ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 486/2010

Deliberând asupra recursului

penal de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 2

februarie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, printre alte

dispoziții, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul R.D.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul a fost arestat preventiv

prin încheierea din 5 noiembrie 2009, apreciindu-se că sunt îndeplinite în

cauză condițiile prevăzute de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen., existând indicii temeinice că inculpatul a săvârșit faptele pentru care

este cercetat, respectiv de favorizare a infractorului și luare de mită.

S-a mai apreciat că

susținerea inculpatului că ar fi suficientă îndeplinirea cerințelor formale ale

liberării provizorie nu este întemeiată, întrucât nu se poate face abstracție

de natura cauzei și de persoana inculpatului, iar datele dosarului impun ca

inculpatul să fie cercetat în continuare în stare de arest preventiv, pentru a

nu se periclita buna desfășurare a procesului penal.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.D., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie pentru motivele care sunt arătate în partea

introductivă a deciziei, solicitând casarea acesteia și admiterea cererii de

liberare provizorie sub control judiciar.

Examinând hotărârea atacată

sub aspectele invocate de inculpat, cât și din oficiu sub toate aspectele de

fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul formulat de inculpat este nefondat, hotărârea primei

instanțe fiind legală și temeinică.

2

alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate

dispune în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul

infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care

nu depășește 18 ani.

În alin. (2) din art. 160

2

C. proc. pen., se prevede că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă

în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe

inculpat sau învinuit să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin asemenea

fapte.

Astfel, condițiile liberării

sunt circumscrise existenței unei arestări preventive, unei anumite naturi și

gravități a infracțiunii, precum și caracteristicilor comportamentului anterior

și previziunii reacției pe timpul liberării provizorii, iar liberarea este facultativă,

fiind lăsată la latitudinea instanței, în timp ce formularea cererii fiind un

beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat.

În cauză, inculpatul a fost

arestat preventiv la 5 noiembrie 2009, măsură prelungită și menținută până în

prezent, iar prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 din 26 noiembrie 2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. a fost

trimis în judecată pentru două infracțiuni de luare de mită și două infracțiuni

de favorizare a infractorului, fapte prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și, respectiv, art. 264 C.

pen.

Pedepsele prevăzute de lege

pentru infracțiunile pentru care este acuzat inculpatul sunt de la 3 la 15 ani,

în primul caz, și de la 3 luni la 7 ani, în cel de al doilea caz, fiind

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază că

din circumstanțele reale ale cauzei, din care rezultă că inculpatul R.D., având

calitatea de judecător, ar fi pretins și primit, prin intermediul coinculpatei

P.V.I., suma totală de 30.000 euro în scopul facilitării punerii în libertate a

două persoane, cercetate în stare de arest preventiv, persoane care au și fost

puse în libertate ca urmare a ajutorului dat, în condițiile în care singurul

inculpat față de care s-a dispus la solicitarea procurorului, arestarea

preventivă, se conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul ar putea

obstrucționa aflarea adevărului în cauză.

Corect a reținut prima

instanță că în cauză există circumstanțe care justifică temerea că inculpatul,

direct sau indirect, ar putea să influențeze cursul procesului, întrucât

cercetarea judecătorească se află la început, fiind audiați doar inculpații,

nefiind administrate alte probe, respectiv martori din acte și martori încuviințați

pentru inculpați, inclusiv cei încuviințați recurentului pe situația de fapt,

care au avut cel puțin relații profesionale cu acesta.

Împrejurările reținute și

conduita inculpatului pe timpul derulării infracțiunilor care ar fi fost

săvârșite de acesta, reprezintă suficiente date din care rezultă presupunerea

rezonabilă că există riscul obstrucționării justiției, precum și o amplificare

a reacției negative a opiniei publice, justificată de liberarea provizorie a

recurentului, date care constituie argumente împotriva liberării provizorie sub

control judiciar.

Înalta Curte constată că de

la ultima menținere a măsurii arestării preventive, dispusă în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc.

pen., nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanța să constate că

inculpatul poate fi liberat provizoriu, în condițiile în care admisibilitatea

unei astfel de cereri nu poate fi desprinsă de gradul ridicat al pericolului

social al faptelor presupus săvârșite, pericol care rezultă din modalitatea în

care inculpatul a desfășurat activitatea infracțională, raportat la calitatea

pe care a avut-o, la scopul urmărit și natura relațiilor sociale cărora le-a

adus atingere, prin acreditarea ideii că actul de justiție poate fi negociat.

Suspendarea din profesia de

judecător, lipsa antecedentelor penale, nu sunt suficiente pentru a anula

ocrotirea interesului de ordine publică, precumpănitor în acest stadiu

procesual, consolidat de riposta fermă a organelor judiciare pentru combaterea

faptelor de corupție și restabilirea ordinii de drept, care a fost afectată

prin faptele recurentului.

În concluzie, în mod corect

a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, cu

consecința limitării contactului cu martorii din cauză, pentru a evita o

eventuală influențare a acestora, justifică arestarea preventivă.

că între dispozitivul hotărârii atacate și considerentele acesteia ar exista o contradicție

este neîntemeiată.

Pentru a opera casarea

atunci când motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii trebuie să

existe contradicții grave între considerente și partea dispozitivă, care să

implice soluții total diferite.

Ori, în cauză, împrejurarea

că în considerente prima instanță a menționat că va respinge cererea ca

neîntemeiată, iar în dispozitiv a menționat că o respinge ca nefondată, nu

constituie o contradicție între părțile componente ale hotărârii, întrucât

termenii de „neîntemeiat” și „nefondat” sunt sinonimi, fiind definiți în DEX ca

„fals”.

împrejurarea că prima instanță nu a respectat dispozițiile art. 160

8

și art. 160

8a

C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 160

8

alin. (1) C. proc. pen., instanța examinează, de urgență, cererea verificând

dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în

principiu a acesteia.

Conform art. 160

8a

alin. (1) C. proc. pen., soluționarea cererii se face după ascultarea învinuitului

sau a inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum și ale procurorului.

În cauză, se constată că

prima instanță a respectat dispozițiile legale anterior citate.

Astfel, în practicaua

încheierii s-a acordat cuvântul avocatului inculpatului, cât și procurorului

atât asupra admisibilității în principiu a cererii, cât și asupra fondului

acesteia, iar în considerente instanța a analizat condițiile prevăzute de lege

pentru cererea de liberare provizorie sub control judiciar și a constatat admisibilitatea

acesteia.

Într-adevăr, inculpatul nu a

fost ascultat după discutarea admisibilității în principiu a cererii formulate.

Această neregularitate a

fost acoperită, pe de o parte, prin ascultarea inculpatului în cadrul

cercetării judecătorești, după cum rezultă din partea introductivă a hotărârii

atacate, iar pe de altă parte, prin consemnarea din încheiere din care rezultă

că recurentul, personal, a arătat că își însușește cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de apărătorul său.

În consecință, având în

vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat recursul formulat de inculpatul R.D.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 2 februarie 2010

a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009

(2766/2009).

Obligă recurentul inculpat la

plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9 februarie 2010.