ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 486/2010

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin încheierea din 2 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, printre alte dispoziții, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.D. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea din 5 noiembrie 2009, apreciindu-se că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând indicii temeinice că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, respectiv de favorizare a infractorului și luare de mită.

S-a mai apreciat că susținerea inculpatului că ar fi suficientă îndeplinirea cerințelor formale ale liberării provizorie nu este întemeiată, întrucât nu se poate face abstracție de natura cauzei și de persoana inculpatului, iar datele dosarului impun ca inculpatul să fie cercetat în continuare în stare de arest preventiv, pentru a nu se periclita buna desfășurare a procesului penal. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul R.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motivele care sunt arătate în partea introductivă a deciziei, solicitând casarea acesteia și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Examinând hotărârea atacată sub aspectele invocate de inculpat, cât și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul formulat de inculpat este nefondat, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică. 1. Potrivit art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate dispune în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depășește 18 ani. În alin. (2) din art. 160 2 C. proc. pen., se prevede că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat sau învinuit să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin asemenea fapte.

Astfel, condițiile liberării sunt circumscrise existenței unei arestări preventive, unei anumite naturi și gravități a infracțiunii, precum și caracteristicilor comportamentului anterior și previziunii reacției pe timpul liberării provizorii, iar liberarea este facultativă, fiind lăsată la latitudinea instanței, în timp ce formularea cererii fiind un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat. În cauză, inculpatul a fost arestat preventiv la 5 noiembrie 2009, măsură prelungită și menținută până în prezent, iar prin rechizitoriul nr. 207/P/2009 din 26 noiembrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. a fost trimis în judecată pentru două infracțiuni de luare de mită și două infracțiuni de favorizare a infractorului, fapte prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și, respectiv, art. 264 C. pen. Pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care este acuzat inculpatul sunt de la 3 la 15 ani, în primul caz, și de la 3 luni la 7 ani, în cel de al doilea caz, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. Înalta Curte apreciază că din circumstanțele reale ale cauzei, din care rezultă că inculpatul R.D., având calitatea de judecător, ar fi pretins și primit, prin intermediul coinculpatei P.V.I., suma totală de 30.000 euro în scopul facilitării punerii în libertate a două persoane, cercetate în stare de arest preventiv, persoane care au și fost puse în libertate ca urmare a ajutorului dat, în condițiile în care singurul inculpat față de care s-a dispus la solicitarea procurorului, arestarea preventivă, se conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul ar putea obstrucționa aflarea adevărului în cauză.

Corect a reținut prima instanță că în cauză există circumstanțe care justifică temerea că inculpatul, direct sau indirect, ar putea să influențeze cursul procesului, întrucât cercetarea judecătorească se află la început, fiind audiați doar inculpații, nefiind administrate alte probe, respectiv martori din acte și martori încuviințați pentru inculpați, inclusiv cei încuviințați recurentului pe situația de fapt, care au avut cel puțin relații profesionale cu acesta. Împrejurările reținute și conduita inculpatului pe timpul derulării infracțiunilor care ar fi fost săvârșite de acesta, reprezintă suficiente date din care rezultă presupunerea rezonabilă că există riscul obstrucționării justiției, precum și o amplificare a reacției negative a opiniei publice, justificată de liberarea provizorie a recurentului, date care constituie argumente împotriva liberării provizorie sub control judiciar.

Înalta Curte constată că de la ultima menținere a măsurii arestării preventive, dispusă în temeiul art. 300 2 C. proc. pen. cu referire la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanța să constate că inculpatul poate fi liberat provizoriu, în condițiile în care admisibilitatea unei astfel de cereri nu poate fi desprinsă de gradul ridicat al pericolului social al faptelor presupus săvârșite, pericol care rezultă din modalitatea în care inculpatul a desfășurat activitatea infracțională, raportat la calitatea pe care a avut-o, la scopul urmărit și natura relațiilor sociale cărora le-a adus atingere, prin acreditarea ideii că actul de justiție poate fi negociat.

Suspendarea din profesia de judecător, lipsa antecedentelor penale, nu sunt suficiente pentru a anula ocrotirea interesului de ordine publică, precumpănitor în acest stadiu procesual, consolidat de riposta fermă a organelor judiciare pentru combaterea faptelor de corupție și restabilirea ordinii de drept, care a fost afectată prin faptele recurentului. În concluzie, în mod corect a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, cu consecința limitării contactului cu martorii din cauză, pentru a evita o eventuală influențare a acestora, justifică arestarea preventivă. 2. Susținerea inculpatului că între dispozitivul hotărârii atacate și considerentele acesteia ar exista o contradicție este neîntemeiată.

Pentru a opera casarea atunci când motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii trebuie să existe contradicții grave între considerente și partea dispozitivă, care să implice soluții total diferite. Ori, în cauză, împrejurarea că în considerente prima instanță a menționat că va respinge cererea ca neîntemeiată, iar în dispozitiv a menționat că o respinge ca nefondată, nu constituie o contradicție între părțile componente ale hotărârii, întrucât termenii de „neîntemeiat” și „nefondat” sunt sinonimi, fiind definiți în DEX ca „fals”. 3. Inculpatul a invocat și împrejurarea că prima instanță nu a respectat dispozițiile art. 160 8 și art. 160 8a C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 160 8 alin. (1) C. proc.

pen., instanța examinează, de urgență, cererea verificând dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia. Conform art. 160 8a alin. (1) C. proc. pen., soluționarea cererii se face după ascultarea învinuitului sau a inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum și ale procurorului. În cauză, se constată că prima instanță a respectat dispozițiile legale anterior citate. Astfel, în practicaua încheierii s-a acordat cuvântul avocatului inculpatului, cât și procurorului atât asupra admisibilității în principiu a cererii, cât și asupra fondului acesteia, iar în considerente instanța a analizat condițiile prevăzute de lege pentru cererea de liberare provizorie sub control judiciar și a constatat admisibilitatea acesteia.

Într-adevăr, inculpatul nu a fost ascultat după discutarea admisibilității în principiu a cererii formulate. Această neregularitate a fost acoperită, pe de o parte, prin ascultarea inculpatului în cadrul cercetării judecătorești, după cum rezultă din partea introductivă a hotărârii atacate, iar pe de altă parte, prin consemnarea din încheiere din care rezultă că recurentul, personal, a arătat că își însușește cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apărătorul său. În consecință, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat recursul formulat de inculpatul R.D. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 2 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 11294/2/2009 (2766/2009). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 februarie 2010.