ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1292/2010

Asupra recursului de față. Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.N.I.F., a chemat în judecată pe pârâta SC H.G. SRL și a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între pârâtă și sucursala Mehedinți S.N.I.F, să se constate nulitatea facturii fiscale de plată a chiriei iar părțile să fie repuse în situația anterioară. Tribunalul București, prin sentința comercială nr. 1071 din 21 ianuarie 2009, a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, a respins capătul de cerere privind constatarea nulității facturii fiscale, a luat act de renunțarea la cererea de repunere în situația anterioară și compensând în parte cheltuielile de judecată a obligat pe pârâtă la 8999,99 lei.

Instanța de fond a reținut în esență că sucursala Mehedinți S.N.I.F. nu are capacitate de folosință așa încât contractul încheiat este nul. Decizia prin care directorul general al reclamantei împuternicește directorii sucursalelor să încheie contracte nu poate acoperi nulitatea absolută, care nici nu putea fi confirmată ulterior. În privința facturii fiscale, tribunalul a considerat că aceasta nu constituie un act juridic în sensul rezotium juris ci un înscris care constată executarea unei operațiuni comerciale. Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 379 din 6 octombrie 2009 a admis apelul pârâtei; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de închiriere, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a respins apelul reclamantei pe care a obligat-o la 7250 lei cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut în esență că prin decizia nr. 328 din 20 iulie 2005 au fost delegate competența sucursalelor stabilindu-se că acestea să încheie acte juridice cu excepția vărsămintelor privind impozitul pe profit, documentațiilor pentru obținerea de subvenții, angajării creditelor bancare și a contractelor comerciale externe precum și asocierii cu alți agenți economici. Prin delegare de atribuții, sucursala a dobândit capacitate de exercițiu așa cum este reglementat de art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și cum recunoaște însăși reclamanta. Î n privința facturii fiscale, curtea de apel a considerat că aceasta nu este decât un argument justificativ, un mijloc de probă a cărei nulitate nu poate fi constatată pentru neîndeplinirea condițiilor de nulitate.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât nici unul dintre temeiurile invocate de acesta în apel nu au fost analizate cu toate că a invocat încălcarea art. 46 C. com. și a unor principii de drept menționate în decizie și nu s-a pronunțat pe stabilirea cheltuielilor de judecată la instanța de fond. Mai susține recurenta că instanța a schimbat înțelesul lămurit al contractului nr. 44/2007 încheiat cu încălcarea capacității de folosință a sucursalei, întrucât în decizia nr. 328/2005 s-a stabilit numai derularea lucrărilor contractate și nu contractarea lor și s-a interzis posibilitatea asocieri cu alți agenți economici în afara aprobării S.N.I.F., delegarea fiind pentru problemele legate de funcționarea sucursalei și nu pentru încheierea de acte juridice.

În privința caracterului absolut al nulității actului încheiat în lipsa capacității de exercițiu, confirmarea nulității nu poate opera așa încât tranzacția încheiată la 1 aprilie 2005 nu reprezintă o confirmare a încheierii contractului. O ultimă critică a deciziei atacate se referă la greșita aplicare a legii hotărârea instanței fiind dată cu încălcarea principiilor accesocialității și ale art. 46 C. com. în sensul că anularea contractului de închiriere trebuia să conducă și la anularea actului accesoriu, respectiv a facturii care constituie un act juridic ce probează obligațiile comerciale. În privința cheltuielilor de judecată recurenta susține că instanța de fond nu a compensat cheltuielile de judecată cu taxa de timbru depusă la dosar pentru capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, existând și o greșeală de calcul la scăderea sumei de 12 lei și 0,3 lei și cheltuielile aferente celor două capete de cerere respinse.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Prin contractul de închiriere nr. 46 din 10 aprilie 2007, reclamanta a închiriat de la pârâtă, prin intermediul sucursalei Mehedinți, utilaje pentru realizarea lucrărilor contractate cu terții. Prin decizia nr. 328 din 20 august 2005, sucursalele S.N.I.F. au primit delegare de competență în vederea derulării în bune condițiunii a tuturor genurilor de lucrări contractate, limita fiind prevăzută în Anexa 1 la decizie. In aceste condiții, în vederea executării lucrărilor contractate cu terți sucursala Mehedinți a S.N.I.F. ca de altfel orice altă sucursală era împuternicită prin decizia menționată să încheie orice fel de acte, mai puțin cele pentru care expres s-a menționat în Anexa 1 pentru derularea în condiții bune a lucrărilor contabile.

Interpretarea dată de recurentă deciziei de delegare de competență este subiectivă, contrară practicilor comerciale. Evocarea lipsei capacității de folosință a sucursalei după efectuarea lucrărilor contractate cu terții, folosind utilajele pârâtei este nu numai nepertinentă în condițiile unei delegări de competență, dar și imorală. Admiterea apelului pârâtei a fost argumentată de instanța de apel prin interpretarea judicioasă a deciziei nr. 328/2005, iar considerentele expuse sunt cele care au înlăturat motivele de apel ale reclamantei, ce nu mai puteau fi reluate fără o repetare inutilă a acelorași argumente. Interpretarea deciziei de delegare de competență este dată de scopul acesteia: „derularea în bune condițiuni a tuturor genurilor de lucrări contractante". Așa dar pentru executarea lucrărilor contractante, sucursalele erau împuternicite să încheie contracte, precum cele de închiriere, prin care să realizeze lucrările contractate cu terții.

In mod greșit recurenta pune în discuție confirmarea unui act nul incluzând în ipoteza fals construită, tranzacția, ca act confirmativ. În aceste condiții nu sunt aplicabile principiile enunțate de recurentă iar evocarea art. 46 C. com. este inutilă. Î n privința cheltuielilor de judecată recurenta este și de această dată în eroare, ignorând faptul că a renunțat la un capăt de cerere, iar altul i-a fost respins. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 379 din 6 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.N.I.F. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 379 din 6 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2010.