâta SC U.M.B. SA Bacău precum și de SC U.M.B.C. SA. Prima recurentă a invocat în sprijinul criticilor aduse sentinței, care nu au fost încadrate în motivele de casare/modificare, prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., aplicarea din eroare a dispozițiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ., considerând că instanța avea obligația să-i acorde termen pentru angajarea unui apărător. A mai invocat în sprijinul recursului și necomunicarea încheierii de suspendare acesta din urmă constituind un motiv care a împiedicat-o să stăruie în judecarea procesului. In aceste condiții, a mai arătat autoarea, în mod greșit instanța nu i-a acordat un termen pentru a proba că a fost împiedicată să continue judecata. Față de aceste motive, recurenta SC U.M.B. SA Bacău s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului. Cea de-a doua recurentă SC U.M.B.C. SA a arătat mai întâi că SC R.I.

SA Bacău s-a divizat în patru societăți comerciale, că are cunoștință despre apelul declarat de SC U.M.B. SA, precum și despre suspendarea judecării apelului. A considerat însă că suspendarea nu este legală întrucât instanța nu i-a comunicat și SC U.M.B.C. SA încheierea de suspendare prin care a făcut aplicarea art. 242 alin. (2) C. proc. civ. În continuare a arătat că după divizarea SC R.I. SA, SC U.M.B. SA rezultată în urma divizării a cesionat creanța în portofoliul SC U.M.B.C. SA Bacău. Față de aceste critici și pentru a se îndeplini procedura cu toate societățile rezultate din divizare, invocând și dispozițiile art. 250 C. proc. civ., recurenta SC U.M.B.C. SA a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Intimata A.V.A.S. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului apreciind că nu sunt motive care să justifice suspendarea termenului de perimare. A considerat că, dimpotrivă, instanța a făcut o corectă aplicare a art. 248 C. proc. civ. și că recurentele nu pot invoca faptul că nu au avut posibilitatea de informare asupra măsurilor luate de instanță în legătură cu litigiul dedus judecății față de posibilitățile de informare puse la dispozițiile părților. Recursul declarat de SC U.M.B. SA este nefondat pentru următoarele considerente: Examinarea recursului sub aspectele criticate impune mai întâi câteva considerații legate de buna-credință în exercitarea drepturilor procedurale precum și în legătură cu îndatoririle părților în procesul civil.

Sancțiunile care se aplică în situații determinate procedural cum este și sancțiunea perimării a fost instituită pentru nerespectarea cerinței de a exista continuitate în desfășurarea procesului. Altfel spus această sancțiune procedurală intervine pentru a se curma starea de incertitudine creată asupra unor raporturi juridice deduse judecății și are drept consecință stingerea procesului în faza în care se găsește. Sancțiunea procedurală amintită operează și ca o prezumție de desistare care se deduce din nestăruința părților, în termenele prevăzute expres pentru reluarea judecării cauzei. Procedural, considerațiile de mai sus au în vedere dispozițiile art. 248 C. proc. civ. dar și dispozițiile art. 129 alin. (1) din același cod prin care se stabilește că părțile au îndatorirea, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.

De asemenea ele au obligația „să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) precum și să-și probeze pretențiile și apărările„. Din perspectiva celor două articole menționate urmează să se examineze criticile care au fost formulate de prima recurentă. În esență, se critică suspendarea din eroare a cauzei, cu alte cuvinte aplicarea greșită a art. 242 alin. (2) C. proc. civ. motivat de faptul că societatea respectivă a cerut instanței să-i acorde un termen pentru angajarea unui apărător. Afirmația se dovedește a fi făcută cu nesocotirea art. 156 alin. (1) C. proc.

civ. potrivit căruia instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare în baza unei cereri, temeinic motivată. Recurenta nu a ținut seama de faptul că anterior suspendării cererii conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ., apelanta SC U.M.B. SA Bacău, recurentă în acest dosar a beneficiat de un termen pentru lipsă de apărare. În aceste condiții se demonstrează că afirmația recurentei nesocotește și art. 723 C. proc. civ. prin care se cere ca părțile să-și exercite cu bună-credință drepturile procesuale. În acest sens corect instanța de apel a stabilit că pentru a doua cerere formulată, pentru același motiv nu sunt îndeplinite cerințele art. 156 C. proc. civ. În contextul arătat aplicarea art. 242 pct. 2 C. proc.

civ. era impusă de faptul că părțile nu s-au înfățișat la strigarea pricinii cât și de faptul că nu au solicitat judecarea în lipsă. Prin urmare aplicarea art. 242 pct. 2 C. proc. civ. nu era „ o facultate” pentru instanță ci o obligație impusă de caracterul imperativ al normei, astfel că judecata trebuia suspendată fără a se mai îndeplini alte acte de procedură. Existența la dosar a unei cereri din partea apelantei nu poate obliga instanța să se conformeze acestei cereri mai ales în condițiile în care aceasta a nesocotit dispozițiile procedurale mai sus arătate. În ce privește motivul de împiedicare invocat de recurentă în lipsa căruia ar fi putut să stăruie în judecarea procesului, Curtea va reține că nu au fost invocate motive de împiedicare mai presus de voința sa, respectiv o cauză neimputabilă părții.

În sprijinul concluziei că recurenta avea la dispoziție termenul de 6 luni în care putea să săvârșească acte procedurale în scopul de a se relua judecata sunt prevederile art. 2441 C. proc. civ., potrivit cărora recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului. În același termen partea avea posibilitatea conferită de lege de a solicita repunerea pe rol a cauzei. Această concluzie se bazează și pe prevederile anterior analizate care se referă la obligația părților de a urmări continuitatea desfășurării procesului cât și pe faptul că recursul poate fi declarat oricând după suspendare până la împlinirea termenului de perimare. Întrucât comunicarea încheierii de suspendare nu marchează în situația art. 242 alin. (2) raportat la art. 2441 C. proc.

civ., momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac, critica privind existența impedimentului în exercitarea dreptului privind continuarea procesului nu va fi reținută. În speță, așa cum s-a mai arătat recurenta nu a fost împiedicată să-și exercite drepturile procedurale din motive mai presus de voința sa, iar aplicarea art. 250 alin. (3) C. proc. civ. invocat presupune dovada faptului împiedicării . Nu în ultimul rând în lipsa unei dispoziții legale care să prevadă în această materie că termenul de recurs curge de la comunicare și având în vedere că motivarea sentinței de perimare putea servi doar la cunoașterea considerentelor în scopul motivării căii de atac a recursului nu poate fi reținută vreo împiedicare în exercitarea drepturilor procesuale mai presus de voința recurentei câtă vreme nu s-a pus în discuție vreun motiv de nulitate în legătură cu această cale de atac.

Stabilirea împrejurării care a împiedicat partea interesată să stăruie în judecată, respectiv dacă aceasta este sau nu mai presus de voința părții este o chestiune de fapt care se apreciază de instanță și în orice caz aceste împrejurări privesc momentul suspendării și nicidecum momente ulterioare luării acestei măsuri. Or, așa cum s-a arătat anterior neacordarea termenului pentru lipsă de apărare, cerere respinsă pentru neîndeplinirea art. 156 C. proc. civ., nu poate constitui un fapt mai presus de voința recurentei care să o împiedice să stăruie în judecată. În fine, critica privind neacordarea termenului pentru prezentarea dovezilor de împiedicare nu va fi reținută întrucât din sentința recurată nu rezultă că s-au pus concluzii în legătură cu posibile probe în justificarea motivului pentru care cauza a rămas în nelucrare.

Așa fiind, în lipsa unor motive de nelegalitate, soluția criticată va fi menținută, iar recursul declarat de SC U.M.B. SA, conform art. 312 C. proc. civ., va fi respins. 2. Recursul declarat de SC U.M.B.C. SA va fi respins ca inadmisibil pentru următoarele considerente: Potrivit art. 128 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate pot exercita căile de atac „ în condițiile legii ”. Dispozițiile procedurale, aplicabile în speță, recunosc dreptul la recurs, ca drept general însă exercițiul acestei căi de atac extraordinare presupune o identitate între subiectul recursului și acela care are vocația să exercite dreptul recunoscut de lege. Cu alte cuvinte sunt subiecte ale recursului părțile care au participat la proces ca reclamante sau ca pârâte la judecata în fond sau în apel.

Pe lângă alte cerințe care legitimează dreptul la recurs, calitatea de parte în proces este esențială. Din acest punct de vedere este de observat că cel de-al doilea recurent nu a fost parte la fond sau în apel, iar perimarea apelului s-a pronunțat numai față de societatea care a declarat apel, (în contradictoriu cu reclamanta A.V.A.S.) rezultată din divizarea societății pârâte SC R.I. SA. Afirmația recurentei SC U.M.B.C. SA potrivit căreia pârâta chemată în judecată s-a divizat și că din această procedură au rezultat patru societăți nu a fost dovedită în fața instanței de apel pentru a se legitima procesual. Această dovadă nu a fost făcută nici în recurs, astfel că afirmația potrivit căreia a preluat portofoliul drepturilor și obligațiilor primei recurente nu poate fi reținută.

În alți termeni, această recurentă nu și-a demonstrat calitatea de succesor cu titlu universal sau particular cu privire la drepturile născute din raportul juridic dedus judecății și ca urmare nu se legitimează procesual pentru exercitarea căii de atac a recursului. În esență, față de cele ce preced se va reține că recurenta nu este subiect al recursului și ca atare nu are nici vocația să exercite această cale de atac. În consecință, față de cele ce preced conform art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de SC U.M.B.C. SA va fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC U.M.B. SA Bacău împotriva deciziei comerciale nr. 349 din 4 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Respinge ca inadmisibil recursul declarat de SC U.M.B.C. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2008.